Micul drum de fier

Precossi a venit ieri acasa, la mine, cu Garrone. De-ar fi fost copii de rege, nu cred ca li s-ar fi gasit o sarbatoare mai frumoasa.
Garrone nu venise niciodata; de felul lui e cam salbatic și apoi cand se vede așa de mare, îi e rușine ca e în clasa a III-a.
Cand auziram clopoțelul, alergaram cu toții sa le deschidem ușa. Crossi n-a venit, fiindca tatal sau a sosit în sfarșit din America, dupa o lipsa de șase ani.
Mama saruta pe Precossi: tata îi prezenta pe Garrone, zicandu-i:
— Baiatul acesta nu este numai un baiat bun, el este toto-data cinstit și marinimos. Garrone își pleca ușor capul, surazandu-mi pe furiș.
Precossi venise cu medalia la piept și era vesel, fiindca tatal sau s-a apucat iar de munca și nu s-a mai îmbatat de cinci zile. Acum, de cand lucreaza, cheama mereu pe fiul sau sa stea cu dansul în fiecare zi. S-a schimbat cu totul!
Scosei toate jucariile. Precossi ramase înmarmurit, cand vazu drumul de fier cu locomotiva, și cum tot trenul umbla singur, cand îi învartești cheița de langa roți. Nu vazuse niciodata așa jucarie. Nu își lua ochii de la micile vagoane albe și roșii. Îi dadui cheița: el îngenunche și cand locomotiva se oprea, o întorcea iarași cu cheia, nu se putea desparți de ea, nici nu ridica macar capul. Nu-l vazusem niciodata așa de mulțumit. Ne zicea mereu:
— Dați-va puțin în laturi, va rog! și ne da la o parte cu mainile, ca sa nu împiedicam mersul locomotivei; apoi lua în mana vagoanele, le așeza iarași la rand, cu mare bagare de seama ca și cum ar fi fost de sticla.
Îi era frica sa nu le abureasca poate cu suflarea lui și le ștergea uitandu-se la ele pe deasupra și pe dedesubt, zambind mereu de placere.
Noi stateam cu toții în picioare și ne uitam la el; ne uitam la gatul lui atat de subțire, la bietele urechiușe pe care le vazusem într-un rand pline de sange, la surtucul lui cel mare cu manecile rasfrante, din care ieșeau doua maini lungi și slabe, maini ce adesea, saracuțul, le ridicase ca sa-și apere capul de lovituri! În momentul acela i-aș fi aruncat la picioa-re toate jucariile mele și toate carțile; mi-aș fi scos din gura cea din urma bucațica de paine, ca sa i-o dau; m-aș fi dez-bracat ca sa-l îmbrac. I-aș da trenul cu toata inima! îmi zisei, dar trebuie sa cer întai voie tatii.
Deodata simții ca cineva îmi furișeaza o bucațica de har-tie în mana. Ma uitai și citii aceste randuri scrise cu creionul de tatal meu: Lui Precossi îi place mult trenul tau, el n-are nici o jucarie! Inima ta nu te îndeamna la nimic? Luai pe data vagoanele și locomotiva și le dadui camaradului meu, zicandu-i:
— Îți dau ție jucaria asta! El se uita la mine cu mirare, nu înțelegea. Ți-o dau ție! îi zisei: Ți-o daruiesc!
Atunci, el ridica ochii la tatal meu și la mama mea, cuprins de mirare și întreba:
— Pentru ce mi-o da?
Tatal meu îi raspuse:
— Enrico ți-o daruiește pentru ca sunteți prieteni, ca te iubește și totdeodata, ca sa serbam cu toții medalia ta.
Precossi întreba cu sfiala:
— Pot sa o iau cu mine acasa?
— Neaparat, raspunseram toți.
Statea înca pe pragul ușii și nu cuteza sa plece. Cerea mereu iertare tremurand din buze și zambea. Ce fericit era! Garrone îi ajuta sa-și Înve-leasca jucaria în batista!
— Sa vii și tu o data la fieraria tatii, ca sa-l vezi cum lucreaza de bine! îmi spuse Precossi. O sa-ți dau cuie!
Mama prinse de hainuța lui Garrone un buchet de flori, ca sa-l dea mamei sale din partea ei. Garrone îi spuse cu glasul lui cel gros și fara sa-și ridice barbia de pe piept:
— Mulțumim! iar în ochi îi stralucea sufletul lui cel bun și marinimos.