În anul 1850, pe timpul razboiului pentru liberarea Lombardiei, cateva zile dupa biruințele de la Solferino și St. Martino, caștigate de francezi și de italieni împotriva austrie-cilor, într-o frumoasa dimineața de iunie, un mic pluton de cercetași calari, porniți din Saluzzo, mergeau la pas pe o carare singuratica, uitandu-se pe campie cu multa bagare de seama.
Plutonul era comandat de un ofițer și de un sergent. Nici unul nu spunea macar o vorba; toți mergeau cu ochii ațintiți în zare, așteptand în orice minut sa se iveasca printre arbori uniformele albe ale avanposturilor vrajmașe.
Mergand așa ajunsera în preajma unei colibe țaranești, înconjurata de frasini. Un baiețel cam de vreo 12 ani statea dinaintea casei și taia cu o lama de cuțit o ramura de frasin, ca sa-și faca o nuia. La una din festrele casei atarna un steag tricolor.
Coliba era parasita. Țaranii, dupa ce scosesera steagul la fereastra, fugisera de frica austriecilor. Baiatul îndata ce va-zu soldați de-ai noștri, își arunca nuiaua și-și scoase caciula. Era un baiat vioi și frumos la chip, cu ochii mari și albaștri, cu plete balaie. Din cauza arșiței își scosese hainuța, arun-cand-o în iarba și ramasese numai în camașa și în pantaloni strans cu o cingatoare la brau.
— Ce faci tu aici? îl întreba ofițerul oprindu-și calul.
— De ce n-ai fugit cu parinții tai?
— N-am parinți! raspunse baiatul. Îmi capat hrana lucrand pentru unii și pentru alții. Am ramas aici, ca sa vad batalia.
— Ai vazut trecand pe aici austrieci?
— De trei zile încoace n-a mai trecut niciunul!
Ofițerul statu nițel pe ganduri, apoi sari repede de pe cal își lasa soldații gramada la portița, intra în coliba și se sui pe acoperiș. Coliba nu era înalta și de pe acoperișul ei nu se vedea mai nimic din întinderea campiei.
„Ar trebui sa se urce cineva în copaci”, își zise ofițerul și coborî de pe casa. Chiar în fața casei se înalța un frasin foarte mare și subțire, care-și legana varful în vazduh.
Ofițerul se gandi catva timp, uitandu-se: cand la copac, cand la soldați; apoi întreba pe baiat:
— Ai ochi buni, baiete?
— Cum de nu! îți vad pasarea în zarea cea mai departata, raspunse baiatul.
— Te-ai putea urca în varful acestui copac?
— Eu? Într-o clipa și sunt în varf.
— Și o sa ne spui de cumva se zaresc de acolo, soldați aus-trieci, puști, cai? Daca se ridica mult praf în sus?
— Negreșit!
— Și ce sa-ți dau ca sa-mi faci treaba aceasta?
— Ce sa-mi dai? zise baiatul zambind. Nimica! Frumos ar fi, zau! Pentru austrieci n-aș face-o niciodata cu capul! Dar pentru ai noștri! Nu sunt și eu lombard?
— Suie-te dar!
— Stai puțin sa-mi scot pantofii.
Își scoase pantofii, își stranse cureaua, își azvarli caciula în iarba și se agața de copac.
— Stai! striga ofițerul, vrand sa-l opreasca, cuprins deo-data de teama. Baiatul se uita la el cu niște ochi mari, parca l-ar întreba ce vrea.
— Nimica! adaugase ofițerul. Suie-te!
Baiatul se urca ușor ca o pisica.
Ofițerul dete porunca soldaților sa se uite drept înaintea lor.
În cateva minute, baiatul ajunse pana în varful copacului și ținandu-se strans de trunchi, picioarele-i ramasesera as-cunse în frunziș, iar corpul de la brau în sus, de-abia i se zarea de la acea înalțime.
— Uita-te drept înainte și departe, îi striga ofițerul.
Baia-tul, ca sa vada mai bine se ținu de copac numai cu o mana, pe cealalta o puse la ochi, ca sa nu-l orbeasca razele soarelui, care se furișau printre pletele sale balaie și le facea ca de aur.
— Ce vezi? întreba ofițerul.
Baiatul pleca ușor capul în jos și, punandu-și mana la gura, ca sa i se auda glasul, raspunse:
— Vad doi oameni calari pe șosea.
— La ce departare de aici?
— La o jumatate de mila.
— Vin încoace?
— Nu, stau pe loc.
— Ce mai vezi? întreba ofițerul dupa un minut de tacere. Uita-te la dreapta!
Baiatul se uita, apoi zise:
— Pe langa cimitir, printre arbori, este ceva care lucește la soare, s-ar zice niște baionete.
— Oameni, vezi?
— Nu, trebuie sa fie ascunși prin grau. Deodata se auzi șuieratura unui glonț, care trecu prin aer și se pierdu în departare, catre spatele casei.
— Da-te jos! striga ofițerul. Te-au vazut! Da-te jos, nu vreau sa mai aflu nimica!
— Nu mi-e frica, raspunse baiatul.
— Da-te jos! repeta ofițerul; însa luandu-și seama, mai întreba:
— Dar la stanga ce mai vezi?
— La stanga?
— Da, la stanga.
Baiatul întinse capul spre stanga. O alta șuieratura și mai apropiata decat cea dintai strabatu aerul. Baiatul tremura.
— Ce Dumnezeu! striga el. Pare ca nemții vor sa-și verse focul pe mine. Glonțul trecuse foarte aproape.
— Da-te jos, striga ofițerul maniat și cu ton poruncitor.
— Ma cobor îndata, raspunse copilul, dar n-aveți teama, ma adapostește frunzișul copacului. Vrei sa știi ce este în stanga?
— Da, dar da-te jos, adaugase ofițerul.
— La stanga, striga baiatul lungindu-și trupul.
— Spre partea unde este o bisericuța, parca vad…!
O a treia șuieratura și mai napraznica se auzi deodata. Baiatul aluneca, încerca sa se agațe de craci, și cazu întins la picioarele copacului.
— Blestemații! Mi-au omorat copilul! striga ofițerul, aler-gand catre el.
Baiatul ramasese întins la pamant cu brațele întinse. Un șiroi de sange curgea din pieptul lui. Sergentul și doi soldați sarira repede de pe cai, ca sa-i vina în ajutor. Sergentul se apleca și-i desfacu repede camașa. Glonțul patrunsese plamanul stang.
— A murit? întreba ofițerul.
— Nu, traiește înca! raspunse sergentul.
— Dragul meu baiat! zise ofițerul aplecandu-se spre el; nu te speria, prinde inima!
Pe cand, însa, ofițerul îl îndemna sa nu se sperie și-i apa-sa batista pe rana, ca sa-i opreasca sangele, baiatul își dete sufletul.
Ofițerul ramase înmarmurit, galben ca turta de ceara și cu ochii ațintiți asupra micului viteaz. În urma se apleca, îi așeza frumos capul pe iarba; se scula în picioare, sa-l mai priveasca înca. Sergentul și cei doi soldați erau și ei mahniți pana în fundul inimii.
Plutonul statea întors în partea în care se știa ca se afla vrajmașii.
— Puiul de viteaz! zice înca o data ofițerul, cu ochii plini de lacrimi, și rostind acestea, se duse spre casa, smulse steagul tricolor de la fereastra și-l întinse ca un giulgiu jalnic peste baiețelul mort, lasandu-i chipul dezvelit.
Sergentul puse langa el caciulița, pantofii și cuțitașul cu care își taiase nuiaua cu cateva minute mai înainte.
Îl mai privira catva timp în tacere, apoi ofițerul zise sergentului:
— Voi trimite ambulanța sa-l ridice de aici: a murit soldațește, soldațește trebuie sa-l îngropam. Dupa aceea îi mai trimise cu mana un ultim adio și striga soldaților:
— Încalecați, baieți! Înainte!
Toți sarira pe șa și micul pluton, strangandu-se porni. Curand dupa aceea, copilul mort primi onorurile militare.
Catre apusul soarelui, tot șirul avanposturilor italiene, ducandu-se întru întampinarea vrajmașului, trecu pe același drum pe care îl strabatuse dimineața, micul pluton de cala-reți. Era un batalion întreg de vanatori, care, cu cateva zile mai înainte, udase cu sange vitejesc dealul San-Martino.
Batalionul înainta desparțit în doua șiruri. De-a lungul drumului curgea un paraiaș limpede cu marginile smalțuite de flori; casa parasita era la o mica departare.
Vestea despre moartea vitejeasca a baiatului patrunsese repede în tabara, astfel ca cei dintai ofițeri ai batalionului, care zarira micul cadavru, îl saluta scoțand sabiile. Unul din ei se pleca pe marginea paraului, rupse cateva flori și i le az-varli. Toți îl imitara. Fiecare, ofițer sau soldat, aruncandu-i flori, îi striga salutandu-l militarește:
— Ramas bun, pui de viteaz lombard! Onoare ție, copile! Traiasca Italia! Glorie vitejilor.
Un ofițer îi arunca medalia sa de virtute militara. Un altul se duse sa-l sarute pe frunte.
Florile se gramadeau mereu pe piciorușele lui goale, pe pieptu-i însangerat, pe micul lui cap balai. Iar el, întins pe iarba, învaluit în steagul național, dormea liniștitul somn al veșniciei.
Chipul îi era alb și parca suradea, ca și cum sarmanul baiat ar fi auzit acele salutari și ar fi fost vesel, ca-și daduse viața pentru scumpa lui Lombardie.