A fost odata o capra batrana și capra asta avea șapte iezi, pe care-i iubea așa cum numai o mama își iubește copiii. Într-o zi, trebuind sa plece în padure ca sa le aduca de-ale gurii, capra stranse în jurul ei pe cei șapte iezi și le grai astfel:
– Dragii mei copilași, eu trebuie sa plec în padure. În lipsa mea, cautați de fiți cuminți și, mai cu seama, feriți-va de lup. Ca de-ar izbuti sa intre pacostea asta de fiara în casa, pe toți v-ar înghiți și n-ar mai ramane nici macar un oscior din voi! Diavolul asta de lup știe sa se arate adesea sub chipul unei alte vietați, dar pe voi n-o sa va-nșele, sunt sigura, fiindca o sa-l puteți dibaci de-ndata dupa glasul cel dogit și gros și dupa labele cele negre.
Iezii luara aminte la cele spuse de capra și-i raspunsera:
– Poți pleca fara grija, maicuța draga, c-om ști noi sa ne pazim de lup!
Capra behai a mulțumire și o porni liniștita la drum. Nu trecu multa vreme, și numai ce batu cineva la ușa, strigand:
– Dragi copilași, deschideți ușa, ca sunt eu, mama voastra. Și-am adus pentru fiecare cate ceva bun.
Dar iezii îl recunoscura pe lup, dupa glasul lui gros și dogit, și raspunsera:
– Nu deschidem, ca tu nu ești mama noastra! Glasul maicuței e subțire și bland, pe cand al tau e gros și dogit. Nu ne poți înșela: Tu ești lupul!
Auzind el acestea, o întinse spre dugheana unui neguțator și cumpara de-acolo o bucata mare de creta. Facu hap! o înghiți și glasul i se subție, pasamite, chiar pe loc. Apoi grabi sa se reîntoarca la casuța caprei și, cioc, cioc, batu din nou la ușa. Și c-un glas subțirel, striga;
– Dragi copilași, deschideți ușa, ca sunt eu, mama voastra. Și-am adus pentru fiecare cate ceva bun.
Iezii era cat pe-aci sa deschida, dar vezi ca lupul se dadu repede de gol… Cum nu mai avea rabdare, se proptise cu labele de pervazul ferestrei, cautand sa priveasca înauntru. Și de cum îi zarira labele cele negre, iezii raspunsera-n cor:
– Nu deschidem, ca mama noastra nu are labe negre ca ale tale. Nu ne poți înșela: tu ești lupul!
Vazand el și de data asta ca nu-i poate amagi, pe data alerga la brutar și-i spuse:
– M-am înțepat la piciorul asta și te-aș ruga sa mi-l ungi cu puțina coca.
Și dupa ce brutarul îi unse laba cu coca, lupul alerga într-un suflet la morar și-l ruga și pe el:
– Ți-aș ramane îndatorat dac-ai presara nițica faina alba peste piciorul asta!
Morarul mirosi ca jupanul lup vrea sa umble cu șoalda, ca se pregatește sa întinda vreo cursa cuiva, și se împotrivi cat putu. Dar cumatrul lup își ranji colții și se rasti la el:
– Daca nu-mi faci pe voie, sa știi ca te sfașii! Și morarul, ca un om fricos ce era, se grabi sa-i presare laba cu faina, numai sa-și scape pielea. Ca vezi, așa sunt unii oameni… Blestematul de lup își lua picioarele la spinare și se înființa a treia oara la casuța caprei. Batu la ușa, cioc, cioc, și striga subțirel:
– Dragi copilași, deschideți ușa, ca sunt eu, mama voastra! Și-am adus pentru fiecare cate ceva bun. Dar iezii se grabira sa-i raspunda:
– Arata-ne mai întai laba ca sa vedem de ești într-adevar maicuța noastra și apoi ți-om deschide.
Hoțomanul de lup ridica laba pana la fereastra și cand vazura iezii ca-i alba, nu se mai îndoi nici unul și, tranc, trasera ivarul de la ușa. Și ce sa vezi, în prag își ranjea colții lupul!
Iezii încremenira de spaima și dadura sa se ascunda care încotro. Unul sari, țuști, sub masa, al doilea se tupila în pat, al treilea se varî în vatra, al patrulea se furișa în bucatarie, al cincilea intra în dulap, al șaselea se piti sub lighean și al șaptelea se adaposti tocmai în cutia pendulei.
Lupul îi dibaci însa care pe unde se ascunsese și cum n-avea vreme de pierdut, îi înșfaca pe rand. Și așa se facu de apucara cu toții drumul gatlejului… Numai pe iedul cel mic, care se ascunsese în cutia pendulei, nu fu chip sa-l gaseasca. Dupa ce-și umfla burdihanul, lupul ieși alene din casa, se întinse pe covorul de iarba verde, la umbra unui copac, și adormi buștean.
Trecu ce trecu, dar nu prea mult, și mama capra se întoarse din padure. Și mai-mai sa-și iasa din minți de ce-i vazura ochii… Ușa se hațana data în laturi și toata casa era vraiște. Scaunele, bancile, masa zaceau rasturnate; pernele și plapuma fusesera smulse de pe pat, iar din lighean nu mai aveai ce alege. Cat despre iezi, nici urma. Striga capra pe fiecare, pe nume, dar nimeni nu raspunse. Cand dadu sa-l strige și pe praslea, desluși de undeva un glas înabușit:
– Maicuța draga, eu sunt aici, în cutia pendulei!
Capra îl scoase de acolo pe iedul cel mic și el prinse a-i povesti cum i-a înșelat lupul și cum i-a înșfacat apoi pe cei șase frațiori mai mari și le-a dat drumul pe gatlej… Acu nu mai trebuie sa va spun eu cat i-a plans biata capra, ca va închipuiți singuri!
Ca sa-și mai ogoiasca durerea, capra ieși din casa și iedul cel mic, ca umbra, dupa ea. Și ducandu-se ei spre gradina, îl zarira pe lup sub un copac, dormind și sforaind de tremurau crengile.
Capra cata la el, cercetandu-l din toate parțile, și ramase ca nauca… Pasamite, bagase de seama ca-n burduhanul lui cel umflat se mișca și se zvarcolea ceva.
„Doamne, Dumnezeule, gandi capra, oare n-or mai fi traind bieții mei copilași, pe care i-a înghițit talharul de lup?”
Îl trimise pe praslea fuguța acasa, sa aduca foarfeca, ac și ața, și, faașș! taie burdihanul lupului! N-apucase bine sa faca o taietura, ca un ied și scoase capul afara. Și-n timp ce taia mai departe, iezii începura sa sara afara, unul dupa altul. Și erau vii și nevatamați toți șase; în lacomia ei, dihania îi înghițise așa întregi cum erau, fara a-i mai mesteca. Și țin-te bucurie! Prinsera a o îmbrațișa pe maicuța lor draga, saltand într-un picior ca un croitoraș cand e ginerica. Dar batrana îi potoli, îndemnandu-i sa vada de-un lucru ce nu suferea amanare:
– Mai bine v-ați grabi sa aduceți niște bolovani, ca sa umplem cu ei burdihanul nelegiuitului asta de lup, cat mai zace toropit de somn!
Iezii începura a cara la repezeala bolovani și îndesara în burdihanul dihaniei cat de mulți încapura. Apoi batrana îi cusu repede burta la loc și mișca acul cu atata iscusința, ca lupul nici macar nu apuca sa simta ceva.
Dupa ce se satura el bine de somn, se ridica anevoie în picioare și cum bolovanii din burta îi pricinuiau o sete grozava, porni catre o fantana, cu gandul sa-și potoleasca setea.
Dar cum începu sa umble, zdronca-zdronca, prinsera a se izbi și bolovanii în burduhan. Și parca presimțind ca la mijloc nu-i lucru curat, începu sa strige:
Ce tot sare-ncolo-ncoace,
Prin stomac, și nu-mi da pace?
Iezii sar. Asta așa e!
Sau, cumva, or fi pietroaie?!
Și cand ajunse la fantana și se pleca sa bea apa, bolovanii cei grei îl trasera la fund. Cei șapte iezi vazusera de departe toata întamplarea și, venind tot într-o goana, strigau cat îi lua gura:
– Lupul a crapat! Lupul a crapat!
Și de bucurie, începura a juca împrejurul fantanii, împreuna cu maica lor, capra cea batrana.
