Au iesit ghioceii albi, banduşele galbene şi toporaşii albaştri. Albinele îşi deretica stupul. Ca maine or sa iasa la treaba. Mieii zburda pe pajiştile abia dezgolite de nea. În ograda, gainile scurma şi cotcodacesc. Toata lumea are treaba; nimeni nu sta degeaba.
Mangaiata de soare, buburuza cea mica şi roşie a ieşit şi ea din crapaturile scoarţei copacului unde a stat pitita pana atunci. A facut ochii mari şi s-a uitat în jur. Aşa cum statea pe scoarţa cenuşie a copacului, parea o farama dintr-o piatra preţioasa roşie. Avea şi scaparari de rubin cand vreo raza o mangaia pe spate.
Buburuza s-a întristat.
— Ce mica şi neînsemnata sunt! Toate în jurul meu au un rost, numai eu nu.
Nimeni nu ma baga în seama!
Zicand acestea şi-a desfacut larg aripile, lasandu-se purtata de-o boare de vant. Aşa a ajuns pe prispa unei case, iar de acolo pe mana unui copil care se juca.
— Bunicule, s-a bucurat copilul, uite o buburuza. Ce gaza micuţa şi dragalaşa, i-o fi frig… Dar de acuma, gata! Nu te mai necaji, buburuzo. Am sa te încalzesc eu! Si copilul a ridicat încetişor mana catre soare şi-a mangaiat cu drag stropul roşu care îi înflorea palma. Apoi a suflat încetişor asupra-i.
— Hai du-te, buburuzo! încalzeşte-te la soare!
S-a bucurat buburuza. A înţeles ca, mica şi neînsemnata cum e, are şi ea un rost pe lumea asta. E cea dintai gaza care se arata primavara.
E, cum s-ar zice, o vestitoare curajoasa.
