Miţu şi-a pus manuşile de piele ale tatuţului şi parcurge gradina cu mainile uriaşe ale unui monstru pitic. Şi-a pus şi o pareche de ghete de ale lui şi, în sfarşit, şi o palarie, cu marginile pana la umeri. Ea vrea sa sperie lumea – nici mai mult, nici mai puţin.
„Unde se duce momaia fara cap, cu labele de pelican?” întreaba vrabioii, care sar din pamant ca nişte bulgari cenuşii în sus.
„Cine-i cocoşatul care trece?” se uita gaştele.
Pisoiul crede ca s-a îmbracat curcanul, şi cainii, nedumeriţi, stau mai departe, ciuliţi pe jumatate şi cu o ureche moale, data pe ceafa.
Pentru ca înscenarea sa izbuteasca, tatuţu a luat-o la fuga, maicuţa dupa el, şi toţi din casa s-au ascuns, tremurand de groaza. Numai Baruţu ştie. El afirma ca personajul care bajbaie prin curte, cracanat de ghete şi orbit de palarie îi este cunoscut.
—Eu ştiu ca este Miciu, dar nu vreau sa spui, repeta Baruţu. Dar cine-l crede?
Miţu şi-a mai adaos la costum un baston gros, pe care, ca sa-1 poata duce drept, ca o carje, trebuie sa-1 ţie mai de scurt.
—Du-te încet şi da-i palaria jos, zice Baruţu, care ar vroi sa se apropie. Cu toata certitudinea lui, el începu sa se sfiasca de noul animal cu manuşi.
—Nu poci, Baruţule. Muşca.
—Nu mucca, raspunde Baruţu, cu oareşcare nesiguranţa.
—Muşca, da cu bastonul, da cu ghetele şi trage palme cu manuşile mari.
—Daaa? se mira Baruţu.
Convingerea lui e cu totul zdruncinata. El a vazut pe Miţu încalţandu-se, puind palaria, luand baţul. Ştia ca e Miţu, dar parca nu mai ştie. S-o fi strecurat Miţu pe undeva, din ghete şi din palarie, şi acum umbla singure ghetele, manuşile, palaria şi bastonul.
—Vreau sa te pup, tatuţule! zice Baruţu emoţionat.
El cauta adapostul cel mai apropiat, pe cand Miţu îşi cheltuieşte activ caricatura în atitudini. Ghetele danseaza sau paşesc foarte masurat, ca şi cum ar urmari un şarpe care trece în pamant. Bastonul dezechilibreaza uneori personajul, opintit şi revenind în vazduh. Iata, Miţu s-a luat dupa scroafa cu purcei, care fug dintr-o bucata, ca nişte damigene cu dop. Baruţu şi-a înstrainat complet figura primitiva a caricaturii şi, vazand porcii rupand-o de-a fuga, nu mai are de ales. El se alatura de tot.
—Ma doae picioalele, tatuţule…
Baruţu vrea sa fie luat în braţe. Pus pe umar, la o distanţa buna de piticul cu palaria pe ochi, el scoate un suspin de uşurare. Dar a venit timpul sa-l liniştim.
—Bravo Miţu! aplauda lumea, sosind din toate colţurile.
Miţu scoate palaria şi saluta pana la pamant.
—Ai vazut ca era Miţu? Nu te mai uita aşa: e Miţu.
—Da? se mira el înca o data şi cu totul confuz faţa de sineşi.
Succesul 1-a muşcat însa de inima şi vrea şi el sa faca pe momaia, ca sa guste din cabotinaj. Cautam sa-i explicam ca, într-o împrejurare data, arta permite o singura maimuţa şi ca imitaţia imitaţiei, imitaţia maimuţei, e de doua ori un plagiat care, în loc de felicitari, implica huiduiala. Baruţu nu vrea sa ştie nimic şi, fiind tot al nostru, îl lasam sa încalţe ghetele, cu stangacie, sa puie palaria, fara meşteşug şi manuşile. Ii este necaz ca a intrat în randul imitatorilor reproducatori, dar se supune, ca sa nu scape crampeiul de glorie care îl flamanzeşte. Fara entuziasm, el întinde baţul, ridica palma, îşi desface piciorul. Şi cade în ligheanul cu apa al gainilor, sarindu-i palaria şi pierzandu-şi bastonul. Ochii lui stupefiaţi se uita la noi şi, vazandu-ne ca nu radem, Baruţu îşi da drumul şi plange descurajat.
Ridicandu-l din zeama şi gainaţ, Baruţu are şi un argument.
—Te-ai murdarit peste tot şi miroşi a coteţ, îi spune tatuţu.
—Pentu ca sunt mic, tatuţule, raspunde Baruţu, consolat…
