I
În sfarșit ceata de talhari cazuse prinsa în capatul padurii Dobrenilor. Doi ani de zile, vreo cațiva voinici, spoiți cu carbuni pe ochi, foarte-ndrazneți și foarte cruzi, bagasera spaima în trei hotare. Întai începusera cu hoția de cai; apoi o calcare, doua cu cazne; pe urma omoruri. Între altele facusera acum în urma o vizita despre ziua lui Popa Iancu din Podeni.
Popa era un om cu dare de mana; ramas vaduv, deși foarte tanar, traia cu maica-sa. Îi mergeau treburile cat se poate de bine. În timp de un an și jumatate, cumparase doua sfori de moșie, ridicase un han și o pereche de case de piatra; vite multe, oi, cinci cai, și mai avea, se zice, și banet. Astea bateau la ochi, toata lumea credea ca popa gasise vreo comoara. La așa stare, trebuia, se-nțelege, sa se opreasca ochii talharilor.
Într-o seara, Iancu a facut prostia sa ramana acasa singur de tot: pe batrana a trimis-o cu trasura la targ, cu un baiat; pe un argat l-a manat la camp, pe alți doi, cu carele, dupa lemne la padure. Dupa miezul nopții, iacate oaspeții negri: l-au legat, l-au schingiuit și i-au luat o groaza de bani. Norocul batranei ca lipsea; facea poate greșala sa țipe, și talharii o omorau, cum s-a și întamplat în alta parte cu o baba, peste cateva zile.
De mirare însa un lucru – popa avea un buiestraș minunat și doua iepe de prasila: nu i le-au luat. Dar ceva și mai curios – cainii din curte, niște dulai ca niște fiare, nu dedasera macar un semn de viața! Hoții au fel-de-fel de meșteșuguri ca sa adoarma cainii cei mai salbatici; le da pesemne un fel de mancare descantata ori cine știe ce.
Pe preot l-au gasit a doua zi într-un tarziu legat butuc, cu mușchii curmați de stransura franghiilor, cu calușu în gura, d-abia mai putand geme. L-au dezlegat degrab, și bietul om a povestit, gafaind și cu mintea pierduta de groaza, tot ce patimise.
Nu trecura nici doua saptamani și se auzi de alta calcare – aceea, în adevar, spaimantatoare.
Dar în sfarșit faradelegea asta fusese cea din urma. Oamenii spoiți cu negru cazusera în lanțurile justiției az-noapte, tocmai cand se porneau la o noua isprava. Vestea aceasta se împraștiase într-o clipa ca o lumina liniștitoare peste catetrele hotarele bantuite.
Catre seara se întorcea acasa, calare pe buiestrașul lui, popa Iancu. Și calul și omul erau zdrobiți de umblet. De trei zile popa alergase dupa daraveri de negustorie, – vindea vite și cumpara porci. Pe unde umblase n-aflase nimica de prinderea talharilor. Maica-sa îl aștepta cu masa; fiul n-avea pofta de mancare; îi era degraba sa mearga la neica Stavrache, hangiul, fratele-sau mai mare.
Hangiul era foarte mulțumit: om cu dare de mana, cu han în drum – mare greutate i se luase de pe suflet. Cate nopți nu dormise el o clipa macar cumsecade, tragand cu urechea și așteptand cu inima sarita pe musafirii de noapte! Negreșit trebuia sa-i vie și lui randul odata și-odata.
Preotul intra în carciuma, tocmai cand d-l Stavrache se pregatea sa închiza.
-Neica, zise el privind ciudat și sperios în toate parțile, aș vrea sa-ți spui ceva numaidecat.
-Ce?
-Ai sa vezi. Închide și aide-n odaie amandoi… am venit la d-ta ca la un duhovnic…
Dupa aerul și tonul tanarului, fratele mai mare nu știa ce sa creaza; totuși înțelese ca preotul avea lucruri serioase de spus. Trimise pe slugi și pe femeie sa se culce, închise obloanele pravaliei și poarta hanului, și, dupa ce toata lumea se liniști, intra în odaița unde-l aștepta popa tragand tutun și oftand greu.
-Ce e, ma?
-Am venit la d-ta ca la un duhovnic… N-aude nimeni?
-Aș! cine s-auza?
-Neica Stavrache, zise popa înecat, m-am nenorocit!
-De ce?
Popa a-nceput sa planga cu hohot și sa se bata cu pumnii în cap. Neica Stavrache nu înțelegea deloc.
-Ce sa ma fac?… ce sa ma fac, neica?… spune d-ta, ca mi-ești frate mai mare…
Ce avea preotul pe suflet? Ce sa aiba? Lucru greu de-nțeles, firește; așa de greu ca d-l Stavrache, mai întai, nici n-a voit sa creaza.
Cum s-a putut? Omul cu greutate, proprietarul cu atatea acareturi și cuprins, mai bogat decat multa lume dimprejur! – frate-sau! preotul – sa fi fost capul bandei de talhari! Și cu toate astea era adevarat. Dracu-l împinsese! Și nenorocitul își povesti din fir în par toate ispravile. Calcarea de la el fusese un marafet ca sa adoarma banuielile. Cu cateva zile înainte, un notar de stat – era cam beat – dușman vechi al popii, întalnindu-l la un han pe drum, i-a zis: „Bun buiestraș ai, parinte! asta nu mai e cal de popa, e cal haiducesc, sa lase toate poterile-n urma!” și pe urma: „Bine-ți mai merge, parințele! mai cumparași o sfoara de moșie! Cum de nu ți-e teama sa te calce talharii! pesemne ca ești dres!”
Neica Stavrache asculta în sfarșit și povestirea ispravii din urma de la arendașul Darmaneștilor… Dar nu popa îl omorase; el luptase cat putuse sa-i opreasca de la așa cruda fapta; ce era sa le faci însa? erau îndarjiți: baba țipa și arendașul a tras cu arma – nu mai era chip sa stapanești pe baieți.
Popa scapase din cursa întinsa la capatul padurii numai prin întamplare: aminteri puneau mana poterașii și pe el… Dar toți cetașii sunt prinși… Or sa-i puna la cazne.. ei au sa spuna tot… tot… Or sa puna mana și pe el. Și popa, apucat de cutremur, își smulgea parul din cap.
-Ce-i de facut, neica Stavrache? scapa-ma!
-Cum?… Nenorocitule! sa fugi! sa piei! sa te-neci mai bine decat sa puie mana pe tine! în fundul ocnei îți putrezesc oasele.
Pe cand vorbea d-l Stavrache, deodata s-aud afara zgomot, strigate și batai puternice în obloanele pravaliei. Amandoi raman încremeniți.
-Nu deschide! zice popa scoțand un revolver de subt anteriu.
Dar bubuiturile se-ndesesc, – sunt oameni mulți afara. D-l Stavrache, fara sa mai asculte de staruințele popii, care tremura ca varga, îl împinge cat colo și trece-n pravalie. Tragand bine cu urechea, hangiul înțelege ca are a face cu o lume vesela: o ceata de raufacatori e mult mai serioasa și mai tacuta; nu rade și nu chiuiește așa cu chef pe la miezul nopții. Și d-l Stavrache a ghicit bine. Strigand: „Numaidecat!” aprinde lampa și merge sa deschiza.
În adevar, sunt vreo douazeci de voluntari tineri, claie peste gramada, în cateva trasuri, conduși de un ofițer și doi sergenți rezerviști catre Dunare – la razboi. Poposesc doua-trei ceasuri aci, sa odihneasca și caii; despre ziua or sa porneasca; trebuie s-apuce trenul militar care trece dimineața la stația cea mai apropiata – cale de vreo patruzeci de kilometri. Sunt mușterii buni, baieți cu dare de mana, și canta, și rad, și fac fel-de-fel de nebunii.
D-l Stavrache face tot ce poate ca sa-ndatoreze pe bravii tineri. Dupa ce au baut binișor, se aștern unul langa altul, ticsiți, în cele doua odai mai mari ale hanului. Foarte obosiți, tinerii fara grije dorm buștean. Hangiul, posomorat, sta cateva minute la ganduri adanci; dar deodata fața i se lumineaza: înauntrul frunții a scanteiat o mare inspirație. Omul trece repede în odaia unde îl aștepta cu atata nerabdare cainicul.
Ce și-au vorbit cei doi frați nu se poate spune, atat de-ncet și de discret și-au șoptit. E destul a arata numai ce au facut. Preotul Iancu s-a așezat pe un scaun în mijlocul odaiții. D-l Stavrache a luat o pereche de foarfece și a-nceput sa-i reteze pletele; apoi tot mai scurt, unde mai bine, unde mai cu scari, l-a tuns la piele, muscalește. Apoi i-a tuns scurt barba, i-a sapunit-o bine și la urma i-a ras-o cu perdaf. Toate astea foarte degraba.
La patru despre ziua, voluntarii s-au deșteptat, s-au pus la rand și s-au numarat. D-l Stavrache le-a facut socoteala, a încasat suma de douazeci și cinci de lei și, mulțumindu-le, le-a zis:
-Uite ce e… e aici un tanar care ar vrea sa mearga și el volintir cu d-v… Îl primiți?
-E varstnic?…
-Da.
-Are parinți? ori copii?
-N-are nimic.
-Are formele gata? a întrebat ofițerul.
-Forme n-are; dar… sa le faceți d-v.
-Asta nu se poate; trebuie sa se prezinte la divizie.
-Da nu s-ar putea sa-l luați cu d-v. și sa-și faca formele acolo unde va duceți?
-Ba… s-ar putea.
-Atunci…
Și d-l Stavrache aduse în fața camarazilor pe domnul Iancu Georgescu – un tanar foarte voinic, frumos și curat, ras proaspat – o înfațișare demna și severa. Camarazii l-au salutat cu un „ura” puternic de s-a cutremurat hanul, și d-l Iancu Georgescu, dupa ce s-a sarutat de multe ori cu neica Stavrache, a pornit cu vesela banda, fara sa se mai uite înapoi.
*
De mult nu se mai pomenea acum în sat de preotul Iancu… Se-necase? Îl rapusase cineva? Nici urma nu lasase, parca intrase-n pamant. În locul lui se oranduise alt preot; nu-l putusera aștepta oamenii cat lumea; nu putea ramane sat de creștini fara liturghie.
Cand d-l Stavrache se-ntorcea de la parastasul de noua zile al maica-sii, pe la-nceputul lui decembrie – (batrana, dupa ce zacuse de inima-rea vreo cateva saptamani, murise, dimineața, la 28 noiemvrie) – se-ntalni cu factorul rural… O scrisoare cu timbrul de la Turnul-Magurele și cu data din ajunul morții batranii. Neica Stavrache a cunoscut slova. Repede, omul deprins a nu mai aștepta zadarnic vești de la acela pe care-l credea pierdut de-a binele, se închise în odaița și desfacu nervos plicul:
„Iubite neica, mai întai nu lipsesc a cerceta despre scumpa d-v. sanatate, a dumitale și a maichii”…
D-l Stavrache își șterse ochii cu colțul șorțului și, foarte înduioșat, urma semnele pe petecul de hartie, sosit de așa de departe ca sa aduca în liniștitul sat un fel de rasunet al zbuciumului din locurile razboiului. Fugarul era dinaintea Plevnei. Se batuse cu mare curaj și cu mult noroc în trei randuri; luase un steag de la inamic, într-o încaierare unde ai noștri erau aproape zdrobiți; fusese numai sergent pe campul de onoare, capatand „Virtutea militara” și o decorație ruseasca. În curand Plevna era sa fie atacata cu toata puterea armatelor aliate.
Curios lucru! Cine ar fi vazut figura lui neica Stavrache, presupunand ca acela ar fi fost un om deprins sa descifreze înțelesuri din chipurile omenești, ar fi ramas în mirare pricepand bine ca în sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea veștilor despre succesul de bravura al raspopitului.
Hangiul mototoli hartia dupa ce mai privi bine data: în adevar, scrisoarea era expediata cu trei zile mai nainte de luarea Plevnei. Dar acuma… Plevna era luata – asta se zvonise oficial în toate unghiurile țarii.
Primarul mai știa, tot din izvor oficial, ca voluntarii au sa fie liberați zilele acestea spre a se-ntoarce pe la caminuri, fiindca razboiul s-a sfarșit.
-Dar… întreba distrat d-l Stavrache, ce s-o mai fi facut cu talharii prinși asta-primavara?
Talharii fusesera osandiți la diferite pedepse și desigur erau și așezați la locurile de munca.
„Care va sa zica, clipi gandul hangiului, nici vorba n-a fost la judecata despre popa, despre capul și gazda talharilor. Aoleu! Ce mai judecatori!
…Dar o sa-ndrazneasca sa se mai întoarca?
…Dar daca îndraznește și se-ntoarce?… Atunci, ce-i de facut?
…Da! dar sergentul se poate întoarce; popa, ba!
…Dar daca-i vine așa o nebuneala sergentului sa spuie ca el e stapanul averii, întamplandu-se orice s-o întampla! ca odata a purtat barba și plete.
…Da, dar atunci procurorul îl rade și-l tunde de-a binele.
…O veni?… n-o veni?…”
Pe cand d-l Stavrache își ridica așa de sus interesanta-i cladire de ipoteze, iacata alta scrisoare: e tot de la Turnu-Magurele – de asta data însa e slova straina… Slova straina!… Ei! lucru dracului!…
„Salutare, domnu Stavrache, n-avem onoare sa va cunoaștem, dar venim sa îndeplinim rugamintea unui brav camarad, sublocotenentul Iancu Georgescu, voluntar înaintat în grad în timp de campanie, mort pe campul de onoare cu trei gloanțe inamice primite în pantece. Am stat la capataiul lui plangand pana cand a închis ochii. Mare pacat ca s-a prapadit așa viteaz soldat! Un moment nu a aratat lașitate; deși foarte slabit de atîta durere și pierdere de sange, tot glumea; zambind și-a cantat singur popește foarte frumos: vecnica pomenire! apoi ne-a dat adresa dumitale și ne-a rugat sa-ți scriem negreșit sa-l ierți, fiindca acuma s-a spalat de sange, și sa-i spui maica-sii, batranii, pe care o cunoști, sa-i poarte regulat de grija sufletului. Pe urma a-nceput sa aiureasca și s-a sfarșit.
Salutare: sub-loc. Marin Dobrescu; sergent major, George Popescu”.
D-l Stavrache a plans mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un barbat trebuie sa-și faca inima! Nu trebuie sa se lase copleșit de așa durere. A strans bine scrisoarea; s-a spalat frumos pe ochi; a pus caii la brișca și a plecat repede la targ sa întrebe pe avocat, cu ce forme intra cineva regulat în stapanirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moștenitor.
II
Demult, acuma, domnul Stavrache stapanește mirazul ramas de la frate-sau, parintele Iancu, de a carui urma nu s-a mai putut da și despre care nici nu se mai pomenește.
Avocatul povațuise destul de limpede pe hangiu…
Un om stapanește o avere ; cu drept ori fara drept, o stapanește. Cata vreme nu-l supara nimeni, cata vreme nu se ridica nici o pretenție asupra-i, el n-are nevoie sa ia nici o masura legala. Și mai mult la urma situația d-lui Stavrache este mai limpede decat a oricarui proprietar.
-Averea a fost a popii?
-Da, a popii.
-Facuta de el, din munca lui?…
-Cea mai mare parte.
-Popa are copii?
-N-are.
-Are femeie?
-Nu.
-Are parinți?
-Nu.
-Mai are alt frate?
-Nici unul, decat pe mine.
-Atunci… stapanește sanatos, a adaogat avocatul, și daca te-o supara cineva, atunci vino la mine… Numai unul singur te-ar putea calca…
-Cine? întreba d-l Stavrache.
-Popa.
Moștenitorul zambi și cu siguranța raspunse:
-Aș, nu mai poate calca, saracu!
Apoi, vazand ca raspunsul sau era prea sigur face o impresie ciudata avocatului, se grabi s-adaoge cu tonul cel mai duios:
-Cine știe unde s-o fi prapadit bietul frate-meu. daca n-a mai venit el la avutul lui atata amar de vreme!
Au trecut cinci ani de la razboi și nimeni, în adevar, n-a suparat pe d-l Stavrache, afara decat popa Iancu volintiru, care venea din cand în cand, de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau. Avocatul avusese dreptate. Singur popa avea dreptul sa nelinișteasca pacinica stapanire a hangiului.
Dar orice se-ntampla des nu ne mai mișca ; orice minune a treia oara trebuie sa ni se para lucru foarte firesc. Pentru aceea, hangiul primi fara multa emoție vizita înstrainatului, care venea cine știe de unde, de departe.
D-l Stavrache sta în odaița, cautand sa desfaca niște socoteli încurcate, cand intra nenorocitul fugar.
Stins de oboseala, bolnav, cu fața hirava și cu ochii-n fundul capului ca în clipa morții, ocnașul era îmbracat în haina vargata de la ocna, de unde scapase, ca prin minune, pilindu-și lanțurile.
Umblase prin codri nemancat ; trecuse prapastii ; haina și nadragii îi erau numai zdrențe ; opincile sfașiate ; palmele și talpile picioarelor și gleznele pline de sange. Dar în sfarșit, ajunsese la frate-sau.
-Ticalosule! Striga d-l Stavrache, ne-ai facut neamul de ras! Sa piei sa nu te mai vad! Pleaca! Du-te înapoi de-ți ispașește pacatele!
Fugarul a plecat oftand și cand a ajuns în prag:
-Nene, zice, fa-ți pomana, da-mi o bardaca de apa.
Atata a putut sa zica și a picat jos moale ca o carpa.
Lui d-l Stavrache i s-a facut mila ; s-a repezit sa-l ridice ca sa-l puie pe pat: nu-l putea lasa sa moara ca un caine. Ocnașul în lupta cu moartea s-a acațat de frate-sau cu o mana de gat și cu alta de brațul stang. Hangiul a dat atunci sa-l salte de jos ; a incercat o data, de doua, de mai multe ori din rasputeri – degeaba: toate puterile și sudorile fusesera de prisos ; trupul greu ca plumbul era peste putința de dezlipit de la pamant.
Hangiul simțind ca se frange de la mijloc, voi sa dea drumul murindului și sa se ridice în picioare ca sa rasufle și sa-și recapete puterile. Dar încercarea aceasta fu și mai grea decat cea dintai: ocnașul, în ceasul morții, se încleștase cu o putere covarșitoare de gatul și de brațul hangiului.
Se opinti înca o data cu suprema energie, ridica de la pamant pe nenorocit ; dar acesta fu apucat de un cutremur grozav, se zbatu din toate încheieturile și, biruind cu greutatea-i de mortaciune cea din urma putere de împotrivire a lui Stavrache, îl îngenunche, îl tranti jos și-i puse, ca un luptator teafar, genunchiul pe piept. Apoi începu sa raza ca un nebun scrașnind din dinți și-i zise:
-Gandeai c-am murit, neica?
A stat mult d-l Stavrache supus sub calcaiul ocnașului ; mult a suferit în ochi ranjeala acelei fiare. Dar cand nebunul a voit sa-l sugrume, atunci hangiul, smintit și el de frica morții, a facut o saritura deznadajduita… Ocnașul a sarit cat colo ca un mototol, a bufnit în ușa, ușa s-a deschis de perete, și mototolul a pierit în întunericul nopții.
D-l Stavrache era-n picioare, în mijlocul odaii, tremurand din toate încheieturile și facandu-și cruci peste cruci… Dor de frate – bine ; dar urata vizita.
Pana la ziua, d-l Stavrache s-a plimbat prin odaie de colo pana colo ; s-a-nchinat într-una rugandu-se fierbinte pentru odihna sufletului raposaților, și a baut mereu rachiu bun, ca sa-și îndeparteze gandurile rele.
A doua zi s-a dus la biserica și a aprins lumanari pentru sufletele morților. Apoi, deși zdruncinat, și-a vazut omul de daraveri, mai pe ici, mai pe colea… mai cu seama și-a petrecut vremea cu niște vin care pornise sa se turbure și sa se oțețeasca… acu era limpede ca untdelemnul franțuzesc și dulce ca mustul nasprit. Toata ziua nu i-a cerut inima nimica ; a baut doar doua-trei nastrape de zeama de varza ; tocmai înspre seara de tot a gustat nițel pește sarat cu usturoi și a baut cateva pahare de vin nou. Pe urma s-a-nchinat frumos și s-a culcat cu gandul la cine știe ce.
Afara ploua marunțel, ploaie rece de toamna, și boabele de apa prelingandu-se de pe streșini și picand în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lasat gol într-adins la umezeala, faceau un fel de cantare cu nenumarate și ciudate înțelesuri. Leganate de mișcarea suntelor, gandurile omului începura sa sfaraie iute în cercuri stramte, apoi încet-încet se rotira din ce în ce mai domol, în cercuri din ce în ce mai largi, și tot mai domol, și tot mai larg. Cand cercul unui gand ajunse-n fine așa de larg încat conștiinții îi era peste putința din centru sa-l mai urmareasca din ce se tot departa – omului i se pare c-aude afara un cantec de trambițe… militari, desigur.
Hangiul asculta mai bine: cantecul stralucește din ce în ce mai tare. Se apropie.
D-l Stavrache iese afara pe prispa carciumii.
E o zi luminoasa de primavara.
În adevar niște militari, o companie care urca la deal în marș de parada. Tot satul: oameni, copii, caini fac alai dupa militari.
Au ajuns în fața hanului. Capitanul comanda oprirea pe loc.
Hangiul ramane trasnit: Capitanul!
Capitanul baga sabia în teaca și înainteaza catre d-l Stavrache ; acesta se da pas cu pas mereu înapoi pana în carciuma, închide repede ușa și-ncearca s-o încuie ; dar pana sa clipeasca, ușa sare din țațani și capitanul s-arata-n prag și, razand cu hohot, striga:
-Gandeai c-am murit, neica?
Stavrache trece-n tinda – capitanul – dupa el ; fuge în odaița – degeaba: nesuferita aratare îl urmarește de aproape. Nemaiputand rabda prigonirea, hangiul se repede salbatic și apuca de gat pe capitan ; acesta se lasa fara a face o mișcare.
Hangiul se-ndarjește și-l strange de gat, îl strange din ce în ce mai tare: simte cum degetele-i patrund în mușchii grumazului strivindu-i, afundand beregata, sfaramand încheietura cerbicii. Dar cu cat strange mai tare cu atat chipul capitanului se lumineaza ; cu cat el scrașnește, cu atat militarul rade mai zgomotos și mai vesel. Și cand d-l Stavrache își descleșteaza degetele amorțite și cade pe o lavița, capitanul îl întreaba:
– Gandeai c-am murit, neica?
Și ramase multa vreme în picioare, cu mainile încrucișate și cu privirea ținta asupra lui Stavrache. Apoi facu un semn poruncitor la care hangiul se supuse. Ieșira amandoi pe prispa din drum. Capitanul dete comanda plecarii, trambițele sunara, soldații își ridicara armele și urmata de obștea satului compania pleca, în frunte cu capitanul al carui ras acoperea cantecul trambițelor și zgomotul mulțimii.
Dis-de-dimineața, d-l Stavrache, tremurand de friguri, era la popa satului rugandu-l sa vie negreșit pana seara sa-i faca sfeștanie acasa.
III
Era o sloata nemaipomenita: ploaie, zapada, mazarica și vant vrajmaș, de nu mai știa vita cum sa se-ntoarca sa poata rasufla. Deși aproape de namiez, în tot satul era astampar desavarșit ca-n puterea nopții ; ba nici glas de caine nu se mai auzea – cine știe în ce adaposturi se odihneau paznicii curților! Drumul parca era pustiu: care om cuminte sa-nfrunte așa tarie de vreme? Pe la toaca, s-a hotarat vantul sa bata numai dintr-o parte ; ploaia a contenit ; a-nceput ninsoarea marunțica și deasa, și s-a pornit crivațul s-o vartejasca. Așa vreme ține trei zile și trei nopți: halal de cine n-are nici pentru vatra, nici pentru caldare!
D-l Stavrache n-a mai ridicat oblonul pravaliei. Singur la taraba ce sa faca omul? Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gandește mai la una, mai la alta. Dar e frig în pravalie. Mai înțeleg sa se canoneasca negustorul cand știe pentru ce ; dar așa, degeaba! Pe așa vreme e de prisos sa mai aștepți mușterii. D-l Stavrache încuie cicmigeaua, pe urma pravalia și trece-n odaie, la caldura: calatori n-or sa mai treaca, și toata lumea din sat știe sa intre pe portița-n curte și sa bata la ușa din dos.
În adevar, dupa ce se dezmorțește bine d-l Stavrache la gura sobei, iacate, pe-nseratele ca bate cineva la ușa.
-Cine-i acolo? întreaba hangiul.
-Eu, domn Stavrache, raspunde un glas slab de copila… Deschide…
Hangiul trage veriga. Vantul de afara duhnește pe ușa aruncand înauntru o fetița foarte rebegita. Copila d-abia poate vorbi ; falcile îi sunt înțepenite de frig, deși, pe potriva de copil sarac, e destul de bine îmbracata: are peste camașuța minteanul lui tata-sau ; pe picioarele goale niște cizmulițe vechi ale ma-sii, și pe cap un testemel.
-Ce vrei?
-M-a trimes maica, sa-i dai de un ban gaz, și taica de doi bani țuica.
Și fata scoate de sub mintean cu bagare de seama doua clondire.
-Da… zice sa nu mai pui gaz în a de țuica și țuica-n a de gaz, ca alaltaieri, ca iar ma bate… Și… sa masori bine…
-Da bani ai adus?
-Ba!… zice ca sa scrii.
-Iar sa scriu?
Și d-l Stavrache, urmat de fetița, trece-n pravalie bolborosind:
-Scrie-v-ar popa sa va scrie, de parliți!
În pravalie d-abia se mai vede. Fetița, apropiindu-se de d-l Stavrache, care-i toarna țuica, ramane cu ochii pe un covrig stingher, uitat pe taraba. Hangiul s-apleaca subt taraba sa ridice tinicheaua cu gaz ; în clipa aceea, fetița întinde mana, ia covrigul și sa sa-l vare iute sub mintean ; dar d-l Stavrache se ridica. O fi tras cu coada ochiului, ori știa ca fusese un covrig pe taraba și acu pierise? ca, fara vorba, lip! o palma peste obrazul înghețat.
-Lasa covrigul jos, hoațo!… De mici va-nvațați la furat, fire-ați ai dracului!
Fata a lasat covrigul și a pus mana la obrazul încalzit. Apoi a luat cuminte sticlele, le-a ascuns sub mintean și a pornit afundandu-se în negura nopții viscoloase.
Hangiul a încuiat ușa, a mai aruncat o ragalie în soba, a mai baut un paharuț, a mai cotrobait prin odaie… Sa fi trecut așa ca la un ceas, cand prin urletul viforului, i se pare c-aude glasuri de oameni afara… Asculta cu dinadinsul – urechea nu l-a amagit. De asta data se aud și batai în ușa de la drum a pravaliei. Mușterii.. calatori… Cine dracu mai umbla pe vremea asta! Hangiul aprinde o lumanare și trece-n pravalie la ușe, unde cei de-afara bat mereu.
-Care-i acolo?
-Oameni buni!
E o sanie cu clopoței afara. D-l Stavrache deschide.
-Buna vremea! zice o momaie de om, înalt și spatos, cu gluga mare, și intra, pe cand altul, tot așa de îmbrobodit, sta în fața cailor, care nu se pot astampara locului de bataia vremii.
-Buna sa-ți fie inima! raspunde gazda.
-Ne rugam dumitale, negustorule, de adapost pentru la noapte. Nu mai e chip sa mergem înainte, caii prapadiți ; noi, degerați. Sa punem caii la grajd și noua sa ne dai un colțișor pana la ziua.
-Bucuros, zice hangiul… Dar daca o fi poarta nemețita, e greu de deschis.
Din norocire, poarta era nemețita numai pe dinafara ; pe dinauntru, fiind adapostit dinspre partea hanului, locul era limpede. Doi argați ieșira din grajd, poarta trosni spargandu-și lipiturile de gheața, sania fu trasa în curte și caii puși la iesle.
Cei doi musafiri suira pe prispa, își scoasera glugile, se scuturara bine de zapada și intrara în caldura. Se vedeau pe cat se poate vedea pe-ntunerec, oameni cu dare de mana, cirezari, orzari, ori cine știe ce…
Cand d-l Stavrache se-ntoarse peste cateva minute în odaie, aducand pe tava vin și pahare, gasi pe unul din musafiri în picioare încalzindu-se langa soba, acela care intrase întai ; celalalt era culcat pe pat cu fața la perete: drumeț obosit, se-ntinsese sa-și dezmorțeasca oasele.
-N-ai ceva mezelic?
Se afla… Masline, costițe de ramator afumate, pastrama și telemea… Pe cand gazda cauta în pravalie, cu ușa de la mijloc deschisa, auzi pe musafiri vorbind așa de încet ca nu putu înțelege un cuvant. Dar întorcandu-se cu mezelicul, vazu ca fusese o parere. Amandoi musafirii erau la locurile de mai nainte, ba cel culcat începuse sa sforaie.
-Lasa-l sa se odihneasca: e foarte trudit! zise cel din picioare, și așezandu-se singur la masa, începu sa guste cu mare pofta.
Mancand, firește, începu vorba.
-Strașnic viscol, domnule!
-Da de unde sunteți d-v.?
-De departe…
-Și încotro va duceți?
-Nu știu… Sa ma crezi ca nu știu. M-a luat prietenul cu el așa, tovaraș de drum, și uite ce sfanta de vreme ne-a apucat.
-Ciudata vorba dumitale! zise hangiul, ridicand sprancenile ; sa umble omul așa pe drumuri fara sa știe unde merge…
-Ei de! raspunse simplu musafirul ; vezi?
Și-și urma gustarea liniștit. Dupa ce se gandi nițel, gazda:
-Dumneavoastra sunteți… negustori?
-Nu.
-Foncționari…
-Știi, nici tocma funcționari ; dar… cam așa.
-Am înțeles: vorba vine, umblați la inspecții.
-Ba nu!
Dupa o pauza, în timp ce musafirul bau unul dupa altul doua pahare de vin:
-Bravo! bun vin ai, domnule Stavrache.
-De unde știi ca ma cheama Stavrache?
-Mi-a spus prietenul.
-Da… dumnealui… de unde știe?
-Știu eu? Mi-a spus pe drum, ca mi-era frica sa înnoptam pe așa vreme ; zice: n-ai grije ; manem aici aproape, la han la neica Stavrache.
-Pesemne ca m-o fi cunoscand dumnealui! zise hangiul și dete sa se apropie de pat, sa vaza pe omul care dormea cu fața la perete. Cand deodata:
-Cum sa nu te cunosc, neica Stavrache, daca suntem frați buni? zise omul din pat razand și ridicandu-se drept în picioare în fața hangiului.
Tot viforul care urla în noaptea grozava sa fi napadit dintr-o data în țeasta lui Stavrache nu l-ar fi clatinat mai cu putere decat înfațișarea și vorbele acestea!
Hangiul deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura fara sa mai scoata un sunet nu se mai putu închide ; ochii clipira de cateva ori foarte iute și apoi ramasera mari, privind ținta, peste înfațișarea aceea, în departari neînchipuite ; mainile voira sa se ridice, dar cazura țepene de-a lungul trupului, care se-ntinse-n sus, nalțandu-și gatul afara din umeri, ca și cum o putere nevazuta l-ar fi tras de par vrand sa-l desprinda de la pamant, unde parca era înșurupat… Dar dupa acest moment dintai, trupul se înfunda repede mai jos chiar decat fusese, apasandu-și gatul în umeri, ca și cum puterea nevazuta îl scapase de par, mainile se ridicara și-ncepura sa framante sec din degete ; ochii-și întoarsera privirile din adanci departari de-afara afundandu-le treptat înauntrul bolții capului, în alte departari mai adanci poate ; gura se-nchise și falcile se-ncleștara.
-Șezi, neca, zise fratele mai mic, așezandu-se la masa.
Hangiul asculta.
-Te miri firește ca ma vezi…
Hangiul zambi.
-Ma credeai mort, nu-i așa?… Aș! scrisoarea din urma a fost o gluma…
Hangiul începu sa raza.
-Uite, neica Stavrache, la ce-am venit noi… E vorba de dreptate frațeasca… Dumneata ai la mana chezașie averea mea. Eu… de! pana acuma m-am învartit prin lume cum am putut ; de-atata vreme nu te-am suparat… Acu… ce sa-ți mai spui? Am umblat cu banii reghimentului… și de-aia am venit… sa nu ma lași! nu mai e vorba de dreptate: de pomana îmi dai… Nu bei și d-ta cu noi?
Zicand acestea îi întinse un pahar. Stavrache lua paharul ; îl duse spre gura, dar gura ramase-ncleștata, tremurand și, ca și cum ar fi baut, deșerta paharul peste barbie pe san.
Musafirii se uitara lung unul la altul.
-…Daca pana poimaine n-am cincisprezece mii, trebuie sa ma-mpușc… Neica! adaoga omul cu multa caldura ; neica! sa nu care cumva sa ma lași… Nu zici nimic?
Drept raspuns, Stavrache se ridica în picioare foarte liniștit ; se duse drept la icoane ; facu cateva cruci și matanii ; apoi se sui în pat și se tranti pe o ureche, strangandu-și genunchii în coate.
Pe cand musafirii steteau nedormiți, uitandu-se cand la unul cand la altul, cand la omul ghemuit, acesta începu sa horcaie tare și sa geama.
Dormea?… Visa urat?… Așa de repede s-adoarma?… Se preface?…
Dar n-apucara sa-și puna din ochi atatea întrebari, și horcaielile se pornira ca un clocot, întrerupte de gemete din adanc, în timp ce trupul tremura tot mai tare și mai tare clanțanind din dinți.
Fratele se apropie de pat și atinse cu mana umarul omului chinuit de cine știe ce vis. La acea ușoara atingere, un racnet! – ca și cum i-ar fi împlantat în rarunchi un junghi roșit în foc – și omul adormit se ridica drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu gura plina de spuma roșcata. Ca o furtuna se repezi, apuca masa și o tranti de dușumea, facand tot țandari.
Lumanarea cazand se stinse, și odaia ramase luminata numai de candela icoanelor și de taciunele din vatra.
Stavrache ramase o clipa cu mainile ridicate cat mai nalt, dete alt racnet zguduitor și se napusti asupra lu frate-sau: îl doborî la pamant, naruindu-se peste el.
-Sai, ca ma omoara!
Tovarașul voi sa apuce pe Stavrache de la spate ; acesta parasi pe cel trantit, se-ntoarse-n loc și-nhața pe celalalt de gat: într-o clipa la pamant.
-Ma strange de gat! vrea sa ma muște!
Atunci începu o lupta crancena. Pe langa o necovarșita putere fața de amandoi uniți, hangiul mai avea și o repeziciune de mișcari nenchipuita. S-ar fi a sfarșit rau pentru musafiri înfioratoarea tavaleala, daca nu-i dadea fratelui prin minte o stratagema. Scoase repede cureaua de la brau… Stavrache ocupat cu tovarașul nu lua seama ca i se întampla ceva la picioare ; fratele i le apuca, le-nfașura de doua ori strans bine și închise capatul curelii în catarama ; apoi îl apuca pe la spate dandu-i cu sete pumni în cerbice. Stavrache lasa pe tovaraș, dete sa se-ntoarca în loc ; dar picioarele nu se mai putura cumpani. Fratele îi trase un pumn strașnic în furca pieptului așa ca Stavrache șovaind nu-l mai ajunse cu mainile și se prabuși ca un taur, scrașnind și ragind.
Viscolul afara ajuns în culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batran.
Pana sa se ridice hangiul într-un cot, îl rastignira jos. Îi prinsera fiecare cate o mana, i le rasucira în loc, frangandu-le degetele pe dos, apoi cu mare sila le împreunara pe amandoua din susul capului și i le legara strans cu braul tovarașului, pe cand Stavrache îi scuipa și radea cu hohot. Acu era legat butuc.
Tovarașul se sui pe pat, lua candela de la icoane, sa caute lumanarea printre lucrurile risipite pe jos. O gasi și o aprinse. Cum îi dete lumina-n ochi, Stavrache începu sa cante popește.
-Ce-i de facut? zise tovarașul cu groaza.
-N-am noroc! raspunse fratele.
Zdrobit de lupta și de ganduri, omul se așeza încet pe pat și privi lung asupra celui țintuit jos, care canta nainte, leganandu-și încet capul, pe mersul cantecului, cand într-o parte cand într-alta.
