Minunile Sfantului Sisoe – In rai

Abia trezit din somn în coliba lui prizarita la marginea dinspre rasarit a raiului, sfantul Sisoe facatorul-de-minuni înalța pe glasul al șaptelea, cu un ochi închis și cu celalt deschis numai pe jumatate, o cantare de lauda împaratului ceresc, stapanul celor vazute și celor nevazute. Ieși apoi în prag, sa se spele pe ochi la soare cu apa rece dintr-o bardaca de lemn mirositor, pufnind și împroșcand în juru-i stropi de diamante. Dupa ce ispravi și aceasta treaba cu bine, îmbraca anteriul lui de șiac cafeniu, mai scurt ceva la spate decat dinainte, își lua de dupa ușa toiagul lustruit de vreme și porni sa faca o plimbare de dimineața, ca de obicei, pe aleea cea mare.
Coruri de binecredincioși s-auzeau din toate parțile raiului, despletind psalmi și osanale în stralucirea trandafirie a dimineții. Unul rasuna aproape, de dupa buchetele de aluni din fața: “Bine ești cuvantat, Doa-a-mne, învața-ne pre noi îndreptarile ta-a-a-le…”
Altul îl îngana mai de departe, dintr-un palc de rachiți înflorite: “Slava ție, Dumnezeul nostru, slava ți-i-e…” Iar al treilea le raspundea de cine știe unde, cu un ton mai ridicat: “…oa-a-mne…a-a-a-le…”
Astfel gradina raiului rasuna în toate zilele de cantari bisericești din zori și pana noaptea, de ți-era mai mare dragul. Și pretutindeni vazduhul mirosea cucernic numai a smirna ș-a tamaie, de-ți venea amețeala; ba te-ar fi apucat de la o vreme chiar durerea de cap, daca în rai ar fi cu putința asemenea rautați.
Dar în gradina cea sfanta a raiului nu se pomenește boala ori durere, caci acolo nu se cunoaște moarte. Traiul celor preafericiți curge pururea lin, sub albastrimea cerului fara prihana, un cer fara nouri, din care nu fulgera niciodata. Pe catifeaua verde a covoarelor de iarba tunsa și pe cararile presarate cu nisip de aur nu sunt hopuri și mușuroaie de care sa te împiedici la plimbare, nici gropi neastupate, în care ar putea sa dea binecredincioșii, din nebagare de seama. Acolo șarpele nu are venin, ardeiul nu ustura și ghimpii trandafirilor sunt bonți. Toate stau în preajma omului smerite și se poarta cu blandețe, toate sunt dulci la gust și netede la pipait.
Lasandu-și chilia în paza Domnului, pe deal, sfantul Sisoe coborî la început o poteca îngusta, printre mesteceni evlavioși cu tulpini drepte și albe, ca niște lumanari de botez înfipte în fumul destramat al frunzișului; strabatu apoi de-a curmeziș prin iarba stropita de agheazma dimineții, o sfanta poiana încununata jur împrejur de trandafiri galbeni, care miroseau de departe a busuioc. Pe aici, soarele abia acum începea sa rasara. Cicori și aglice cuvioase își întorceau spre el cruciulițele de smalț. Și macii luminați numai dintr-o parte înalțau deasupra șiraguri de candele roșii, arzand neclintit cu feștila micșorata pe dinlauntru.
Sisoe trecu apoi, în pas agale, de-a lungul unei carari deschise între doua randuri de pini întunecați, cu varfurile poleite de soare. Acolo sus, în bataia razelor, straluceau pe liane Florileraiului, necunoscute pe acest pamant. Unele, portocalii și lungi, înalțau spre cer limbi ușoare de flacari, închipuind în aer icoana vie a sfantului Duh; altele albastre și mari, abia aninate de crengi, își leganau cu gura-n jos clopotele de azur, gata sa sune pentru îngerii vazduhului chemarea la liturghie.
Cand apuca la dreapta, pe aleea cea mare, Sisoe vazu venind spre el un convoi lung de binecredincioși. Randuiți patru cate patru, înaintau domol, cu faclii aprinse în mana, cantand cat îi ținea gura psalmii prorocului David. Un sfant de cei mari, cu picioarele goale în sandale de argint și cu cerc de lumina în jurul capului, mergea în fruntea lor batand tactul din toiag.
— Blagoslovește, sfinte parinte! îl întampina de departe Sisoe, cu voie buna.
Dar celalt nici nu-și întoarse capul macar.
— De dimineața ai pornit la treaba…, îi striga iar Sisoe, cercand sa intre-n vorba.
Dar sfantul cel mare tot nu catadicsi a-i da raspuns, ci se încrunta doar la el și-i facu semn, din treacat, sa nu-l tulbure cu vorbe în deșert.
Sisoe se feri atunci mai la o parte din calea convoiului și ramase acolo, cu barbia sprijinita-n toiag și cu picioarele desfacute tare-n laturi, ca sa priveasca de-aproape binecredincioșii în tacere.
Erau de toata mana. Și mai slabi, și mai grași, cum se-ntampla. Toți umblau îmbracați la fel, în camașoaie albe de in, lungi pana la calcaie și stranse bine-n baiera la gat. Și fiind rași peste tot la obraz și cu capetele tunse chilug, de pe nimica nu se mai putea cunoaște, pe dinafara, care-i barbat și care femeie.
Ușurați cu totul de cele pamantești, cei din fruntea convoiului calcau lin și spasit, de parea ca poarta fiecare o tava cu coliva pe creștet. Mergeau cu privirile-n ceața și pașeau domol, ca o cireada de momai albe care-au înviat la soare. Moșneag ori tanar, cine-l mai putea ști pe fiecare? Gheara vremii nu mai avea putere sa zgarie chipurile lor poleite ca marmura, peste care suflarea de gheața a veșniciei trecuse prea de mult timp.
Alții, în urma acestora, mai de curand veniți de pe pamant, cu obrazul stafidit de postiri îndelungate și cu genunchii înțepeniți de matanii, se îmbulzeau calcand de sus, ca-n strachini, gata sa se poticneasca la fiecare pas. Și cum treceau de-a valma pe langa Sisoe, cu ochii-n jos de-atata smerenie și umilința, se cunoștea cat de colo ca n-a fost cine știe ce de capul lor, pe pamant. Rar zareai printre ei cate unul mai acatarii, ce parea sa fi fost om cu stare și cu greutate în zilele lui, macar ca se vedea acum ajuns cot la cot cu toți calicii. Unii dintr-înșii nu știau sa cante, dar zbierau și ei, mai tare decat ceilalți, ca sa se-nvețe.
Convoiul era pe ispravite și Sisoe se pregatea sa-și caute de ale sale, cand ramase deodata cu privirea ațintita, încruntand spranceana. În urma tuturor, agațat de coada convoiului, venea depanand marunt din picioare unul mai mic la trup și mai de nevoie decat toți. Acesta trebuie sa fi fost numai de cateva ceasuri intrat în împarația de sus, ca parea grozav de strain. Își domolea uneori pasul și, lungind gatul, se uita speriat în juru-i… Și iar începea sa lucreze amarnic din picioare și sa scanceasca încet, cu obrazul încrețit de obida, smarcaind din nas la tot pasul. Cand ajunse în dreptul lui Sisoe și dadu fara veste cu ochii de el, începu sa urle de spaima. Iar Sisoe, ca sa-i vare și mai tare-n oase frica de cele dumnezeiești, se stropși la dansul umflandu-și obrajii, ba se și lua dupa el cațiva pași, cu toiagul ridicat.
Dupa aceasta, Sisoe se întoarse liniștit și însemna cu varful toiagului în nisip numarul binecredincioșilor din convoi. Erau o suta nouazeci și noua de toți, fara a fi socotit la numaratoare și pe sfantul cel mare din fruntea lor. Aducandu-și aminte de acela, Sisoe se posomorî puțin la obraz. S-aștepte el de-acum sa-i mai ceara blagoslovenie…
“Parca ce-i el mai mult decat un sfant, ca mine și ca altul?”
Gandind astfel, Sisoe se uita înc-o data, lung, în urma binecredincioșilor, care se departau acum amestecați în gramada, cu spinarile lor albe și rotunde, ca o turma de oi ridicate-n picioare.
“Unii prea mult, alții nimica…” ofta el iar, plecandu-și nasul în pamant.
Caci înca de la început, de cand intrase în rai și vazuse cum stau lucrurile pe aici, Sisoe nu visa altceva decat sa capete și el o ceata cat mai mica de binecredincioși, pe care sa-i calauzeasca, sa-i învețe și sa-i șmotreasca de dimineața pana seara, cum vedea el ca fac sfinții cei mari cu preafericiții de sub obladuirea lor.
Dar Domnul-Dumnezeu, știindu-l pre el cam lipsit de învațatura și nu cu totul dezlegat de cele pamantești, macar ca plin de ravna duhovniceasca și curat la cuget, nu prea se uita la gura lui. Și nici n-ar fi putut Cel milostiv sa-i împlineasca voia, fara a starni tulburare și zazanie între sfinții parinți; caci, dupa canoanele raiului, numai sfinții cei cunoscuți și slaviți de toata suflarea creștineasca de pe pamant au dreptul sa primeasca sub ascultare o ceata de binecredincioși. Bineînțeles ca nici aceia nui iau așa, cu hapca, fara nici o socoteala, ci potrivit cu rangul și vrednicia fiecaruia. Astfel, unul din cei mari de tot poate sa aiba sub obladuirea lui și pana la trei sute de suflete; pe cand altul mai mic în grad, însemnat doar cu o cruciulița neagra la calindar, primește și el, acolo, vreo zece-douazeci de capete, ori numai cinci-șase bucați — o nimica toata. Cat despre gloata cea mare a sfințișorilor de rand, pe care nici popa nu-i mai cunoaște, cine iar putea împaca pe toți? Jos, pe pamant, nimeni nu le are grija.
Nimeni nu-i mai pomenește, ca și cum n-ar fi. Doar din an în Paște daca-și mai aduce aminte de cate unul dintre ei vro baba amarata care, te miri din ce pricina, se-ntampla sa aiba slabiciune pentru dansul. Așa fiind, acestora nu li se poate da nici un suflet de creștin pe mana. Și nu le ramane alta de facut, cat ți-i veșnicia de lunga, decat sa se plimbe cu mainile la spate de colo pana colo prin sfantul rai, fara treaba, înalțand pe neașteptate, de dupa cate un tufiș, o cantare noua de lauda, cu meșteșugite întorsaturi din gatlej.
Convoiul pierise de mult la o cotitura, și Sisoe sta tot acolo, cascand prelung și uitandu-se la cer. Soarele se ridicase abia de-un stat de om deasupra copacilor. Pana la ceasul cand suna clopotul de la trapeza cea mare din mijlocul raiului, ca sa adune sfinții și binecredincioșii la gustare, mai era înca destula vreme.
Aducandu-și aminte de mancare, Sisoe simți îndata la radacina limbii gust de lapte dulce și de smochine coapte, hrana cea de toate zilele a fericiților dintru împarația de sus.
“Parca aș bea oleaca de apa…”, se gandi el, strambandu-se puțin. Și n-apuca sa-și ispraveasca bine gandul, ca-ndata țașni dintre pietrele de la picioarele lui, galgaind, un izvor de apa curata ca lumina. Sisoe lua în pumni și sorbi o gura plina — dar nu înghiți decat jumatate; cealalta jumatate o împroșca în soare, cu buzele stranse, ca sa faca curcubeu.
Astfel în rai orice dorința ori nevoie îți este împlinita, cat ai clipi din ochi. Atata doar, ca nimeni nu cuteaza acolo sa doreasca ce nu se cade, fiindca Cel atoateștiutor vegheaza și cunoaște în orice clipa gandurile fiecaruia.
Dupa ce își uda cerul gurii, fara nici o placere deosebita, caci abia apucase a-i fi sete, Sisoe nu știa ce sa mai faca.
O viespe mare, de prin apropiere, veni numaidecat și i se lasa cu încredere pe mana, ca sa-i ție de urat. Era o viespe evlavioasa. Traise pe pamant tot în preajma unei sfante biserici și se sfarșise la urma, leșinata de foame, pe o lespede din pronaos. Și-n scurta ei viața nu facuse nimanui rau, macar ca îi daduse și ei Dumnezeu ac și venin în coada, ca sa nu stea degeaba pe acest pamant. Sisoe începu s-o necajeasca cu aratatorul, ca sa-l înțepe. Multa nadejde de împunsaturi nu prea tragea el din partea unei viespi așa de bisericoase. Dar mai știi? Poate ca pana la urma tot are sa-și piarda rabdarea, sa-i vare barem varful acului… Caci de atata amar de vreme, de cand abia mai ținea minte, pe Sisoe nu-l mai duruse nimic. Și ar fi vrut sa mai simta și el, macar o data, un pic de usturime ori de durere, ca sa se poata bucura la urma, cu adevarat, ca nu-l mai doare. Dealtfel, toți tovarașii lui întru neștirbita fericire umblau ahtiați dupa așa ceva:
— Rogu-ma sfinției-tale — se îmbiau ei unul pe altul cand se-ntalneau la cate un loc mai ferit — trage-mi un pumn în nas… Dar puteau ei sa tot încerce, ca nu-i durea nici cat un bobarnac, macar de și-ar fi carnit nasurile din loc.
Vazand ca viespea își ferește încoace și-ncolo pantecul inelat și n-are de gand sa-l înțepe, Sisoe o înalța într-un varf de deget și-o sufla, cu ciuda, sa se duca de unde a venit.
Sfinția-sa a pornit apoi încet mai departe, pe o alee umbrita ce se chema Drumul lui Adam.
În cedrii cei înalți de pe margini, îngerași de felurite marimi, cu aripioare albe, se jucau zburand care-ncotro și ascunzandu-se prin frunzișuri. Unii se leganau cuminți la soare, pe crengile din varf; alții, mai zglobii, s-agațau de liane cu capul în jos și-și faceau vant de la un copac la altul, ori s-alungau printre ramuri cu țipete fragede și ușoare. Iar cand se întalneau prin vazduh cate doi mai galcevitori, se-nvalmașeau grabit, ciufulindu-și parul balai, și veneau ghem pana aproape de pamant. Acolo se desparțeau și zburau înapoi, în copac. Și-n urma lor ramanea plutind cate o pana alba, care cadea încet ca un fulg mare de omat pe iarba întunecata.
Sisoe ar fi vrut sa treaca pe acolo nebagat în seama. Statu puțin la îndoiala; sa mearga mai departe, ori s-apuce pe alt drum?… Dar era prea tarziu. Un îngeraș, care se pitise de tovara-șii lui de joc între candelabrele unui castan înflorit, l-a zarit de-acolo, printre frunze. Și-i striga de departe, cu glas de clopoțel:
— Saru’mana, sfinte Sisoe!
Se facu liniște, o clipa. Toți îl cautara cu ochii… Apoi stolul întreg se napusti asupra lui. Îl înconjurara, îl napadira din toate parțile:
— Sisoe! Sisoe! Sisoe!
Și era o larma de țipete și-o învalmașeala de aripi albe așa de cumplita, ca bietul Sisoe nu-și mai vedea capul:
— Îndarat, zvapaiaților!… Ce tot aveți cu mine?
Dar ei începura s-arunce-n el cu flori, facand hora-n jurul lui și petrecandu-l cu alai:
Sisoe, Sisoe,
Var cu tata Noe,
Floare de trifoi,
Fir de usturoi,
Ia-te dupa noi!
Sisoe se apara cu cotul în dreptul obrazului de zburdalniciile lor; se rasucea-n loc și se lua dupa cate unul, dar nu-l putea prinde. Abia daca a apucat sa-i lipeasca unuia, cu piciorușe dolofane, lip! o palma la spate, din fuga.
— Stați numai, ca v-arat eu voua!… Îngeri sunteți voi, ori diavoli împelițați?
Un serafim care tocmai trecea-n zbor peste copaci, zarind forfota de jos, se lasa pe pamant, sa vaza ce-i. Cu aripile înca desfacute, facu trei sarituri lungi pe varful picioarelor, înainte de a se opri din iuțeala zborului. Și aripile de azur i se alipira delicat de-a lungul spatelui, pana deasupra coapselor de fildeș.
— Liniște! striga el, batand din palme. Plecați de-aici… Unul sa nu mai vaz! La glasul serafimului, îngerii se risipira într-o clipa, falfaind în toate parțile, ca un roi de fluturi mari.
— Nu se poate omul sa mai treaca pe nicaieri de raul lor…vorbi Sisoe catre serafim, scuturandu-și florile de pe umeri și iarba din par.
Și nu pornise bine mai departe, cand o veverița mica, care pesemne prinsese la curaj din cele ce vazuse, se coborî iute dintrun copac, se opri drept în mijlocul cararii în doua labe și-i facu, de departe, o reverența. Apoi se întoarse și-i mai facu una de-andaratele, cu codița pe spate.
Roșu de ciuda, Sisoe zvarli cu toiagul dupa ea:
— Scarnavie!… Acuș te ridic de varful cozii și te duc înaintea Celui preaînalt!
Și cum veverița pierise prea repede-n frunziș, lasandu-l înca fierband de manie, sfinția-sa lua martori copacii dimprejur pentru o îndrazneala ca aceasta:
— Auzi d-ta!…
*
Aleea pe care apucase Sisoe dadea într-un luminiș rotund, cat o arie larga, batatorita bine de pași pe la margini, macar ca locul nu parea tocmai potrivit pentru plimbare. Acolo, drept în mijloc, sta un pom singuratic, prapadit de batranețe. Un gard de sarma cu ghimpi îl închidea de jur împrejur, ca sa nu mai poata nimeni atinge cu piciorul, în veci de veci, iarba cea uscata de sub el, ce se vedea tavalita strașnic în cateva locuri…
Acesta era marul lui Adam, ramas aici de la începutul lumii. O fi fost el pe vremuri mai aratos, poate. Acum era un biet copac stramb și desfrunzit, ca vai de el. Dormea toata ziua. Cand îl mișca o adiere de vant, începea sa geama din încheieturi și sa schiaune cu glas așa de pierit, ca parca se milogea de iertare. Alteori, fara pic de vant, se trezea foșnind într-aiurea ca de pe alta lume, din cele doua-trei smocuri de frunze cate-i mai ramasesera pe poale; și parca radea singur atunci, aducandu-și aminte de cele vazute, odata, sub crengile lui îngaduitoare…
În jurul trunchiului uscat se vedea încolacit un șarpe. Dupa înfațișare, nici asta nu parea a fi mai de isprava. Era un șarpe lung și slab din cale-afara, ca un țar. De batran ce era, îi cazuse toți dinții și-abia mai putea clipi din ochii lui mici, de gaina bolnava. De demult tare trebuie sa fi ramas el înnodat acolo, ca o curea veche care ar ține scoarța pomului sa nu-i lunece la vale.
Își luasera vrabiile narav sa-l ciuguleasca cu de-amanuntul de doua ori pe zi, în batjocura. Și el n-avea putere nici sa mai sasaie macar, cum fac șerpii cei întregi la fire cand îi zgandarești; ci doar își încrețea pielea din jurul nasului, puțin, ca sa-și arate scarba. Iar daca-i venea-n minte sa-și strecoare printre buze limbuța neagra și despicata, ca sa sperie dușmanul, ramanea de multe ori cu ea afara, atarnata într-o parte: nu mai știa din ce pricina a scos-o și uita s-o mai traga înlauntru.
De-o asemenea tovarașie, copacul s-ar fi lepadat bucuros. Se saturase pana-n gat sa tot simta pe langa sine o astfel de lighioana, neputincioasa și adormita. Și poate ca șarpele s-ar fi dus bucuros sa tanjeasca-n alta parte, ca-i era și lui lehamite de cand tot sta acolo. Dar ce puteau face? Soarta îi legase la un loc pe vecii vecilor, caci Domnul-Dumnezeu hotarase, în nemarginita lui bunatate, sa-i pastreze viitorimii pe amandoi, pentru aducereaminte.
Marul lui Adam nu mai dadea rod. Doar la zece ani o data daca mai facea și el, acolo, cateva mere pipernicite și verzi, de-ți strangeau gura punga de departe, numai cat te uitai la ele.
Ceasuri întregi stateau atunci sfinții parinți cu ochii la acele starpituri padurețe, și le lasa gura apa, ca erau doriți de acritura.
Dar nimeni nu cuteza sa s-atinga de ele, fiind lucru cu primejdie; veninul lor, dulce-acru, își pastrase pana astazi virtutea de a-l împinge pe om în mare ispita… Odata, trecand pe aici niște binecredincioși, zice ca unul dintre ei, mai lung de mana, ar fi îndraznit s-apuce din treacat, pe furiș, un mar cazut în iarba. Și pana sa prinza de veste sfantul din fruntea convoiului, pana s-alerge la el, sa-l scobeasca cu degetul în gura ca sa-i scoata bucațica dintre dinți, acela a-nghițit-o nemestecata…
Și nu i-a mai trebuit alt popa! S-a scuturat ca de friguri de vreo doua ori, dup-aceea a-nceput a se uita galeș, pe sub sprancene, în jurul lui… Pe urma s-a pornit sa fluiere un cantec de lume. Și dintr-o data s-au trezit cu el zberand cat îl ținea gura: Hai, leleța,-n deal la vie, Sa culegem razachie…și alte mascari de acest fel, cum nu se mai auzise niciodata în sfantul rai. Iar la sfarșit a fost apucat cu atata furie, ca nu mai știa nimeni ce sa-i faca și cum sa scape de el. Dadea buzna la tovarași, adulmecand grabnic și pipaindu-l pe fiecare, încat unora le aducea mare tulburare în inima, macar ca alții îl scuipau și-l-îmbranceau cat colo. Așa ca la urma a trebuit sa-l scoata dintre ei și sa-l lege cobza pana i-a trece harțagul ca sa nu-i molipseasca și pe ceilalți cu vremea, ori s-apuce a-i vatama cumva.
Și astfel, mult naduf a patimit de pe urma lui sfantul care-l avea în paza…
“Așa i-a trebuit!” se gandi Sisoe, aducandu-și aminte de aceasta veche întamplare. Cand ai binecredincioși pe sama, va sa fii cu ochii în patru, nu sa-i lași de capul lor. Ca ce știu ei, saracii? Daca nu le ai grija, îndata culeg de pe jos și baga-n gura tot ce le cade la-ndemana…
Iaca, lui de pilda, nu i s-ar fi putut întampla una ca asta. Sa fi avut el cațiva în grija, i-ar fi ținut din scurt, nu așa. Nici sa s-aplece cat de cat, ca sa se scarpine la vrun picior, nu i-ar fi lasat.
Le-ar fi facut el însuși, la nevoie, slujba aceasta. Cand ai puțini, merge… Dar asta-i, ca sfinții cei mari nu vor sa se mulțumeasca cu puțin; ba cate unul mai lacom are atata liota de creștini pe cap, ca nici sa le dea apa de doua ori pe zi nu mai prididește, necum sa-l scarpine pe fiecare unde-l mananca…