Din Poenița vine domol la vale Silviu cel tanar în buiestru țacanit…
N-are de ce sa goneasca; soarele nu s-a ridicat nici de doua sulițe; înainte de namiezi, are sa ajunga la conac, la Salcuța, dincolo de jumatatea drumului… Acolo sta un ceas, sa dea graunțe calului; pana la toaca, e-n oraș la boierul. Gandindu-se la boierul, se pipaie-n san – legatura cu banii sta bine.
A trecut de cotul dealului la camp deschis.
E a doua zi de sfantul Gheorghe. Ceru-i fara pata cat de slaba în tot largu-i de jur împrejur. La vale, în zare adanca, sclipește undoind aerul dimineții calde, iar în paduriștea de mesteacani de pe poala din bataia soarelui, pasarile primaverii se-ngana și care de care se-ntrec în feluri de glasuri.
– Da-ncotro, -ncotro, flacaule? întreaba cineva din urma pe tanarul calareț.
Acesta întoarce capul. Din urma îl ajunge un alt calareț. De unde a rasarit omul acesta? fiindca, tot drumul, tanarul, macar ca și-a întors privirile de multe ori pe calea umblata, nu a luat seama sa mai vina cineva dupa el; chiar a gandit: cata singuratate de dimineața pe un drum așa de cautat întotdeauna!
– La vale… raspunde tanarul. Da, dumneata?
– Tot la vale…
Și cu vorba aceasta strangandu-și calul în pulpe trece alaturea înaintașului.
– Drum bun, flacaule!
– Și dumitale!
– Bine ca te-ntalnii!… Mi-e urat sa fiu singur, mai ales la drum.
Calatorul dupa chip și port e un negustor, vreun orzar ori cirezar, de cari umbla pan sate dupa daraveri; un roșcodan grasuliu, cu fața vioaie; carn și pistrui; dar om placut la înfațișare și tovaraș glumeț; numai atata ca e șașiu, și cand se uita drept în ochii tanarului, îi face așa ca o amețeala, cu un fel de durere la apropietura sprincenelor.
Merg ei astfel domol alaturi în buiestru țacanit, vorbind mai de una mai de alta, și ramane lucru hotarat ca se opresc împreuna la conac pentru o gustare; și din vorba-n vorba, nici nu prind de veste cand ajung aci aproape sa intre-n Salcuța. Cotind la stanga, de dupa tufișul movilei pe care sta biserica, li se arata, ca la o bataie de glonț, coperișul nou de tinichia al turnului stralucind în soare.
Tanarul îndeamna calul ținand scurt zabala. Tot așa și negustorul. Calul ia vant. Trecand prin fața bisericii, flacaul își face cruce. Atunci aude pe tovaroșul, ramas cațiva pași înapoi, razand grozav. Întoarce capul: tovaroșul, nicaieri… Mare minune!… Unde a putut pieri? A intrat în pamant?
Nu… E la han… îl așteapta sub umbrar…
Flacaul nu a luat seama ca negustorul i-a fost trecut înainte. Firește ca așa a trebuit sa fie: în pamant n-ar putea intra un calareț cu cal cu tot…
La conac, tingirile și caldarile clocotesc, gratarele sfaraie, canta lautarii, forfoteala și larma mare, și clopote și clopoței, pe care le suna vite și cai mișcandu-și capetele.
Tovaroșii de drum, dupa ce atarna de gatul cailor traistile cu graunțe, se așeaza la o masa. Negustorul scoate din geanta lui un șip cu rachiu și cinstește pe tanarul… Bun rachiu!… O caldura placuta cuprinde maruntaiele, și ce pofta de mancare!… Mancarea e buna și vinul e și mai bun… Negustorul bea și-mbie pe tanar, și tanarul voinic, se ține bine: pahar la pahar și dușca la dușca…
Încet-încet, tovaroșii s-au înfierbantat bine… Dar le trebuie vin, și degeaba bat în masa și striga: nimeni nu-i aude. E îmbulzeala mare înauntru în pravalie și afara sub umbrar. Pierzandu-și rabdarea, negustorul se scoala de la masa și merge-n carciuma. Tanarul sta foarte aprins la locul lui, se șterge de sudoare și sufla din adanc.
Celalalt se-ntoarce manand înainte o fata voinica și frumoasa, care, cu manecile sumese pana la subțiori, aduce pe o tava uscatura și udatura. Ajungand prin îmbulzeala la masa, șașiul se uita lung la tanar, ba-i mai face și cu ochiul catre fata.
Fata lasa tava pe masa și pornește. Flacaul vrea s-o apuce de braț: ea scapa și pleaca: el o cheama-napoi; ea-și întoarce capul razand, da din umeri parc-a zice: „acu n-am vreme de jucarii!” și intra-n pravalie. Șașiul se uita la flacau și iar îi face cu ochiul: „dupa ea!” Flacaul se scoala hotarat drept în picioare și urmeaza calea ce i-o arata ochiul tovaroșului…
A trecut de mult de namiezi și încet-încet au plecat, unii cate unii, cara uși, negustori și drumeți alții, care la deal, care la vale, și lautarii au tacut și s-a liniștit de tot și s-a limpezit locul.
La conac a mai ramas prea puțina lume… Într-o odaie, ațipesc așa dupa masa, cei doi tovaroși, fiecare pe cate un pat… Fata le aduce cafele… Acu nu-i mai e degraba; poate sta și de vorba cu un drumeț. Negustorul se uita la fata, se uita șașiu la baiat și merge sa vaza ce mai e pe dincolo, pana-n odaia unde s-au pus niște orzari sa-nvarteasca un ștosișor…
Acu, ce mai una alta? Multa vreme nu poate sta de vorba o fata care are atata treaba… N-apuca sa plece fata și roșcovanul intra-napoi. Tanarul s-a culcat de-a binele… Aș! E vreme de dormit acuma? Trebuie sa mearga îndata dupa tovaroș în odaia d-alaturi, unde e pont mare de caștigat: orzarii sunt și mai buni de iubit – joaca și prost și gros.
– Hai, scoala!
Între orzari, cine sa fie? – Neica Dinca, unchiul, frate bun cu taica flacaului nostru.
Nu stau mult la vorba ca sa înțeleaga unchiul de unde vine și unde se duce tanarul. Vine de acasa și se duce la oraș, sa plateasca boierului caștigul întarziat, cincizeci de galbeni, pentru sfoara de moșie din Poenița, pe care o ține taica-sau în arenda.
Și jocul pornește iar… Tanarul se vara și el… și joaca.
– Ma, țangaule, zice unchiul, ia-ți calul și mergi de-ți cauta de treaba!… Ai auzit?…
Dar țangaul se uita în ochiul tovaroșului, care-i sta în fața, și se face ca n-aude. Merge înainte și bine merge! are noroc nemaipomenit.
– Ma, Secule! zice unchiul. Ți-e destul… Pleaca!
Aș!… S-a-nserat de tot; nu se mai vede cartea; se aprind lumanari.
– Ma, baiete! a-nnoptat… Ce faci?
– …Bine! raspunde omul batran și joaca -nainte…
Dar jocul e joc și norocul noroc… Începe cartea flacaului sa se schimbe și sa mearga tot d-a-ndaratele… Sudori peste sudori… Tanarul se oprește și sta la ganduri, uitandu-se ca-n gol; dar întalnește ochiul tovaroșului, care-i da o povața mai tare decat cea mai tare porunca… Pune mana-n san și scoate legatura… Înainte… Unchiul ridica ochii spre nepot, zambind cuminte, și fara sa mai zica o vorba, îi apleaca cu multa luare aminte asupra mesei.
E trei dupa miezul nopții. S-a dus arenda!… și doua inele și ceasul!… S-ar fi dus și calul și șaua, daca unchiul și orzarii n-ar fi suflat în lumanari și n-ar fi mers sa se odihneasca… Cine a caștigat?… Cine a știut sa joace, firește: unchiul și cu unul dintre orzari, tovaroșul lui; alți doi orzari au pierdut, nu tocmai cat nepotul, adica nu tot ce aveau; dar au pierdut și ei destul de frumos pe potriva unor negustori nu tocmai tari.
Acu, toți jucatorii dorm, fiecare la odaia lui. S-a-nnorat de pe la miezul nopții și e întunerec adanc.
Flacaul nostru sta pe prispa cu fruntea-ntre mani, pe cand, în picioare, drept, în fața-i, sta tovaroșul sau de drum. Înecat de ganduri, tanarul ridica fruntea-n sus și-i pare ca vede în întunerecul nopții stralucind ochiul ciudat care l-a stapanit toata ziua.
– Ce-i de facut? întreaba.
– Dorm toți butuc, șoptește cald șașiul… Ușa e scoasa din țațana de jos… Daca o ridici binișor, poți intra pe dedesubt; poți pe urma s-o descui pe dinauntru și sa ieși frumos. Intra încetinel; lasa-te pe vine; mergi pe dibuite la paturi; asculta bine unde rasufla, și trece-le cu basmaua asta pe la nas fiecaruia… Odata sa traga-n suflet din mirosul asta, și nu se mai deșteapta pana la ziua, sa-i tai cu ferestraul.
Și zicand acestea, îi da basmaua-n mana și-l împinge pe flacau încet-încet spre ușa. Baiatul trece basmaua în mana stanga și, ștergandu-se de sudoare:
– Doamne! doamne! suspina el și cu dreapta-și face cruce. Atunci un hohot strașnic se aude… Flacaul se-ntoarce-n loc. E bezna-mprejuru-i, și nicaieri ochiul luminos al tovaroșului. Tanarul se moleșește din toate-ncheieturile și se prabușește pe prispa.
…Se face ziua…
– Scoala ma! aici ai adormit, procopsitule? zice un glas cunoscut.
Flacaul se trezește buimacit.
Unchiul îl cheama în odaie; nepotul asculta d-abia tarandu-se pe picioare.
– Cat ai pierdut, ma?
– …Tot.
– Cat tot?
– Ce-am avut eu… și…
– Și ce mai?
– Și… arenda.
– Cincizeci de galbeni?
Nepotul da din cap punand ochii în pamant.
– Cine te-a pus sa joci, daca nu știi jocul?
– Dracul m-a pus!
– Nu ți-am spus de trei ori sa pleci?
– Da.
– N-ai înțeles ca te luam la sigur?
– Nu.
– Prostule!
Și unchiul trage din brau un pungoi mare, scoate o mana de bani și numara pe masa.
– Numara-i și tu. Sunt cincizeci?
– …Da.
Dupa o tacere, în timp ce baiatul a strans banii, i-a legat și a varat adanc legatura în san:
– Cu mine sa joci tu, ma! țangaule mucos?
Și-i arde parintește doua palme strașnice.
– Altadata sa nu te mai apuci sa joci cu oameni batrani, daca nu știi juca! Ia-ți acu banii și pleaca degraba la boierul… Uite… mai ține doi lei de parale, sa ai ce manca pe drum.
– Sarut mana!
În cateva clipe, baiatul e calare…
– Ei! ce stai? nu pleci?
– …Unchiule, sa-ți faci pomana, sa nu spui taichii, ca ma omoara!
– Daca te faci baiat de treaba, nu-i spui.
– Ma fac… sarut mana!
Și flacaul da calcaie buiestrașului.
– Ma! striga dupa el unchiul. Ia seama, ca te ia dracul daca te mai iei dupa el, nataraule!
Catre seara, tanarul, flamand și-nsetat, trece pe dinaintea conacului de la Salcuța în buiestru-mbașicat. O fata nalta și voinica cu manecile sumese pana la subțiori, stand rezemata de un stalp al prispei, se uita lung dupa calareț. El apleaca barbia-n piept, strange scurt zabala și îndeamna calul la iuțeala. Vrea și el sa se uite odata înapoi, dar a apucat sa coteasca la dreapta pe dupa movila bisericii, și prispa conacului nu se mai poate vedea.
Ajungand la cotul dealului, unde apuca drumul spre Poenița, buiestrașul gafaind își potolește puțin mersul la urcuș.
Soarele, scapatand la apus, se uita îndarat cu staruința calda la paduriștea de mesteacani, unde atatea pasari ale primaverii se cheama, se-ntreaba și-și raspund, se-ngana și se-ntrec în fel de glasuri, întorcandu-se fiecare pe la cuibul sau.