Ia te uita! S-a terminat…şi doar alaltaieri l-am cumparat?!
Uimirea baieţelului din clasa aIIIa era neprefacuta. Nu, nu aveam de-aface cu unul din aceia care pitesc caietul în ghiozdan şi zic cu nevinovaţie:
— Mi s-a terminat caietul, tovaraşe învaţator. N-am putut scrie tema, N-am avut pe ce…
Caietul cu pricina se ispravise, cu adevarat! Ciudat însa: s-a împuţinat — ce zic eu? — s-a topit, da, acesta era cuvantul potrivit, s-a topit ca o zapada sub razele soarelui. Nu mai ramasese din el decît o pojghiţa de caiet, la umbra celor doua coperţi… Toate celelalte file şi-au luat zborul, smulse parca de un vant ciudat… La ceilalţi copii foile caietului nu zboara, nu mor. nu se topesc vazand cu ochii. Atunci ce s-a intamplat cu acest caiet? Ce rau ascuns i-a împuţinat foile? Trebuia dezlegat acest mister! Cu oricp preţ. Daca e o molima necunoscuta pana acum., şi ea se întinde şi molipseşte toate caietele din clasa a III-a, din toata şcoala, din toate şcolile?
Aşa ma framantam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamaţia baiatului.
Caietul se terminase, nu încapea îndoiala. Ma uitam la coperţile uscate, ca nişte aripi jumulite, fara puteri…
Şi, în timp ce cautam sa dezleg misterul, auzii chiar lînga mine un clinchet de bicicleta Am tresarit.
-Cine a intrat cu bicicleta în clasa?
-Eu.
Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu patraţele, exact ca cele din caietul ce-1 aveam în mana.
— Ma plimb de alaltaieri, continua foaia. Şi nu sunt singura, caci n-am plecat la o plimbare oarecare, ci într-o adevarata cursa de ciclişti. Sunt însa singura care am mai ramas pe drum. Poate pentru ca roata din faţa e niţel în „opt” şi n-am nici şa. A uitat baieţaşul sa mi-o deseneze. Dar nu-i nimic… Noi, foile de hartie, putem pedala şi aşa. Priviţi, am încalecat pe-o roata şi v-am spus povestea toata…
„Aşadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stapanului,” îmi ziceam, încercînd sa-mi dau seama cam cate biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru cand, deodata, un zbarnait ce cobora şi se ingroşa, îmi îndrepta cercetarile în alta direcţie. Spre tavan. Era un avion.
– Ciudat! am exclamat. Aterizezi pe un caiet?!
– De aici am plecat, aici ma întorc. Acesta e aerodromul meu obişnuit. Priviţi ce aripi am, ce fuzelaj, ce coada… Va place zborul meu lin, elegant? Dar cata straduinţa a trebuit din partea constructorului, nu ma întrebaţi!? Cate modele şi cate zboruri de încercare! … Aproape ca i s-a terminat caietul. Dar mi se pare ca va deranjez cu zbîrnîitul meu. Vad ca sunteţi îngandurat…
– Da. Fac o socoteala, am raspuns. Caietul a avut alaltaieri 50 de file. Cinci-şase biciclete, cinci-şase aeromodele fac cel mult o
duzina de foi… în vant, ca sa zic aşa. Dar unde or fi pierit celelalte?
În aceeaşi clipa, cineva suna din corn, aşa cum sunau altadata poştaşii.
— Poşta?
— Da, o poşta demodata. Sunt un bileţel care îşi cauta adresa. Am plecat din caiet ,,F.F. urgent”, conţinad cateva randuleţe, dar m-am împotmolit. Am ajuns la un punct mort. Catedra îi zice.
„Iata, deci, cum se împarte vina,” cugetam, continuand sa adun în minte filele descoperite, pentru a ajunge la… scadere. Dar rezultatul nu era cel din… caiet. Mai aveam şi alte foi lipsa la apel. Cum şi unde or fi pierit?
— Aici! Aici! Aici!
Vocile veneau din coşul de hîrtie.
– Ce-i cu voi acolo? Sunteţi tefere, dupa cate vad. N-aţi avut niciun accident… Nici de bicicleta, nici de avion, nici…
– Da. Noi avem nişte cusururi mult mai .mici.
Şi atunci de ce sunteţi la coş?
– O, acesta nu e cusurul nostru. E al stapanului nostru. E nervos. Cum se iveşte o mica, o neînsemnata greşeala — şi din graba face nenumarate asemenea greşeli — ne rupe. Rupe la fiecare tema cinci-şase foi. Priviţi… Trebuia sa scrie cuvîntul „exista”. Pe prima foaie a scris „ezisia”, pe a doua „eczisla”, apoi „ecgzisla”, apoi „esiesta”. De abia pe urma s-a gandit… sa se gandeasca mai bine.
Ajunsesem la capat. Dadusem aproape de urma întregului caiet. Acum ma dumirisem. Mai lipseau doar doua foi. Întîrziau sa se iveasca, şi tocmai ma gîndeam, oarecum plictisit de toata povestea, sa întrerup cercetarile, cand am auzit o voce;
– Ei, ce faci? De ce stai?
Aştept înca trei foi. Nu ies la socoteala…
– Cum de nu? Noi sîntem.
— Bine, dar voi sunteţi albe, nepatate, neîndoite! De ce nu
sunteţi în caiet?
– Pentru ca ne-am desprins singure. Aşa se întîmpla întotdeauna într-un caiet cu file rupte. Unele se. desprind de la sine.
– Şi ce sa fac cu voi? Sa va aşez la loc, în caiet?
– A, nu, raspunsera într-un glas cele trei .foi. Folosiţi-ne dumneavoastra. Scrieţi despre naravul acestor şcolari! Caietul acesta s-a terminat tot. Macar sa se termine cu folos… sa nu se mai întample.
Cele trei foi aveau dreptate. M-am aşternut pe scris. Acum povestea este gata şi, dupa cum vedeţi, are exact trei foi…
