In muntii nostri (Romania Pitoreasca)

PE COLIBAȘI

De manecate ieșim din Turnu-Severin pe șoseaua care-o ia pe sub Munții Mehedinților și merge la Targu-Jiu. Valea în care scapatam de pe podișul orașului se umple și rasuna toata de zuruitul zurgalailor și de tropotul uscat al cailor. Dorm înca vietațile cuprinsului. Numai ciocarlanii, mai harnici, pașesc marunțel pe marginea șanțului. De jur împrejur nu vezi decat holde și livezi. Înaintea noastra drumul se așterne alb, neted, pe sub colnice. În aer e o racoare dulce ș-un miros sanatos de camp și de padure. Nici un zgomot, nici o mișcare, nici o adiere de vant nu se simte. Copacii, cu frunza neclintita, par zugraviți. Brobonit de roua, pamantul doarme înca în lumina umeda și nehotarata a dimineții. Peste-un ceas începem sa urcam dealul Colibași. Sub noi zarea se largește. Înainte, spre rasarit, cerul se dogorește ca de bataia unei flacari; o pulbere fina de aur se ridica din spatele codrului și se împraștie în sus ca și cum ar sufla-o gura unui vulcan. Cațiva nori zgrunțuiți, ce plutesc în albastrul cerului, prind a se rumeni pe margini. Deodata, o sulița de foc strapunge perdeaua de arbori. Porțile zilei se deschid, și, în valuri, curge lumina pe vai. Pamantul tresare din somn, vesel și plin de viața, sub calda binecuvantare a soarelui.
Pe culmea Colibașilor oprim, sa rasufle caii. Priveliști largi, fermecatoare ni se desfașura din toate parțile. Lanuri și pajiști s-aștern în razoare pe coaste de grinduri ușor traganate. Casele albe ale satelor, revarsate pe tapșane, stralucesc printre livezile de pruni. Pe ogașele verzi ale vailor patate de umbra garlele trag dungi tremurate, vinete și sclipitoare ca oțelul. Departe, într-un albastru-fumuriu, se încaleca, încrețindu-se în valuri neregulate, din ce în ce mai dese, spinarile matahaloase ale dealurilor acoperite de paduri.
Vizitiul — un țaran chipeș și deștept din podgoriile Oreviții — îmi arata cu biciul, ca pe harta, munții, plaiurile și apele Mehedinților și îmi povestește, cu șart, legendele pe care le-a auzit și el de la batrani.
„Muntele Babelor… l-am lasat în urma, se vede bine din șosea, cum vii de la Varciorova, pe langa Schela Cladovii… nu-i așa-nalt, da-i priporos grozav. Pe el și-a lepadat Dochia cojoacele. Cica era baba asta o zgripțoroaica urata, și bataioasa, și rea, de mama focului, — ș-avea un fecior, Dragomir, care se-nsurase c-o fata frumoasa, și harnica, și cuminte, de nu mai avea pareche; dar baba n-o putea suferi și nu știa cum s-o mai canoneasca, doar o face-o sa-și ia lumea-n cap. Într-o zi îi da un caier de lana neagra sa-l spele pana l-o albi. Și pe cand zolea la fantana și plangea biata nevasta de-nduioșa pietrele, iaca vine un moșneag, c-o barba alba pana la brau, ș-o întreaba bland ca de ce plange; ea-i spune cum o prigonește ș-o hainește soacra-sa și cum tot la munci grele și fara spor o mana, ca s-o parasca pe urma la Dragomir ca nu-i nici de-o treaba și s-o izgoneasca din casa. Auzind una ca asta, moșneagu — care era chiar Dumnezeu — dintr-o vorba-i nalbește caierul și-i da ș-o chita de ghiocei înfloriți, sa-i duca babei. Cum vede baba ghioceii, crede c-a și venit primavara și striga: „Dragomire mama, sa ne pregatim de-amu sa suim oile la munte, c-au prins a se ridica zapezile…” A doua zi mana pe nora-sa c-un caier alb sa-l spele pana l-o face negru. Și iar trece Dumnezeu pe la fantana, și facandu-i-se mila de biata nevasta, blagoslovește încet cu dreapta, și caierul, din alb, se face deodata negru ca pamantul în desprimavarat; apoi îi întinde o chita de fragi coapte și-i zice: „Na, sa le dai babei și sa-i spui ca le-ai cules de pe camp”. Cand a vazut Dochia fragele, roșii ca sangele, nici n-a mai stat la ganduri: iute s-a încotoșmanat în cele noua cojoace, a luat pe Dragomir ș-au pornit cu turmele la munte. Ș-a dat Dumnezeu întai trei zile de vara, și pe urm-o moina ș-o ploaie calda, c-a început baba sa-și lepede cojoacele, ude leoarca și grele de nu le mai putea duce, pan-a ramas numai cu unul. Și atunci s-a lasat deodat-un ger, ș-o lapovița, ș-un îngheț de crapau pietrele. Și umbland baba de colo-colo, rebegita de frig, vede pe fecioru-sau razamat cu șalele de-o stanca și prinde-a-i grai: „Aba, Dragomire maica, lumea se prapadește de frig, și tu stai și canți din fluier!”… Dar el era mort, — înțepeniseacolo prididit de zloata, c-un ciubuc de gheața la gura. Ș-așa, au înghețat sloi și baba, și oile, și s-au prefacut toate-n stana de piatra, de se cunosc și azi momaile lor albe, risipite ca o turma, pe muntele care de-atunci se cheama Babele.”
*
Ascultandu-l, ma gandeam ca tot legenda asta, cu puține schimbari, mi-a povestit-o un cioban de pe muntele Ceahlau, aratandu-mi o turma de stanci împraștiate pe prispa verde ce se-ntinde la picioarele Panaghiei.

LA UMBRĂ

Pe la amiaza conacim în Broșteni, sat mare și frumos, revarsat pe valea raului Motru. Vrednici, și cuminți, și buni gospodari trebuie sa fie oamenii prin parțile acestea. Vad casuțele lor vesele și curate, livezile îngradite, curțile pline de pasari, fanul strans cu îngrijire și așezat în patuiace, vitele grase, femeile bine îmbracate și copiii rumeni la fața. Ma dau în vorba c-un moșneag care-mpletește la un coșer de nuiele.
„Sunt, ce e dreptul, și pamanturile bune pe-aici, îmi spune batranul, dar ș-ai noștri s-au ales tot oameni harnici și de isprava. Noi pe la targ mai mult vindem decat cumparam, c-avem aici, slava Domnului, tot ce ne trebuie. De-ale îmbracamintei lucreaza nevestele în casa; opinci și caciuli ne facem noi; și de-ale gurii ne da Cel-de-sus de-ajuns și de ramas. Uite-o cum sta podoaba pe dealuri hrana noastra, din belșug: numai sanatoși sa fim și zile s-avem s-o mancam. Vezi dumneata, noi avem în comuna noastra, de șapte sute de suflete, patru biserici și numai doua carcime. De aceea nici nu s-aud pe-aici galceve, ori batai, ori furtișaguri, cum sunt, de-o pilda, pe la Ponoare, unde sunt pruni mulți și unde oamenii beau țuica și-n loc de aghiazma la Boboteaza. Acolo cic-ar fi vrut odata sfantul Nicodim sa le faca și lor o biserica, și ei, ticaloșii, ca sa scape de sfant, s-au apucat și i-au varat pe-ascuns un miel în traista, ș-apoi au sarit sa-l bata zicand ca le-a furat mielul, ș-a plecat sfantul în lume blestemandu-i sa nu mai aiba biserica-n sat, ci numai de cimpoieri și de toboșari sa le faca Dumnezeu parte. Și multa vreme cic-au ramas fara biserica. Acuma au, nu-i vorba, s-a milostivit Cel-de-sus cu ei, dar ce folos, ca tot carcima li-i mai draga!… Urat lucru mai e, Doamne, și bautura asta. Lasa c-aduce și paguba, și te saracește de te lasa pe drumuri, da-ți strica și minte, și sanatate, și viața, și tot, de-ajungi din om neom. Eu — mulțumesc lui Dumnezeu — iaca, sunt aproape de nouazeci de ani, și muncesc cat și feciorii mei, și nu știu ce-i boala. Cand mi-i sete, ma duc colea la șipot, îi trag un gat bun de apa rece și parca-ntineresc…”
Ma uit la figura blanda și luminoasa a moșneagului, ascult cu drag vorba lui așezata și cuminte și ma gandesc ca în el sunt întrupate toate bunele însușiri ale poporului roman. Cata înțelepciune, ce de comori nu zac ascunse în sufletele acestea cinstite și senine cari-au trecut de-atatea ori prin cumpene mari, prin greutați și nevoi cumplite, ș-au înfruntat cu barbație vijeliile vieții, ș-au știut pururea sa-și pastreze credința lor în bine și-n dreptatea Celui-de-sus!
Multe și neprețuite frumuseți ar descoperi acel care-ar putea strabate în sufletul acestui popor ales ș-atat de bine înzestrat de fire în adancimile tainuite ale inimii lui bune și rabdatoare, unde s-au pastrat cu atata sfințenie credințile, datinile, graiul și virtuțile neamului nostru și de unde-a izvorat cel mai cald și mai duios cantec din cate vrodata s-au spus pe lume — dulcea și fermecatoarea doina, în a carei larga mladiere pare ca freamata toți codrii și plang toate izvoarele țarii.
La plecare strang cu iubire și cu adanca recunoștința mana aspra și noduroasa a lui moș Dumitru. Cugetul meu îmi spune ca cea mai mare parte din bunurile și fericirile de cari ma bucur le datoresc acestei maini harnice, cojite de soare și de munca.

VALEA MOTRULUI

Mergem o bucata buna pe marginea Motrului, ale carui unde verzui, pripite, se sparg de bolovani. Apoi urcam pe-un podiș larg și luminos. Miresme dulci, îmbatatoare, de sulcina și de dumbravnic, se împraștie în aer de pe fanețele batute de soare. Un vant caldicel adie, și granele coapte își leagana spicele ca de vraja unui cantec. În departare se pierd liniile încalcite ale dealurilor întunecate de desimea codrilor. Lanurile sunt împanzite de seceratori. Carduri de fete în camași albe și valnice roșii se pleaca muncii și-și mișca brațele-n tactul unei doine. Dulce rasuna valea de glasurile lor. Pe miriști și pe șesuri aluneca-ncet umbrele calatoare ale norilor. În urma noastra, Motrul, tolanit în spintecatura dealurilor ca un balaur ostenit, își tremura solzii sclipitori în soare. Copacii batrani s-apleaca pe undele lui sfatoase, sa leasculte poveștile. El scoboara de sus, dinspre „Culmea frumoasa”, de la poalele muntelui Oslea, unde-a stat în vechime încolacit naprasnicul șarpe cu noua ochi, de groaza caruia se cutremura toata valea Dunarii, pana cand într-o zi iata c-a sosit acolo Iorgovan, voinicul fara seaman, și s-a așezat întro groapa, cu calu-i nazdravan și cu tolba-i de sageți, și, cand șarpele, flamand, a ridicat capul sa-nfulice-o turma de vite ce paștea pe vale, Iorgovan, întinzand arcul, l-a izbit c-o sageata și i-a scos un ochi, iar muntele s-a zguduit din țațani de zvarcolirile dihaniei. Și tot așa l-a pandit și l-a sagetat, pana cand șarpele, ramaind numai c-un ochi, a rupt-o de fuga pe la Furca Alunului, pe unde se vede și azi dara lui, careia îi mai zic unii și „brazda lui Novac”. Iorgovan s-a luat calare dupa el, și unde-l ajungea, îi și hartanea cu paloșul o bucata din trup; la apa Cernei însa voinicul a stat locului, fermecat de cantecul unei zane, iar capul șarpelui a trecut Dunarea pe la Cazane și s-a ascuns în peștera neagra, de unde iese vara musca cea rea, care bantuie vitele de prin meleaguri.
Departe, hat, Motrul scapa-n luminiș, și dupa ce soarbe undele Coșuștei, se îndoaie pe la capatul dealului Colibași și trece, domolit și ganditor, pe sub zidurile manastirii Strihaia, unde-a vazut într-o noapte pe Mihai Viteazu viind ostenit de razboi și grabindu-se sa ridice pana-n ziua, pe ruinele castelului parintesc, o biserica, pe care, de zor mare ce-a avut, a greșit ș-a zidit-o cu altarul spre miazazi. De-acolo, batand spre rasarit, se lasa molatic pe șes deschis, printre imașuri și samanaturi, pana-n manastirea Gura Motrului, unde-și descarca undele-n Jiu. Manastirea, împrejmuita cu ziduri groase, sparte de vremi, e așezata pe poalele unui deal. Acolo odihnesc oasele cuviosului patriot Eufrosin Poteca, unul din cei mai harnici apostoli și luminatori ai neamului nostru pe la începutul secolului al XIX-lea. Pe porțile de fier de la intrare, mancate de rugina, se cunosc înca urmele gloanțelor repezite din flintele pandurilor lui Tudor la 1821, cand, de frica lui, boierii greci se închisesera acolo, ca într-o cetate, cu averi, arme și arnauți. Pe toata valea Motrului ș-a Jiului, pornind din campia Padeșului, de pe plaiul Cloșani, unde s-a ridicat întai steagul libertații în mantuitoarea rascoala de la 1821, și pana în șesurile Dunarii, prin toate satele Olteniei auzi vorbindu-se de „Domnul Tudor”, ca și cum ieri ar fi trecut pe-acolo, în fruntea pușcașilor sai, așa viu, și mare, și întreg a ramas în mintea tuturora „viteazul razbunator” al poporului, eroul legendar care îmbracase „camașa morții” pentru mantuirea neamului sau.

MÂNĂSTIREA TISMANA

De pe Culmea Frumoasa, din codrul de fagi batrani, în desișul carora e pururea noapte, scapatam în valea larga și luminoasa a Tismanei. Aerul fierbe de zapușala. Cerul pare ca arde deasupra noastra. Pe lanuri zoresc muncitorii, desculți, cu frunze de brusturi pe cap, cu manecile camașii de panza aspra sumese pana-n supțiori. Trecem prin satul Tismana, așezat la poalele munților, între doua valcele, de-o parte și de alta a raului Tismana. Starniți de clingatul zurgalailor, copiii alearga de pretutindeni, se urca pe garduri, zburdalnici, veseli, galagioși. Cainii își amesteca latratul în chiotele lor. Din sat ieșim într-o pajiște frumoasa, așternuta pe-o vale care se îngusteaza din ce în ce. În fund se deschide înaintea noastra ca o poarta în tainica și întunecata domnie a codrului. Prin spintecatura aceasta a munților, drumul, șerpuind pe marginea raului Tismana, se adancește într-un desiș de castani seculari. Umbra ne învaluie din toate parțile. Un dulce miros de faneața plutește în aerul racoros. În liniștea sfanta a codrului, în mareția și salbatacia acestor locuri, șopotul somnoros al apei, ușoara clatinare a frunzelor, stropii de lumina ce picura din strașina de ramuri, toate te farmeca; inima-ți bate de-un fior neînțeles, ca și cum ai fi intrat într-o lume de închipuiri, de basme. La o cotitura a drumului, crengile se desfac — o ferestruie se deschide-n paretele de verdeața, din fund rasare, peste varfurile copacilor, un turn înalt și galben. De-abia l-ai zarit însa — și bolta de ramuri se-nchide din nou. Dintr-acolo s-aude tot mai tare, tot mai aproape un vuiet ca de moara, ș-un rapait, un plesnet de apa care cade pe lespezi. Deodata, ca la un semn, perdeaua de arbori se da la o parte sus, pe varful unei stanci fioroase, îți apare, în toata fantastica ei mareție, manastirea Tismana, cu zidurile ei îndraznețe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi. Te uiți înmarmurit, ca la o minune, și nu știi bine de-i aieve, ori e-n vis, cand iata ca o noua priveliște te cheama: torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa manastirii, s-arunca vajaind și cade de la o înalțime amețitoare peste-o gramada de stanci daramate, unde sulul de apa se sparge și se preface într-o spuma fumurie, pe care-o ia ș-o duce-n undele-i repezi raul Tismana.
Drumul ocolește-n larg ca sa faca urcușul lin. Trecem un podeț și suim pe-un tapșan, între doua ziduri vechi, darapanate. În poarta manastirii ne iese-nainte „piticul Tismanei”, un calugar mic, span, cu fața zbarcita ca un hrib, o mogaldeața de om, cu glas de copil, cu ochi și mișcari de maimuța. Aratarea aceasta ciudata se potrivește de minune cu salbatacia locului în care ne aflam. Intram, pe sub bolta înaltei clopotniți, în curtea larga, tacuta, a frumoasei manastiri. În mijloc e biserica, plina de scule și odoare vechi; pe ușile-i de stejar sunt sapate cu multa maiestrie iconițe și înflorituri migaloase, fine ca o horbota. În stanga, spre saritoarea Gurniei, senșira, de-a lungul zidului împrejmuitor, încaperile stareției, și chiliile cu doua randuri, în fund — arhondaricul. Aripa dreapta e un morman de ruini arse, acoperite de balarii. Patru turnuri înalte, cu ferestrui înguste, strajuiesc, din cele patru colțuri ale curții, liniștita și mareața lavra, ridicata aci, în locul acesta ascuns, acum șase sute de ani, de parintele Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. Spre miazazi vederea e astupata de-o stanca uriașa, în al carei parete drept se vad doua sparturi negre, taiate în chip de ferestre la o înalțime fioroasa deasupra peșterii, din care iese urland șuvoiul Gurniei și trece printr-un canal pe dedesubtul manastirii. „Acolo sus, îmi spune piticul c-un glas pițigaiat ce n-are nimic din glasul omenesc, în chilioara aceea scobita-n piatra se retragea sfantul Nicodim, și zile, saptamani întregi se ruga în taina la Dumnezeu pentru pacatele oamenilor. El a venit de peste Dunare, trimis încoace de-un înger care i s-a aratat în vis și i-a spus și locul anume unde sa ridice manastirea. Ș-a umblat, ș-a ratacit mult sfantul pan-a dat de saritoarea Gurniei. Erau ponoare pe-acolea și-ntunecime mare, salbatacie și desiș nestrabatut. Și el, singur, a curațit ș-a netezit locul, și-ntai a facut aici în fața peșterei o bisericuța dintr-un tis batran, ș-a potrivit sa fie pristolul chiar pe radacina tisului. Pentru credința lui cea mare îl daruise Dumnezeu cu putere facatoare de minuni. Și oricine venea, patimaș de boala trupeasca ori sufleteasca, aici îndata-și gasea alinare, cat se lațise valva-n lumea-ntreaga de bunatatea și harul cel mantuitor al sfantului. Ș-a venit pe vremea aceea din departarile Apusului ș-un împarat pagan ce-i zicea Jigmond și care avea o fecioara bolnava rau, „bantuita de duhul cel necurat”, și cum au ajuns aici, s-a șindreptat fata. Apoi, într-o zi, cica primind împaratul plocon niște purceluși, i-a dat bucatarului sa-i gateasca într-ascuns și sa-i aduca la masa într-un blid acoperit; și vrand el sa cerce puterea sfantului, i-a zis: „Blagoslovește, parinte, acești pastravi”. Iar sfantul blagoslovind, cand s-a descoperit blidul, s-au gasit într-adevar pastravi în loc de purcei. „Vad ca este mare puterea ta, i-a zis împaratul, uimit, și de aceea vreau sa-mi mai faci o minune: daca vei putea trece nevatamat prin foc, sa știi ca eu cu toți ai mei ne vom boteza în legea ta.” Atunci sfantul cic-a poruncit de i-au adus lemne multe și vreascuri din padure, ș-a aprins un foc mare în fața bisericii, și-mbracand odajdiile preotești, a luat crucea și evanghelia, și-ncet a trecut de trei ori prin mijlocul flacarilor. Iar cand a ieșit neatins din vapai, împaratul cu toți ai lui, spaimantați, i s-au închinat ș-au cerut grabnic taina botezului.”

TÂRGU-JIU

Pe la toaca plecam spre Targu-Jiu. Cațiva nori fumurii calatoresc încet pe bolta albastra a cerului. Șoseaua dreapta, batuta ca-n palma, taie întinsa campie ce se desfașura înaintea noastra. La rasarit se vad peste șirul de dealuri verzi înalțimile Vulcanului cari, împreunandu-se pe la cheia Jiului cu magurile cenușii ale Parangului, alcatuiesc cununa muntoasa a județului Gorj și granița Romaniei dinspre Transilvania. Dupa un ceas de drum pe șes deschis, intram într-o padure mare și frumoasa de stejari seculari. Ne adancim în ea ca-ntr-o lume tainuita, plina de vraji. Din desișul ramurilor se cerne întuneric. Treptat, aerul se racorește. Crengile încep sa se miște, frunzele foșnesc de vant. Fulgere dese, orbitoare, spinteca cerul din ce în ce mai posomorat, și tunete prelungi se aud bubuind în departare. Cand ieșim în limpeziș, vedem ploaia, ca o perdea de suliți, dreapta și întunecoasa, viind dinspre munți și cotropind campiile c-un ropot de oștire îngrozitoare, naprasnica. Tunetele se-ntețesc, și peste cateva minute un adevarat potop s-abate vijelios asupra noastra. Nu mai vedem nimic. Caii alearga îndemnați de țipetele vizitiului, speriați de rapaitul stropilor cari cad, repezi și grei, ca o grindina de gloanțe. Într-un sfert de ceas toata campia e o mare. Cu chiu, cu vai ajungem la Bradiceni, unde ne adapostim subt umbrarul unei carciume. Țaranii desculți, cu ițarii sumeși pana deasupra genunchilor, cu brațele goale încrucișate pe piept, stau în picioare, neclintiți, și privesc cu jale la ogoarelenecate, la capițele risipite, la snopii desfacuți și luați de puhoaie, la munca și speranțele lor nimicite într-o clipala. Și nimeni nu scoate-o vorba, nimeni nu se tanguie. E în liniștea aceasta a lor o mareție de eroi de prin carți, o înțelepciune antica, înalțatoare, care ma umple de respect. Pe chipurile lor uscate e întiparita rabdarea sfanta a romanului, taria legendara a neamului acestuia oțelit în dureri, care-a vazut ș-a îndurat atatea, ca nimic nu-l mai poate îngrozi. Încerc sa ma dau în vorba cu ei. Duși pe ganduri, cu privirea pierduta-n vazduh, îmi raspund scurt și silnic. De obicei țaranul nostru vorbește puțin; noua, mai ales, celor de la orașe, foarte cu greu își deschide inima lui larga și rabdatoare…
Pornim. Ploaia a mai contenit. Satul e pe jumatate în apa. Femei cu pruncii în brațe alearga, țipand, de-a lungul șanțului prefacut în garla, pe care plutesc împraștiate copai, țoale și perine luate de șivoi.
La asfințitul soarelui intram în Targu-Jiu. Orașul este așezat într-o valcea pe marginea Jiului. Un zavoi mare de plopi și de anini seculari umbrește malurile frumosului rau. Strazile sunt largi și drepte. E liniște ca la țara; și ce aer de batrani ganditori au unele case vechi, boierești, tupilate-n fundul curții, în desișul lor de arbori!
Se-nsereaza. Singur ma primblu prin aleile tacute ale parcului. Unde și unde, cate un felinar clipește-n frunzișul umed. Spre miazanoapte, Munții Gorjului își cresteaza, pe albastrul-închis al cerului, varfurile lor înalte, negre, neregulate. Și-n tacerea acestei nopți de vara, freamatul plopilor, șuietul Jiului par glasuri omenești ce-mi povestesc întamplari, amintiri dureroase din vremile de demult… Aici, în orașul acesta retras, își cautau scaparea la 1802 boierii Craiovii, goniți de groaza lui Pasvantoglu, pașa Vidinului; ș-au navalit atunci peste ei carjalaii lui Manaf Ibraim, dupa ce-au spart balciul Clanovului ș-au pradat case, ș-au dat foc bisericilor, ș-au taiat batrani și femei, și prunci nevinovați. Pe așa cumplite vremi s-a nascut aici, în casa logofatului Broșteanu, George Bibescu, care peste patruzeci de ani avea sa fie ales domn de boierii pamanteni din Obșteasca Adunare, moment însemnat în istoria noastra: de-un veac și jumatate nu se mai rostise glasul țarii pentru alegerea domnului ei.
Aici amintirile istorice sunt vii, stranse cu priceputa grija și pastrate cu sfințenie. Nicairi n-am gasit atata iubire de țara, atata respect pentru trecutul neamului nostru ca-n orașul acesta liniștit, unde toate parca te îndeamna la ganduri frumoase și la fapte bune. Statuia lui Tudor Vladimirescu — așa de potrivit așezata în fața gimnaziului — aceasta nepieritoare întrupare a vitejiei și a jertfei, este și va fi pururea cea mai minunata lecție de patriotism pentru fragedele generații ce se vor perinda pe dinaintea ei.

PE VALEA JIULUI

De dimineața o luam în sus pe șoseaua care duce, prin Bumbești, la granița. Drumul s-așterne drept, între doua randuri de arbori, pe malul stang al Jiului, taind valea-mbelșugata ce pleaca de sub poalele munților și se-mpanzește spre miazazi, neteda ca o apa. Trecem prin Vadeni, sat vechi, harnic și coprins, care-și înșira gospodariile frumoase de o parte și de alta a șoselei. În spatele caselor vesele se-ntind livezi mari de pomi roditori; de-a lungul prispelor atarna pe culmi velinți vargate, camași înflorite, scurteici și zavelci cusute cu fluturi. În picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la fața, curat îmbracate, întind pe rașchitor firele galbene de borangic. Fetele nalbesc panze mai devale între salcii. De departe s-aude în rastimpuri țipetul ascuțit și rasunator al unui hierastrau. Soarele, de-abia rasarit, cerne peste codrii munților ca o pulbere fina, albastrie. Drumul, cararile, casele, copacii, toate par mai vesele și mai frumoase, gatite ca de sarbatoare, în lumina dulce a acestei dimineți senine de vara.
Dupa doua ceasuri de drum în camp deschis printre ogoarele și fanețele spalate de ploaia de ieri, sosim în Bumbești, așezare de moșneni muncitori și cu dare de mana, sat întins și bogat, care-și desfașura livezile și viile aproape pe-ntreg plaiul Jiului și-și poarta vitele și turmele în imașuri pana pe sub codrii Sadului. Aici, în coasta dinspre Jiu a Bumbeștilor, s-au descoperit, adancite în pamant, ramașițile unei cetați darapanate, de pe vremea luptelor lui Traian cu dacii. Ceva mai sus, dincolo de schitul Lainici, se vad urmele unor bai romane ș-ale unui drum de piatra tot de pe vremile acelea.
Cum ieșim din vatra satului, cotim la stanga și intram, pe spintecatura Jiului, în stramtoarea munților. E de o frumusețe negraita drumul acesta pana sus, la Polatiștea. Nicairi n-am vazut desfașurate cu atata maiestrie, în același cadru, cele trei mari podoabe ale pamantului — munții, padurile și apa
— ca în trecatoarea aceasta spre Petroșani. Șoseaua, o prispa neteda scobita-n braul stancos al muntelui, larga de doua care și lunga de 29 de kilometri, merge șerpuind pe marginea Jiului, care-și taie voinicește albia-n piatra. Codrul rasuna de vuietul undelor calatoare. De o parte și de alta se desfac, în felurite îndoituri, înalțimile salbatice ale Carpaților, unele goale, colțuroase — prabușituri deschise ca niște rani în mijlocul desișurilor verzi —, altele rotunde, acoperite de paduri mari, întunecoase, nestrabatute înca de pas omenesc. Pe une locuri ne uitam cu frica-n sus la stancile ieșite din zid, gata sa se rupa și sa se pravale peste noi. Priveliști neașteptate, uimitoare, pururea altele, se dezvalesc la fiecare cotitura a drumului… Dar ce zgomot se aude-naintea noastra? Par urletele unei vijelii naprasnice, ș-amestec de glasuri, și bubuituri de tunuri. Ai crede ca-i pieirea lumii. Este Jiul, puternicul Jiu, care se zbate și striga, zugrumat între doua stanci uriașe, ce vor sa-i ație calea. Undele lui colcota, sfarmate de bolovani, ș-azvarl în aer clabuci albi, bulgari de zapada; curcubeie subțiri tremura în pulberea stravezie a stropilor batuți de soare. Voinicul, frumosul rau se smulge din brațele monștrilor și pleaca haulind devale. Iata-l tolanit într-un larg boschet de plute. Apa lui, limpede și potolita, pare-o oglinda culcata-n rama de verdeața. Și-n tacerea adanca a codrului, biruitorul doarme — o ațipire de-o clipa — sub grija bataliilor viitoare. Din cand în cand îi vin ajutoare; paraie repezi, desfundate din vagauni întunecoase, gonesc curmaturile munților, și-l cauta, îl striga de departe, și Jiul le-aude, le cheama și le soarbe lacom în undele lui.
Uneori, pareții nalți de pe de laturi se desfac, deschizand deodata ca o spartura larga în orizont. Toata valea se umple de lumina. Privirile noastre se pierd, uimite, peste mormanele departate, cari se urca mereu, fac scara la cer, încalecanduse unele pe altele. Apoi iar se lasa perdeaua, și umbra nenvaluie subt îngusta fașie de cer întinsa pe grebenii munților.
Dupa un ceas de drum vedem deschizandu-se în dreapta noastra o poiana frumoasa, în mijlocul careia e așezat schitul Lainici — o bisericuța și cateva chilii împrejmuite cu leațuri de brad, unde-și fac matania opt calugari batrani.
— Aici, la noi, e bine — îmi spune starițul — mai trece-o trasura, mai vezi un om, mai afli ce-i pe lume; dar e un schituleț încolo, departe, pe munte, — unde-i zice la Racoarele
— mergi patru ceasuri de-aici, și tot prin locuri rele. Acolo în salbatacia și pustietatea aceea, traiesc patru schimnici în adevarata pusnicie, ca pe vremea sfinților. De cu toamna își iau de la noi faina pentru toata iarna, ca, de cum se lasa zapada, nu mai e chip de razbatut la ei. Stau, saracii, ș-asculta, noaptea, cum le urla lupii la fereastra.
E soarele-amiazi. Codrii aburesc ca dupa ploaie. Nesfarșite se desfașoara-n zarea înalta încovaierile munților, cu coamele-n lumina, cu braie de umbra pe la încheieturi. Înaintea noastra, dunga vanata a drumului, ușor traganata în suiș sencolacește pe grumajii marețelor stanci, spargand desișurile de fagi, și merge una cu Jiul, nedesparțit, ca și cum ar vrea sa-i arate ca mintea, și staruința, și brațele omenești sunt tot așa de puternice și de strabatatoare ca și undele lui nebiruite. Nici nu știi unde sa te mai uiți. Din toate parțile te cheama priveliști cari de cari mai fantastice. Ar fi de-ajuns frumusețile și minunațiile acestei vai sa le poți dișterne în larg pestentreg cuprinsul unei țari pentru ca sa faci din ea una din cele mai mandre și mai fermecatoare podoabe ale pamantului.
De la cotul stancos ce-i zice „Carligul Caprii”, mergem o bucata pe jos. Pe lespezile calde de pe marginea șoselei, șoparle aurii, culcate la soare, clipesc somnoros din ochi, ascultand șuietul adormitor al apei și cantecul privighetorilor. Deodata valea se îngusteaza și se-ntuneca. Doi munți înalți de piatra își apropie deasupra noastra varfurile lor colțuroase. Între ei se deschide ca o poarta uriașa, pe subt arcadele careia Jiul trece maiestos, sunandu-și nahlapii de stanci c-un zgomot de fanfara ce auie prelung prin bolțile acestui castel din basme.
Ne oprim la Paiuș, la vama. Mai sunt șapte kilometri de-aici pana la granița. E așa de îngusta valea, ca pe toata distanța asta nu s-a putut gasi un loc așezat pe care sa se poata zidi o casa de vama mai aproape de hotar. Dupa pranz înaintam prin stramtoarea aceasta întunecoasa, pe fundul careia Jiul curge ca pe un jgheab scobit în stanci. Poduri frumoase, taiate ca-n marmura, arunca șoseaua de pe-un mal pe altul.
La granița, Polatiștea vine limpede și grabita dinspre rasarit, spintecand fagetul unei vai, și se azvarle-n Jiu, sub podul de piatra care leaga malurile a doua țari.
Seara vameșul ne ospateaza cu pastravi proaspeți și cu ierunci.
Dupa masa ne primblam pe șosea. În liniștea nopții Jiul vuiește mai tare. Mii de licurici zburatori rasar din întunecimile codrului, stropesc aerul cu luminile lor albastrii și trec în roiuri de pe un mal pe altul, țesand peste luciul apei punți stravezii de jerbii fine și tremuratoare. De departe se vad printre ramuri liniile albe ale podului așternut între doua stanci, deasupra unei prabușiri zgomotoase a Jiului. Apa lovita de muchiile stancilor se sfarma în bulgari sclipitori; din clocotul undelor pripite, fuioare de argint se desfac în bataia lunei. Și toate-ți par vedenii dintr-o lume fermecata. În înalțimea zarilor munții își taie pe albastrul cerului coamele lor neregulate. Padurile dorm în șuietul izvoarelor. Stelele clipesc, scuturand pe ape pulberea luminii lor.

PE ÎNĂLȚIMILE PĂRÂNGULUI

De la Paiuș pana la Novaci facem o jumatate de zi. Șoseaua e larga, dreapta, neteda. Mai pe toata întinderea ei, începand de la Bumbești încolo, sunt înșirați de o parte și de alta pomi roditori, cari-și apleaca drumeților crengile lor încarcate de fructe racoritoare. Cica binefacerea aceasta se datorește unui duhovnic de la Polovraci, care, în loc de matanii, acatiste și zile de post pentru iertarea pacatelor, hotara fiecarui credincios sa sadeasca un numar de pomi pe marginea drumului mare, și vorba lui a fost lege.
Pe la pranz intram în Novaci — un sat lung, de nu se mai sfarșește, așezat la poalele munților, în frumoasa vale a Gilortului. Casele albe, învalite cu dranița, rasar ici-colo, prefirate pe tapșanele cuprinse de livezi. Prin mijlocul satului trece Gilortul, puind în mișcare, cu undele-i harnice, mori, pive și joagare, de-al caror vuiet rasuna zavoiul de anini, ce se-ntinde de-a lungul raului. De cu seara naimim cai, și ne pregatim merinde pentru trei zile.
*
În zori pornim. Satul ramane-n ceața. Dupa un ceas de drum printr-o padure de fagi și de goruni ieșim în luminiș. Pe dealul sterp, acoperit de-o iarba marunta și crapat de arșița, caii, gafaind sub noi, iau pripoarele în piept. Doi plaieși înalți și trupeși merg pe langa cai. Ei calca ușor și lin, ca și cum ar pluti. Un drumeac îngust, sapat cu multa greutate, pleaca din coasta Novacilor și urca, șerpuind printre surpaturi și vartoape mancate de șuvoaie, pana la Titvele. Aici descalecam, dupa cinci ceasuri de drum, și intram în racoroasa padure de brazi ce acopera ca o caciula varful țuguiat al muntelui. În mijlocul acestei paduri, strabatuta de izvoare, sunt cateva case de lemn — locuinți de vara pentru iubitorii de liniște, de aer curat și de natura frumoasa. Gustam și noi, doua ceasuri, farmecul acestui colț de rai și pornim mai departe. Cum ieșim din padure, apucam la dreapta, și — dupa un ceas de suiș anevoios — ne oprim pe varful Papușii, munte gol și singuratic, înfipt deasupra Titvelor ca o capațana de zahar. De-aici, în zarea larga ce se deschide în jurul nostru, vedem limpede coamele munților cum se înșira în departari: spre miazanoapte și apus ne îngradesc piscurile pleșuve ale Vulcanului, cari pornesc din fund, din coastele Oslii, și vin, în clocotișuri, pana-n spintecatura Jiului, de unde-ncep sa se ridice și sa se înlanțuie gheburile din ce în ce mai mari ale Parangului, falnicul munte acoperit odinioara de ghețuri, din a caror înceata topire i-au ramas pe zanoagele de la Gauri turme de stanci albe, rotunjite de frecarea apelor, iar printre ele, lacuri albastre și minunate caderi de izvoare, cari fac din acest munte una din cele mai frumoase podoabe ale Carpaților noștri. În fund, de la apus spre rasarit, se înșira ca niște sentinele uriașele varvare: Comanda Prisloapelor, Grivele, Mandra, care se ridica la o înalțime de peste 2.500 de metri, Gruiu, Paclișa, Piatra Taiata, Coasta lui Rusu. Din spatele Mohorului, grebenii Parangului se despart în doua șiruri, și apucand între ei undele Lotrului de la obarșie, le împreuna mai încolo cu ale Lotriții și le duc în hiola, devale, clabucindu-le de stanci pana dincolo de Brezoiu, unde Lotrul se varsa în Olt. Numai spre miazazi privirea scapa și se adancește în limpezișul vailor. Pe strunga aceasta de lumina, departe, în fundul zarii, vedem cuibarite la un loc cateva pete argintii, sclipitoare, ca niște cioburi de oglinda în bataia soarelui. Acolo-i Targu-Jiu.
Ne scoboram pe partea ceealalta a Papușii și scapatam pe-o tarnița întinsa, acoperita de o iarba subțire, uscata și lunecoasa.
Pana pe la toaca mergem tot pe locuri deschise. De jur împrejur avem mareața panorama a munților. Unde și unde vedem turme de oi presarate pe limpezișul plaiurilor; izvoare cu sclipiri de oțel tivesc poalele codrilor. Și nici un zgomot nu s-aude; nici un fum nu se ridica în larga pustietate a zarilor. Cei doi plaieși se uita mereu la soare — ceasornicul și calauza lor prin coclaurile acestea fara drum și fara adapost. Ne lasam în vale și mergem o bucata de matca bolovanoasa a unui parau. Apoi facem la stanga și intram într-o padure de molifți. Padurea-i deasa și pripoarele rapoase. Ne dam pe jos și, cu caii de frau, urcam, urcam din greu pe cararile încalcite și întunecoase, printre stanci prabușite, peste copaci doborați de trasnete, lungiți în neoranduiala ca niște leșuri de uriași dupa un razboi naprasnic. Începe sa se-ntunece, și noi horbacaim mereu. În desișul nemarginit ochii noștri cauta cu dor o zare de lumina. Tacerea plaieșilor ne pune pe ganduri.
— Nu ne-om fi ratacit, nea Gheorghe…
— Aș, ca doar am ajuns. De sus, de departe, s-aude un caine latrand, apoi alții. Înaintea noastra albește, ca o ferestruie, o geana de lumina, la marginea codrului. Mai suim un damb și ieșim într-o poiana larga pe varful Mohorului, unde ne adapostim pe noapte la stana lui Iordache.

PE COAMA MOHORULUI

Se crapa de ziua. Bacii își pregatesc galețile pentru mulsoare. Oile behaiesc, înghesuindu-se la strunga. Vaile sunt înecate de ceața. Padurile, varfurile munților parca plutesc în aer. Departe, dinspre curmatura Oltețului slomnește pe poalele cerului lumina alba a zorilor, și norii arginții prind a se rumeni pe margini. Într-acolo zarea se limpezește, și magurile par dogorate ca de bataia unei flacari. O geana roșie se aprinde la îngemanarea pamantului cu cerul. Încet se salta soarele, rotund și scanteietor. Negurile se risipesc. Plaiurile verzi, brobonite de roua, par batute cu diamante.
Încalecam s-o luam înainte, pe coama Mohorului, spre Piatra Taiata. Ca-ntr-o minunata panorama ni se arata acum, de jur împrejur, îndoiturile Carpaților, cu crestele încununate de raze, cu vaile adanci și întunecoase, spintecate de izvoare repezi și umbrite de paduri seculare. Ma uit uimit la varfurile acestea stancoase ce se înalța-n cer ca niște falnice turnuri de cetați, și gandul ma duce cu sute de ani în urma, în trecutul viforos al neamului nostru. Din cate primejdii nu ne-au scapat pe vremuri munții și codrii aceștia! Aici, în întariturile acestea zidite de Dumnezeu, au stat adapostiți aproape o mie de ani stramoșii noștri, cand, prin șesurile Dunarii, curgeau puhoaiele de barbari, cand noroadele salbatice ale Asiei se napusteau cu duiumul, împingandu-se unele pe altele asupra Europei, jafuind orașele și pustiind pamantul pe unde treceau. În munții aceștia s-a închegat taria și unitatea neamului romanesc. Ei au fost ocrotirea și scaparea noastra în zilele de groaza, cetatea sfanta în care s-au pastrat așa de curate credințele, și limba, și datinile poporului nostru. În locurile acestea tainuite, pe veci îngradite de strajile Carpaților, plutesc umbrele stramoșilor noștri de-nainte de descalecatoare. Aici, în șoptitul izvoarelor și în freamatul codrilor, a rasunat pentru întaia oara frumoasa noastra doina, și nu e parau, nici plai de care sa nu fie legata o amintire scumpa sufletului nostru, nu e varf de munte, în tot cuprinsul acesta, care sa nu-și aiba povestea și cantecul lui.
Mai tarziu, dupa ce-au contenit navalirile și s-au scoborat ai noștri iar la șesuri, de cate ori o primejdie mare ne-a amenințat, munții ne-au chemat în adaposturile lor, și vai de dușmanul care ne-a urmarit în întariturile cetații noastre! Cand Carol Robert, trufașul rege al Ungariei, și-a împins oștile în campiile Olteniei și, la sfatul de pace al blandului nostru voievod Alexandru Basarab, i-a raspuns semeț ca „el e pastorul oilor sale și-l va scoate de barba din vizuina lui”, romanii îl atrasera cu încetul într-o vale stramta și întunecoasa din munții Gorjului, și deodata, ca prin farmec, cu bubuiri asurzitoare, stancile începura a se rostogoli din înalțimi, și toata falnica lui oaste, învalmașita și zdrobita sub grindina de bolovani, pieri în fundul acelei rapi. Și-n sutele de ani cari-au mai curs de atunci, cate n-au vazut, Doamne, munții aceștia, de cate ori n-au rasunat codrii și vaile acestea de buciumul vitejilor noștri plaieși!

ÎN NOVACI

Suntem la Piatra Taiata, la o înalțime de peste 2.200 de metri. În departare, munții rotunzi se vad ca niște mușuroaie, pe ei padurile de brazi par pete de cerneala. Un vant rece, cu lapovița, bate dinspre miazanoapte și culca pe jnepi palele albe de nori. Și cum se schimba de rapede vremea! Aci e soare, aci se-ntuneca. Se razboiesc stihiile ca-n zilele babei. Tacerea și pustietatea în care ne aflam, vaile prapastioase prin cari am trecut, priveliștile uimitoare ș-atat de felurite ce ne-au lunecat pe dinaintea ochilor fac sa ni se para foarte departata lumea din care am plecat, ș-un sentiment de neliniște, de grija, pare ca-nvaluie dorul și nerabdarea noastra de a ne vedea mai curand în Novaci.
Ne lasam devale pe fagașele puhoaielor, și dupa vro doua ceasuri de scoboraș prin ponoare și desișuri, ce pareau ca nu mai au sfarșit, sosim la obarșia Gilortului, sub Coasta Pietroasa, ș-o luam oblu printre stanci pe matca prapastioasa a raului.
Seara, tarziu, ajungem osteniți în Novaci. A doua zi, duminica, e hora mare la carciuma din mijlocul satului. Ce chipuri rumene și frumoase au novacenii, și ce curat se poarta, și cata cuviința e în vorba, în privirea, în mișcarile lor! Pe aici n-au putut razbate nici dresurile, nici stamburile orașelor. Camașile albe, cusute cu arnici și cu fluturi, maramele-nvarstate de borangic, scurteicile-nflorite și sumaieșele cu ciucuri, valnicele de lana negre, vargate cu roșu, betele-nguste, cusute cu margele, ițarii de dimie alba
— toate sunt țesute și lucrate-n casa. Și ce bine-l prinde pe roman portul acesta al lui, așa de curat, așa de simplu și de frumos!
Nevestele se piaptana cu conci și se-mbrobodesc cu ștergare lungi. De obicei ele nu joaca, ci stau deoparte, în picioare, și privesc. Fetele-și împletesc în cozi panglicuțe și flori de camp, la gat poarta șiraguri de margele colorate, și la brau busuioc — floarea dragostei.
În picioare, doi țarani tineri, novaceni, zic unul din scripca și altul din cobza. În jurul lor, în roata larga, se mișca încet, în dulce leganare, stramoșasca hora, joc potolit, tacticos, în care se prind și oamenii mai în varsta, uneori moși cu barba alba, ca sa-și mai aduc-aminte de cand erau și ei tineri. La țara hora e temeiul jocului. Ea înfațișeaza, în închipuirea poporului, ca și în cantecele poeților, împacarea, frația, unirea tuturora într-un singur cuget, — e veche, de la întemeierea neamului nostru, ș-aceeași a ramas în toate parțile locuite de romani. Celelalte jocuri (braul, sarba, cazaceasca, țaitura, joiana, batuta, învartita, ca la Breaza ș. a.) se mai amesteca, se mai schimba dupa locuri. Unele sunt vijelioase, cu mișcari repezi și smancite, cu încleștari de brațe și-nvartejiri amețitoare, ce parc-ar da sa-nchipuie o lupta, o rapire, o rupere de fuga.
Un farmec deosebit au „chiotele” sau „strigatele” pe care le rostesc, în tactul jocului, cu glas traganat, jumatate vorba, jumatate cantec, flacaii cei mai deștepți din sat.
Aici, la joc, își spun tare dorul și pasul inimii lor, în versuri scurte, facute sau numai potrivite de ei, duioase și gingașe, pentr-o logodnica iubita:
“Suca-mi-te, suveicuța,
Daca știi ca-mi ești draguța;
Suca-mi-te, suveicea,
Daca știi ca ești a mea;
Și te suca-ntr-un picior
Daca știi toarce fuior,
Și te suca-ntr-amandoua
De știi țese panza noua!”
glumețe și pilduitoare în pofida fetelor cari n-au rost la treaba:
“Fetele dintre Valcele
Spala iile-n ulcele,
Și le-ntinde pe zabrele,
Și latra cainii la ele.
Le ridica mai în sus —
Latra cainii ca la urs.”
înțepatoare și fara îndurare cu cele cari se țin numai de petreceri și nu-și vad de casa:
“La argea nu știu sa țes,
La hora ma-ndes, ma-ndes!”
sau:
“La draguța jucaușa
Sta gunoiul dupa ușa;
La draguța-n joc voinica
Spala oala tu, pisica!”

MÂNĂSTIREA ȘI PEȘTERA POLOVRACI

Pe la toaca plecam spre Polovraci, peste dealurile ce se culca pe langa poalele munților. Vremea-i frumoasa și drumul bun. Dupa vrun ceas de urcușuri și scoborișuri, printre porumbiști, dam în satul Baia-de-Fier, așezat pe-o costișa clisoasa, sparta de gropniți — bai din cari se scotea odinioara fier pentru trebuințele țarii. De-aici ne lasam în valea adanca a Oltețului și mergem puțin în sus, pe matca. Raul curge repede și zgomotos printr-o rariște de anini subțiri și zvelți, ale caror ramuri se-ndoaie ș-acopar drumul cu bolți de frunziș. Trecem prin vad și urcam pieziș malul înalt și rapos din stanga. Deasupra ieșim într-un șes larg și neted pe care e așezat satul Polovraci. Manastirea, unde ne gazduim pe noapte, e retrasa mai în fund, într-o margine de crang, la ieșirea Oltețului din munți. Un zid vechi de piatra amestecata cu caramida împrejmuiește acest adapost liniștit, în care pusnicesc șapte calugari. O curte îngusta, acoperita de iarba, în mijloc bisericuța, zidita la 1704 de jupan Danciu Paraianu; în tinda, pe peretele din fața e zugravit iadul — spaima pacatoșilor; langa ușa, pe ușorul din dreapta, sta scris cu slove vechi de mana lui Tudor Vladimirescu: „Am venit și eu, robul lui Dumnezeu, la aceasta sfanta și dumnezeiasca manastire pe vremea de la 821 maiu 28 în zilele lui Alexandru Ipsilant V. V. Sluger Vladimirescu”. De jur împrejur, chilii vechi, joase
— unele parasite și darapanate; aripa dinspre Olteț, mai înalta, mai aratoasa, își înșira în lungul pridvorului odaile arhondaricului și ale stareției, ale caror ferestre mici privesc ca niște ochi batranești la cei doi molifți înalți și falnici din fața bisericii: puternici și nepasatori de anii cari trec, ei își ridica în slavi bogata lor podoaba de cetini pururea verzi, pe cand în jurul lor toate se învechesc și se paraduiesc.
A doua zi de dimineața plecam la Peștera. Mergem din vatra manastirei ca o jumatate de ceas în sus, pe spintecatura Oltețului. O cararuie sucita ne duce prin crapaturile peretelui din stanga; ne urcam pe braie înguste de piatra, pe margini de prapastii, pe unde de-abia trecem agațandu-ne uneori cu mainile de colțurile stancilor; jos, sub noi, la adancimi amețitoare, urla valtorile Oltețului. Intrarea peșterei e larga și se aseamana cu tinda unei biserici mari, scobita-n piatra. Calugarul care ne însoțește aprinde-o lumanare de ceara și pașește încet-naintea noastra. La slaba lumina ce joaca pe pereții umezi și întunecoși ai peșterii vedem o bogație uimitoare de stalactite și stalagmite — ciucuri mari de piatra atarnați de tavan, ca niște țurțuri de gheața, gata sa se împreune cu alții ce cresc de jos în sus — plazmuirea minunata a picaturii de apa care, strecurandu-se prin steiuri, în mii și mii de ani de staruința, cioplește stancile, topește piatra și face din ea ce vrea. Înaintam mai bine de o jumatate de ceas în uriașa hruba, ale carei bolți rasuna fioros de pașii și de glasurile noastre și de pe ai carei pereți întunecoși par gata sa se desprinda tot felul de vedenii fantastice: balauri încolaciți pe stanci naruite, trupuri trunchiate, brațe întinse-n întuneric, animale diforme, monștri ce te privesc amenințator din firidele lor negre, chipuri omenești învalite-n zabranice de piatra.
— Mai ține mult așa, parinte?
— Ehei, domnișorilor, zile-ntregi sa mergem, și nu-i dam de capat. Am auzit și eu din vechi ca sparge pe dedesubt doua șiruri de munți și raspunde tocmai în Transilvania.
Gandul ca ne-am putea rataci, c-am putea ramanea fara pic de lumina în boștura aceasta umeda și fioroasa, ne taie pofta de a merge mai departe.
Și lung, îngrijitor de lung ni se pare drumul la întoarcere. Calugarul ne spune ca-n vechime a fost aici capiștea paganilor, și — ca și cum le-ar fi vazut aievea — ne povestește cum a trait în tainița asta Zamolxe, zeul dacilor, cum o data din batran s-a facut tanar ș-a mers de-a îmbarbatat poporul la lupta, cum, în sfarșit, dupa ce-au razbatut pe-aici romanii și s-au masurat viteaz cu viteaz, ș-a vazut el prapadul și risipa norodului lui, de jalea înfrangerii a închis ochii și s-a facut duh, și-n clipa aceea s-a dezlegat, așa, din senin, o vijelie cumplita, și s-au rascolit stihiile toate, cat, din învalmașagul lor, pamantul s-a lamurit cu alta fața, cu alte neamuri și cu alte legi, și de-atunci ne tragem noi, romanii, suflet nou șinvapaiat, trezit în zile de vifor din zanganit de paveze și zbarnait de sageți… iar stropii ce se preling și picura și azi din steiurile-acestea sunt lacrimile lui Zamolxe…
În sfarșit!… Cand ne-am vazut iar la lumina, ni s-a parut c-am înviat din morți. Afara era soare. Codrii abureau. Un dulce miros de rașina îmbalsama aerul caldicel. În vale rasuna, ca un tropot de cai, goana naprasnica a Oltețului. Sus de tot, în limpezișul cerului albastru, se învartea încet, în roate largi, tot mai largi, un vultur cu aripele întinse.

ÎN VÂLCEA

Pe la namiezi pornim înainte pe șoseaua neteda, care taie de-a curmezișul dealurile ce se lasa din poalele Parangului și se-ntind buziș între Olteț și Olt pana-n campiile Romanaților. Vai și coline sunt înecate de soarele arzator de iuliu, și nici o abureala de vant. Iarba și tufele prafuite de pe marginea drumului palesc, ca batute de para. În departare, miriștile scanteiaza. Pe imașurile dezvalite, oile stau gramada, cu botul în pamant, înghesuite una într-alta, ca sa-și ție umbra. Crampei de nor nu se zarește, — tot cerul pare ca arde deasupra noastra. Aerul tremura de zapușala, și ochii ne dor de-atata lumina. Într-un nor de praf, și urmariți de o droaie de caini cari ne asurzesc, strabatem satul Fometești, așezat la curmatura dealului Gurguiata, în spatele muntelui Slatioara; și pe la toaca ajungem în targușorul Horez, așternut pe opcina Ursanilor, cu dughenile lui mici înșirate de o parte și de alta pe-o singura ulița. Mai mergem o jumatate de ceas printre dealuri acoperite de paduri și sosim la manastirea Horez, întemeiata de familia Brancovenilor catra sfarșitul veacului al șaptesprezecelea.
Aici suntem în mijlocul județului Valcea, podoaba mandrei Oltenii și unul din cele mai frumoase ținuturi ale țarii. Multe și minunate lucruri are de vazut calatorul în Valcea. Numai cand îi strabați vaile ei încantatoare, umbrite de livezi, spintecate de izvoare repezi ș-acoperite de lanuri îmbelșugate, înțelegi și grija cea mare cu care-și zideau locuințile și sfanta dragoste de pamant a vechilor moșneni, cari se întareau, ca în niște cetați, în culele lor înalte, și în zile de neliniște și de navaliri trageau plugul sub șopron, zavorau ușile de fier și s-așezau cu flintele la metereze. S-au împarțit gospodariile de odinioara, moșiile s-au dumicat pe mulțimea gurilor, multe din averi s-au înstrainat, și culele — micile castele ale Valcenilor — s-au paraginit. Astazi urmașul vechiului moșnean, stapan pe-o palma de loc — „boier încins cu tei”, își pune drobul de mamaliga-n san și-ncaleca pe deșelate o umbra de cal; dar de supus nu-l supune nevoia, oricat de sarac ar fi, el sluga nu se baga, și cand îl întrebi de unde-i, își da caciula pe ceafa și-ți raspunde semeț: „Sunt valcean”, ca și cand tot județul ar fi al lui. Și are într-adevar de ce sa fie mandru. Acestei bogate fașii de pamant, ce se lasa din culmea Plataneștilor ca o perdea lunga și grea, cu falduri largi, natura i-a dat cu amandoua mainile din toate frumusețile și din toate comorile cu cari-i înzestrata țara romaneasca. Painea și sarea — simbolul stramoșesc al îndestularii și al ospitalitații patriei noastre — se gasesc în Valcea sa saturi un popor. Pe valea Oltului, de la Ocne-n jos, vezi numai lanuri de grau, fanețe și întinse ogoare de porumb. La miazazi, chiar în pragul județului, cum vii dinspre Romanați, ai în fața dealul viilor, vestitele podgorii de la Dragașani; paduri de nuci seculari și de pruni împodobesc colinile cat vezi cu ochii; de la gura Cernișoarii în sus, între Olteț și Olt, Valcea e o livada încantatoare, cu vai strabatute de ape limpezi, cu pajiști înflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele pe marginea raurilor, cu drumuri albe și netede, ce s-aștern ca niște dungi de lumina pe braiele verzi ale dealurilor. Și bogația aceasta de priveliști atragatoare, darurile și frumusețile acestui pamant binecuvantat au croit o fire mai deosebita țaranului de aici. În privirea lui deșteapta, în portul lui îngrijit, în umbletul lui semeț, cu pieptul înainte și cu fruntea sus, în vorba lui cumpanita și dezghețata și-n felul cum te întampina și te ospateaza în cei patru pereți ai lui are ceva din mareția blanda a naturii care-l încunjoara, din darnicia larga a pamantului pe care traiește, din aerul curat și sanatos pe care-l respira. De la cea dintai vorba, de cum își zice „buna ziua”, simți ca ai de-a face c-un om de isprava, gata sa-ți dea un sfat bun, o mana de ajutor, daca e nevoie, și asta fara socoteli negustorești, fara nici un gand de rasplata, mulțumit ca i-ai adus prilej sa faca și el un bine. Și cata placere simți sa vezi cum își iubește țaranul valcean toate lucrușoarele gospodariei lui, cum cauta sa le înfrumusețeze, și în tot ce face sa puie ceva din sufletul lui, din gustul și priceperea lui, din darul mainilor lui meștere și rabdatoare. Ma oprisem la o casa țaraneasca de pe valea Cernei și ma uitam cu drag la poarta ograzii — o poarta grea de stejar, lucrata toata în sculpturi migaloase, cum se lucrau în vremile vechi și bune ușile sfintelor biserici.
— De cine e facuta poarta asta așa frumoasa? întreb pe tanarul gospodar care ne ruga cu staruința sa poftim înauntru.
— A, e de mult, a fost la casa batraneasca… e facuta de-un unchi al tatei, Ilie Rotaru-i zicea lui.
— Azi nu se mai fac lucruri de astea…
— Ba pe-aici se fac. Lucram și noi, așa, cat ne taie capu. Și ne-a dus în casa, și ne-a aratat un razboi de țesut, ș-un gherghef, ș-o furca de tors, și multe alte scule de-ale casei, lucrate toate de mana lui, împodobite cu tot felul de înflorituri sapate în lemn ca de cel mai iscusit meșter.
Și ce simplu, ce frumos ne spunea, zambind de mirarea noastra:
— Astea iarna le lucram, cand nu prea avem ce face… Stam la vatra și cioparțim și noi ba una, ba alta, ca sa nu ședem degeaba și ca sa mai treaca ziua. Nu-i vorba, tot atata se toarce și c-o furca mai așa, dar parca-ți umbla mana mai ușor pe-o scula frumoasa, și nu știu cum, iese și lucru mai curat. Și pe urma ramane la feciori, și-și aduc și ei aminte, cum pomenim și noi, bunaoara, pe unchiu tatei. De cate ori ne uitam la poarta lui, parca-l vedem pe el…
Grija aceasta de a-și lega viața de-un lucrișor care va ramanea pe urma lui, la care se vor uita feciorii cu drag cand el nu va mai fi, aceasta duioasa întindere de brațe a celui care se duce spre cei cari or sa vie este semnul unei simțiri alese ș-al unei bunatați largi, înalțatoare, pe care țaranul valcean pare c-o respira cu aerul sanatos al vailor și al padurilor cari-l încunjoara.

PE CHEIA BISTRIȚEI

De la manastirea Horez în sus, locurile se salbatacesc, vaile-s tot mai înguste și mai rapoase, dealurile acoperite de paduri se-ncolacesc, se-ncaleca, și închid zarea din toate parțile. E așa de adanca și de sfanta tacerea, ca înaintezi cu grija, pare ca ție frica sa nu deștepți, cu zgomotul trecerii tale, cine știe ce ființi legendare adormite de mii de ani în liniștea acestor pustietați. Dupa vrun ceas de drum cotit prin stramtori și desișuri întunecoase, auzi un vuiet, o galgaire de izvoare, ca și cum o stavila s-ar fi abatut deodata din calea undelor nerabdatoare, valea se deschide, codrii se trag la o parte, o priveliște neașteptata, negrait de mandra, se înfațișeaza ochilor. Sus, pe braul muntelui din fața, rasar dintre copaci turnulețele manastirei Arnota, sfant lacaș în care se odihnesc oasele bunului și milostivului nostru domn Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, pe malul drept al Bistriței, s-așterne o poiana de toata frumușeța, în mijlocul ei se ridica zidurile cenușii ale manastirei Bistrița, cladire mare, aratoasa, întemeiata acum patru sute de ani de Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stalpii vechei și puternicei familii a Parvuleștilor, cu care domnii de pe vremuri cautau sa se-nrudeasca pentru mai buna paza și îngradire a tronului.
De aici încolo nu mai poți razbate decat cu piciorul. Chiar din spatele manastirii intri în cheia Bistriței, în lumea prapastiilor și-a valtorilor: tot muntele e crapat de sus și pana jos, și pe fundul acestei taieturi, între înalții pareți de piatra, s-azvarle Bistrița, vijelios batandu-și nahlapii de stanci, c-un zgomot asurzitor. În paretele din dreapta, la o înalțime amețitoare deasupra torentului, se deschide peștera Sfantului Grigore. O potecuța cu trepte scobite în piatra te duce de-a lungul cheiei, pe sub creasta muntelui, la gura unei vizuini înguste, prin care de-abia te strecori și mergi taraș prin întuneric ca vro zece pași pana dai subt o bolta înalta care primește puțina lumina de afara prin crapaturile paretelui din dreapta; apoi te cobori pe sfarmaturi de pietre în tinda peșterei, la paraclisul sfantului Grigore; de aici se despart doua hrube adanci, întunecoase; una, „a liliecilor”, unde într-adevar huzuresc acești zburatori ai nopții ca în propria lor domnie, alta, „a chiliei”, care te suie prin fel de fel de cotituri la o chilioara parasita, cu icoane șterse, cu pereții afumați, acoperiți de vechi pisanii — urmele pusnicilor cari, retrași din lume, și-au fost închis viața de bunavoie în tainițile acestea umede și întunecoase.
Toți munții de prin parțile acestea sunt sparți și scorboroșiți de ape. Carari înguste și primejdioase te poarta pe margini de prapastii în adancul carora ți-e frica sa te uiți. Pe une locuri pamantul suna sub picior ca o bolta. Pe sus vezi stanci uriașe scoase din zid, gata sa se prabușeasca. Copaci chirciți, schilozi, cu ramuri strambe, ies de prin crapaturile pareților de piatra. Te crezi într-o lume darapanata, pustiita în urma unui mare dezastru. Doar glasul apelor zbuciumate rasuna ca un bocet în tacerea și neclintirea atator ruini.

RÂMNICU-VÂLCII. VALEA OLTULUI

De la obarșia Bistriței, de sub curmatura Valeanului, mergi mai bine de trei ceasuri spre rasarit, pe sub codrii ce se lasa din culmea Parangului, și dai de cheia Recei, în pragul careia se deschide fantastica peștera Stogu. Te sui anevoie pe-o lunga scara de grohotiș pana la intrarea ei larga, triunghiulara, din varful careia atarna o stalactita de marimea unui om aproape, podoaba uimitoare, ce pare ca înadins sta spanzurata acolo ca sa te vesteasca de ce minunații ai sa vezi mai departe. Într-adevar, de-abia faci vro douazeci de pași în garliciul peșterei, și te gasești înlauntrul unei bolți uriașe, din tavanul și de pe pereții careia atarna mii de stalactite lucii și stravezii, candelabre, potire acoperite cu naframe de piatra, ciucuri mari și perdele horbotate, din încrețiturile carora se preling și cad picaturi de apa („lapte de piatra”) pe creștetele stalagmitelor de jos, ce cresc în felurite forme, înalțandu-se spre podoabele de sus. Mai în fund gasești tidve de urși, oase risipite de cine știe cate mii de ani; pe sub paretele din dreapta, un izvor luneca încet, cu sclipiri argintii, rasfirandu-și apa limpede ca o panza de lumina pe lespezi netede de alabastru; hrube înguste se deschid pe de laturi, tainiți încalcite se scoboara în adancimile întunecoase ale muntelui, în cari înaintezi orbecaind, și de la o vreme pașești tot mai încet, tot mai cu grija — temeri nedeslușite te navalesc, începi s-asculți tacerea pustiului, ca un copil lasat singur în întuneric -dorul de lumina soarelui te cheama îndarat.
Pe sub seara scoboram în satul Olanești, vestit prin baile lui de ape minerale și prin marmura care se gasește în munte. A doua zi dimineața suntem în Ramnicu-Valcii. Orașul se urca pe un tapșan traganat pe malul drept al Oltului. Biserici multe își înalța turnurile stralucitoare dintre copaci; case vechi, tupilate sub coperișuri mari, înnegrite de ploi, par adancite în amintirea bunelor vremuri de demult. În fund, dealul Capela îngradește vederea spre munți; în partea dinspre miazanoapte-i Episcopia, așezata aici de pe la jumatatea veacului al paisprezecelea; dincolo, spre miazazi, se-ntinde „zavoiul” — gradina publica a orașului. Cum ieși din Ramnic pe șoseaua ce suie spre Raul-Vadului, vezi în stanga „Cetațuia”, un schituleț înfipt în varful unui deal înalt și țuguiet, loc de straja și de aparare în zilele de viforoase-nvaluiri. Aici a fost prins Radu de la Afumați și ucis, împreuna cu fiul sau, Vlad, de boierii țarii rasculați sub Neagoe Vornicul și Dragan Postelnicul la 1529. În fața Cetațuiei, de partea cealalta a orașului, se ridica, tot așa în forma de stog, dealul Troian, pe varful caruia generalul Magheru își așezase tabara de panduri gata de lupta în mișcarea de la 1848. Toata Valea Oltului, aceasta mare cetate ocrotitoare a romanilor în zile de primejdie, este plina de amintiri istorice. Nu e zidire veche, ruina, movila de pamant de care sa nu fie legat un cantec, o legenda, un nume de viteaz. Pe aici au strabatut romanii în inima Daciei, lasand lagare întarite la Pons Aluti, la Buridava și la Praetorium. Sfinte ni-s vaile și magurile acestea, — ele au vazut aievea chipul mareț al lui Traian, codrii lor au rasunat de tropotul cailor cari duceau la biruința pe cei mai mari și mai îndrazneți cuceritori ai lumei; sfant ni-i raul acesta, cu apa învolburata și cu nisip de aur, în undele lui s-au oglindit lucitoarele scuturi cu cei doi prunci care sug la lupoaica — ostașii seceratori de pe columna lui Traian sunt legionarii care acum optsprezece veacuri, în drumul lor spre Sarmisegetuza, s-au oprit în holdele parasite de pe Valea Oltului ș-au secerat un lan de grau ca sa-și faca provizie.
Drumul larg și neted șerpuiește pe malul drept al Oltului. Lungi s-aștern peste lunca umbrele plopilor înșirați pe marginea șoselii; sclipesc în soare ca niște banuți de argint frunzele salciilor aplecate pe apa, și e liniște, n-auzi decat șuietul Oltului, în aer e un miros de fan și de padure, peste dealurile verzi ce se înșira înaintea noastra se ridica uriaș muntele Cozia, cu creștetul pleșuv în soare. Dupa un ceas și jumatate de drum sosim în Calimanești, sat cuprins și frumos așezat pe malul drept al Oltului. În marginea de sus sunt baile și marele otel, în care vara e atata lume, și zarva, și mișcare, ca te crezi în mijlocul unui oraș. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sunt binefacatoarele izvoare — vestitele ape minerale de la Caciulata. În fața otelului e un ostrov cu faneața și drumuri printre copaci, în mijlocul ostrovului e o bisericuța veche, zidita de Neagoe-voievod pe la începutul veacului al șaisprezecelea. Sus, pe malul celalalt, e satul Jiblea; pe acolo trece noua cale ferata, care desfunda munții și razbate prin strunga de la Turnu-Roșu în Transilvania. Între Jiblea și Calimanești e un pod umblator. De-aici valea începe sa se mai stramteze, codrii se lasa din înalțimi pana-n matca Oltului, șoseaua pe une locuri e scobita-n stanci. Puțin mai în sus de izvoarele Caciulatei rasar din Olt sfintele ziduri ale manastirii Cozia. Cladita de Mircea-voievod aici, în spintecatura Carpaților, aceasta manastire istorica a fost nu numai un loc de retragere și de rugaciune pentru cei cuvioși, ci și o cetate de paza și de ocrotire în zile de primejdie. Vechile încaperi s-au schimbat, s-au refacut, un turn întreg din aripa stanga s-a desprins și s-a prabușit în apa, numai zidul deafara, în care bat valurile Oltului de mai bine de cinci sute de ani, și biserica din mijlocul curții au înfruntat puterea stricatoare a vremii. Înlauntrul acestei biserici, cu frumoasa-i catapeteazma ce pare o horbota de marmura, cu pareții afumați, cu jilțuri de piatra lustruite de vechime, la puțina lumina ce strabate prin ferestrele-i înguste, nespus de triste ți-apar chipurile sfinților, cioparțite de sulițile paganești, -din ochii lor zgariați pare ca vezi lacrimi curgand. Aici, subt o lespede cu slove șterse, odihnesc oasele marelui voievod Mircea, și tot aici e îngropata familia lui Mihai Viteazu: maica Teofana, doamna Florica și Nicolae-voda. Un calugar batran ne spune ca de langa strana din stanga altarului se face-o hruba-n jos care merge pe subt albia Oltului și raspunde dincolo pe celalalt mal: pe-aici a scapat Mircea-ntr-o dimineața, cand au navalit turcii pe neașteptate, de-au spart zidurile manastirii, au jafuit-o și i-au dat foc, iar stanca pe care-a stat și-a ospatat batranul voievod în ziua aceea, o stanca singuratica sub care urla valtorile Oltului, se cheama și azi „Masa lui Mircea”. În dreptul manastirii, pe malul stang, e locul numit Bivolari, unde s-au descoperit ruini de bai romane, un izvor cald și urmele unui drum vechi, ce se pierde printre stanci. Sus, pe braul muntelui, ascuns în codru, e un metoh al Coziei, schitul Turnu; în apropiere, pe-o stanca înalta se vad paraginile unei zidiri îndraznețe — vro straja romana pe Olt — calugarii îi zic „Turnu lui Traian”.
De la Cozia-n sus șoseaua urca șerpuind prin spintecatura din ce în ce mai stramta și mai prapastioasa a munților. Izvoare limpezi, cu sclipiri de oțel, s-azvarl printre stanci în valurile grele, tulburi, galbui ale marețului Olt. Freamata codrii de vuietul apelor. Departe, pe zarile-nalte, vezi, peste padurile posomorate, cate-o poiana verde, batuta de soare. Drumul se da dupa îndoiturile Oltului schimband priveliștile ca într-o panorama, așa ca nici nu bagi de seama cum trec cele cinci ore pe cari le faci cu trasura de la Ramnic pana la granița. Cam pe la jumatatea acestui drum, cum scapeți de dupa un morman de stanci naruite, deodata munții se dau la o parte, o lunca vesela, luminoasa se deschide jos la poalele codrilor, vezi înainte un pod alb, mai departe drumul urca iar și, cotind pe dupa o coasta, se pierde ca o dunga de fum. În stanga se desface o vale larga, cu livezi și ogoare de porumb așternute la soare. Din fundul acestei vai s-aude viind un vuiet, ca un ropot de ploaie — e Lotrul, vijeliosul Lotru, care, izvorand din departatele steiuri ale Parangului, taie de-a curmezișul partea de miazanoapte a Valcii, deschide plaiuri frumoase, holde neașteptate și vetre de gospodari în ascunzișurile munților, mișca mori, pive și hierastraie, și vine mandru sa-și verse în Olt undele-i limpezi, ce parc-aduc cu ele coloarea pajiștilor, racoarea și freamatul codrilor prin cari-au trecut. De pe podul înalt, așternut pe gura Lotrului, ne uitam cum undele verzui ale acestui rau învarsteaza panza lata a Oltului, întinzand pe langa malul din dreapta o fașie luminoasa, ca și cum apele celor doua rauri împreunate n-ar vrea sa se amestece.
La cateva minute de-aici, pe valea Lotrului, într-un adevarat colț de rai, e așezat satul Brezoiu. Mulți orașeni iubitori de natura, de liniște și de aer curat vin sa-și petreaca vara aici. În fața satului, dincolo de Lotru, se înalța ca un foișor Țurțudanul, de pe al carui creștet pleșuv și ascuțit se deschid priveliști marețe în departarea zarilor, peste spinarile vinete ale munților și pe vaile înnoptate de codri, pe fermecatoarele vai, prin cari șerpuiesc, luminoase, cele doua rauri. În spatele Țurțudanului se vad la rand trei munți golași, trei namile de stanci ce se rotunjesc în sus ca niște turle uriașe: oamenii de pe-aici le-au dat numele sfinților Mihai, Gavril și Vasile. Tot pe Lotru, dar în fund detot, dincolo de meterezele Parangului, e Voineasa, sat mare și bogat, tainuit în mijlocul codrilor silhui, într-un luminiș adapostit, unde iernile sunt dulci și verile racoroase, și unde viața retrasa și tihnita a acelui cuib de romani ne amintește așa de bine veacurile petrecute de stramoșii noștri în ascunzatorile Carpaților, pe cand curgeau pe șesurile Dunarii puhoaiele de barbari.
De la gura Lotrului în sus șoseaua se îndoaie în urcușuri traganate prin adanca deschizatura a Oltului, al carui torent, rupand stavilarele munților, aci, strans între ziduri de stanci, gonește devale cu zgomot de vijelie, aci, întins la poalele unui codru, se odihnește molcom și srtaveziu pe largi așternuturi de nisip. Drumul nostru pe Valea Oltului se încheie la granița țarii, din sus de Raul-Vadului, la strunga de la Turnu-Roșu, care, în vechime, întarita de romani, purta marețul nume de „Poarta lui Traian”. Aici Oltul desfunda munții, spintecandu-i din creștet pana-n temelie, și-și deschide drum larg în vaile noastre. Pe undele lui ne vin cantece duioase din Ardeal, glasuri de dor din Țara Barsei, tanguitoare doine din campiile Fagarașului, pe undele lui ne vin amintiri sfinte din Avrig, din satul care ne-a dat pe cel dintai dascal roman, pe nemuritorul Gheorghe Lazar. De-aici ne uitam și cu drag, și cu durere în sus, pe albia Oltului… Dincolo de munții aceștia sunt frați de-ai noștri, ș-acolo e o parte însemnata din istoria noastra. Cate steaguri n-au fluturat pe-aici, cate oști n-au curs prin strunga aceasta în muntele și sangeroasele razboaie pe cari au avut a le purta stramoșii noștri cu neamurile megieșe!

LA CÂINENI

Ne-ntoarcem devale-n Caineni, sat mare, așezat de-o parte și de alta a Oltului ca la o fuga de cal din pragul țarii. Aici e raspantia vechilor drumuri de șleau cari leaga Oltenia și Valahia mare cu Transilvania, aici e întaiul popas al chervanelor ce vin de dincolo-ncarcate cu marfuri și umplu batatura carcimelor, toamna mai ales, pe vremea iarmarocului de la Raureni. Trecem de partea cealalta a Oltului pe-un pod plutitor.
Soarele scapata-n asfințit, puind cununi de aur pe creștetele codrilor. Acum, de pe țarmul stang, în pacea amurgului, aruncam cea din urma privire dincolo, pe pamantul Olteniei, în acea gradina frumoasa, plina de podoabe, de cantece și de legende, pe acel pamant binecuvantat în care raurile curg pe nisip de aur, munții, înveliți de codri nemasurați, ascund în sanul lor comori necunoscute, dealurile sunt acoperite de vii și de livezi, campiile — de holde îmbelșugate. În Oltenia și-au înfipt romanii cele dintai steaguri cuceritoare, și tot în Oltenia am avut cel dintai voievodat; iar la zile grele Oltenia nea dat pe Mihai Viteazu, pe frații Buzești, pe Tudor Vladimirescu, atatea suflete mari, atatea pagini frumoase și înalțatoare în istoria neamului nostru.
Închisa între Carpați, Dunare și Olt, partea aceasta a țarii, pazita chiar de hotarele ei, a fost mai puțin bantuita de navalirile barbarilor și mai aparata de amestecul popoarelor straine. În ea s-au pastrat neatinse și firea, și graiul, și portul romanesc. Casele, livezile, drumurile în Oltenia sunt mai îngrijite decat în alte parți și oamenii sunt mai dezghețați, mai iubitori de țara, mai cu credința în Dumnezeu. Pe marginea șoselelor, pe la fantani și pe la raspantii, adesea vezi cruci zugravite, icoane așezate prin copaci, sfinte semne de credința, cari amintesc ca pretutindeni e casa Domnului — în fața lor drumețul se oprește, își ia caciula în mana stanga, își pleaca fruntea cu evlavie și se închina.
Pastor în munți, plutaș pe Olt, plugar la camp, sau precupeț la targ, baștinașul mandrei Oltenii e pretutindenea „cruce de voinic”, roman deștept și vrednic, facut sa ție piept nevoilor, pururea semeț, încrezator în el, gata sa lupte morțiș pentru ceea ce i s-o parea lui ca-i sfanta dreptate, — în firea lui apriga și zvapaiata, în pornirea lui calda la visuri mari și la fapte îndraznețe are ceva din popa Farcaș, și ceva din banul Maracine. Tinerețea aceasta înflacarata, prisosul acesta de viața au facut sa se zica despre olteni ca au „douazeci și patru de masele”.

PE ARGEȘ. CURTEA-DE-ARGEȘ

De manecate pornim calari din Caineni pe drumul neted ce se lasa, șerpuind printre colinele plaiului Loviștea, în valea mandra și bogata a Topologului. Trecem prin șirul de sate ce-și aștern livezile și holdele pe poalele traganate ale muntelui Cozia, și pe la amiaza scoboram în Salatruc, sat de cherestigii și draniceri, așezat între paduri de brad pe apa Topologului, ce izvoraște de sub pripoarele Fagarașului, taie-n lung toata partea muntoasa a județului Argeș pana-n magurile Pleșoiului și se varsa în Olt, puțin mai sus de gura Luncavațului. Pe valea asta, în satul Balcești, s-a nascut, acum optzeci de ani, Nicolae Balcescu, unul din cei mai mari scriitori ai noștri, înflacaratul patriot de la -48 și neîntrecutul povestitor al celor mai glorioase zile din viața neamului nostru.
De la Salatruc lasam drumul mare ș-o luam oblu, pe carari de codru și pe scursuri de puhoaie, peste culmea Comarnicului, care se desface din muntele Negoiu, cel mai înalt varf al Carpaților noștri (2.547 m), și-și întinde spinarea ca un zid desparțitor între cele doua vai frumoase și rodnice ale acestui județ: valea Topologului și valea Argeșului. Pe la toaca sosim în satul Capațineni. O dulce boare adie dinspre miazanoapte. Cațiva nori albi își luneca umbrele pe desișul verde al codrilor. Freamata valea de vuietul morilor și-al hierastraielor. În apropierea acestui sat, între doi munți paduroși, pe varful unei stanci uriașe deasupra raului Argeș, sta singuratica, pustie și darapanata „Cetatea lui Vlad Țepeș”, la zidurile careia se zice c-au muncit, ca salahori, boierii targovișteni, razvratiți împotriva cruntului domn. Tot pe valea asta, puțin mai jos, în dreptul satului Poenarii, se vad daramaturile palatului domnesc zidit de Țepeș-voda cu aceiași salahori. Pe vremile acelea de bantuire și de jaf, aici, în locurile acestea departate și salbatice, în ascunzatorile acestea pazite de întunecoasa desime a codrilor, își închidea vajnicul voievod soția și averile, iar el se lasa cu oastea la camp și sta vitejește în calea vrajmașilor ce ne calcau hotarele.
În amurgit sosim la Curtea-de-Argeș. Cine-ar mai zice azi ca acest orașel retras, liniștit, cu casuțele lui joase, împraștiate pe coasta unui deal, a fost odinioara capitala țarii! Nimic -nici macar ruinele nu i-au mai ramas din vechea-i marime. În jurul Bisericii Domnești, unde se odihnesc oasele primului nostru voievod, Radu Negru, de-abia se mai vad din balarii urmele vechiului palat al Basarabilor. Și, totuși, calatorii din toate parțile lumii se abat cu drag prin parțile acestea. Ei vin sa vada minunata zidire care întrupeaza visul voievodului-artist de-acum patru sute de ani. În mijlocul unei lunci, ce se așterne puțin mai în sus pe malul stang al Argeșului, la poalele Carpaților, ca din vrajirea unor basme, rasare uimitor de frumoasa, cu turlele ei zvelte aurite, încinsa de braie albe sculptate în piatra, stralucitoare ca un juvaier, mandra biserica a Curții-de-Argeș. Ridicata pe la începutul veacului al șaisprezecelea de înțeleptul și cuviosul domn Neagoe Basarab, stricata apoi de vreme, de foc și de cutremure, ea a fost din nou întemeiata și împodobita dupa vechile-i izvoade în zilele gloriosului nostru rege Carol. Zidita toata în piatra, îmbracata ca într-o rețea de sculpturi migalite cu o rara maiestrie, cladirea întreaga pare c-ar fi dintr-o singura bucata, și, ori din ce parte-o privești, îți înfațișeaza o desavarșita armonie de linii și de proporții. E fara îndoiala una din cele mai frumoase biserici ale Rasaritului creștin. Vechea legenda spune ca meșterul Manole, pentru ca s-o poata ispravi, a trebuit sa-ngroape de vie în zidurile ei pe buna și scumpa lui soție, vrand înțelepciunea poporului sa ne arate cu aceasta cata jertfa și tarie de suflet se cere unui om ca sa poata duce pana la sfarșit o așa de grea, o așa de mareața și de minunata lucrare. În fața bisericii, pe partea cealalta a drumului, e vestita și binecuvantata cișmea, numita „Fantana lui Manole”.
Puțin mai la deal, în marginea luncii, e așezat palatul episcopiei de Argeș, reînnoit o data cu biserica. De la una din ferestrele acestui palat îmi las privirea-n jos, pe valea adormita sub farmecul lunei. Noaptea e limpede și racoroasa. Peste toate domnește o liniște care te-ndeamna la visuri. Numai Argeșul, calator fara odihna, trece haulind pe spintecatura vailor, și undele lui vorbesc întruna, cand mai tare, cand mai încet. Vorbesc undele lui de mareția și frumsețile Negoiului, din coapsa caruia au izvorat, de codrii lui deși, adanci, nestrabatuți, unde fiarele șed fara frica tolanite-n luminișuri ș-asculta ca omul cantecul privighetorilor, unde mușchiul e moale ca perna de puf, și izvoarele, albe ca spuma laptelui, și brazii așa de-nalți, ca-ți cade caciula din cap cand stai sa te uiți în varful lor. Vorbesc undele Argeșului de strașnicia stancilor de la Chei, pe care le-au biruit și le-au lasat în urma ca pe niște cetați darapanate, vorbesc de comorile pamantului acestuia îngrașat cu sangele atator viteji, de mandrețea plaiurilor, de rodnicia pașunilor și holdelor pe cari le scalda, de turmele pe cari le-au adapat, de chiotele ciobanilor și de tanguirea dulce-a doinelor, pe cari le-au ascultat cu drag în lunga și zbuciumata lor calatorie. Trece batranul Argeș devale, îndoindu-și albia spre rasarit, pe langa orașul Pitești, unde s-au nascut frații Dumitru și Ion Bratianu — doua figuri mari, luminoase în istoria politica a patriei noastre, — deaici, din ce în ce mai potolit, se lasa în largul neteziș al campiilor, și, dupa ce-și trage în matca-i nisipoasa din stanga Neajlovul și Glavaciocul, din dreapta Valsanul, Raul Doamnei, Sabarul și Dambovița, abate spre miazazi, taie șesul Ilfovului și merge de se toarna-n Dunare, în dreptul Olteniții.

CÂMPULUNG

De la Curtea-de-Argeș o luam de-a dreptul peste muscele și, dupa șase ceasuri de umblet mai mult prin padure, sosim pe la pranzul cel mare în Campulung. Orașul se întinde pe-o vale racoroasa la poalele munților. Dealuri acoperite de livezi îl adapostesc de vanturi. Raul Targului îl spala și-l înveselește cu undele lui limpezi și galagioase. Strazile sunt drepte, curate, umbrite de arbori — mai toate casele au gradina; unde te uiți, vezi numai flori, razoare de flori pe langa ostrețe, glastre de flori în cerdacuri și pe la ferestre — orașul tot e împodobit cu flori.
Aici, la locul acesta liniștit, retras, a descalecat acum șase sute de ani primul nostru voievod, Radu Negru, care s-a scoborat din Fagaraș pe matca Damboviții ș-a venit sa întemeieze „țara noua” dincoace de Carpați. Aici s-a așezat cea dintai capitala a Romaniei — cuibul de scurta odihna al legendarului vultur menit sa despice atatea vijelii cu zboru-i îndrazneț — aici s-a ridicat de norocosul descalecator cea dintai biserica domneasca, în amintirea acelor zile mari și însemnate de la cari un alt drum ni se deschide și începe o noua istorie pentru neamul nostru.
Ma opresc ganditor în fața chipului de bronz al falnicului Basarab — pastor cuminte, care și-a tras turma din bataia fiarelor. Cum sa nu te simți mandru ca ești roman și cum sa nu ramai uimit de taria neamului tau și sa nu-l slavești, cand cugeți la cate s-au petrecut de atunci… la cate primejdii au învaluit mana aceasta de oameni, samanata pe braiele Carpaților — șase veacuri de lupte și de zbucium, șase veacuri de neadormita și darza împotrivire la navala atator vrajmași, cari-aduceau în țara asta blanda urgia și jaful razboiului cu toate cruzimile lui: stricarea gospodariilor și salbaticirea oamenilor, izvoarele munților roșite de sange, orașele-n flacari, femei desculțe, cu prunci în brațe, alergand pe lanurile pustiite, sute de leșuri zacand nengropate pe marginea drumurilor!… Și ce de viteji și-au pus zilele lor punte biruinții, pana sa rasara și pentru noi mult așteptata zi de mantuire și de liniște! N-a fost pe lume un neam mai încercat ca al nostru. N-a fost popor care sa-și fi platit mai scump dreptul de a trai în țara și-n legea lui, popor pe care sa-l fi împins la jertfe mai mari adanca dragoste de moșie și dorul de neatarnare.

RUCĂR. DÂMBOVICIOARA

De la Campulung plecam la Rucar pe frumoasa șosea care s-așterne ca o prispa neteda pe varful Mateiașului, de unde-n largi șerpuiri traganate se lasa-n valea Damboviții, asculta șuietul apelor și zgomotul morilor și joagarelor de la Dragoslave și de la Rucar, apoi o rateaza-n sus peste magurile umbrite de brazi și trece, prin strunga de la Pajera, dincolo, în Țara Barsei. Ne oprim cateva minute la Namaești, la manastirea de calugarițe, adapostita-ntre copaci, cu vestita bisericuța scobita în inima unei stanci, pe coasta verde a unui deal, de pe care se vede-n jos, ca-ntr-o panorama, orașul Campulung, cu mandrele-i împrejurimi. Dupa doua ceasuri de drum intram în Rucar, sat mare, aproape un orașel, așezat sub strașina Carpaților, la raspantia a doua ape, în una din cele mai încantatoare vai ale județului Muscel. Toate te-nveselesc aici: aerul curat, freamatul padurii, șuietul apelor, casele albe presarate printre copaci, înfațișarea mandra și voiniceasca a gospodarilor, chipul ruman și luminos al rucarencelor, și portul lor adevarat romanesc, țesut, lucrat și înflorit de mana lor c-o maiestrie pe care nu știu singure de unde-au învațat-o. În jurul acestui cuib fericit munții își desfașura podoabele lor de o mareție salbateca, țancuri ascuțite ies vinete din întunecimile padurilor de brazi și stau înșirate, ca niște straji de veci, pe granițile zarii, la înganarea pamantului cu cerul. Deasupra tuturora, în fund, spre miazanoapte, își ridica Papușa creștetu-i înalt, rotund ca o turla de biserica. De-acolo, din coapsele Papușii, zbucnește Raușorul, șivoi puternic, care sparge meterezele de stanci ce-i stau în cale, soarbe izvoarele codrilor, și-n goana-i nebuna striga, se cearta, se bate cu gramezile de bolovani ce vor sa-i astupe matca -învolburat și alb de spuma sosește-n Rucar, și rucarenii, cum îl vad, îl pun la treaba: ei au porumb de macinat, sumane de batut, bușteni de retezat și de-nfeliat în scanduri, și Raușorul, sprinten și harnic, se înhama la toate, pe toate le face cu drag, iar cand își ispravește de lucru, voios se duce de se culca în patul larg al Damboviții, raul norocos care-a calauzit pașii celui dintai voievod al Munteniei și care strabate capitala unde s-a încoronat cel dintai Rege al țarii Romanești.
Din Rucar plecam calari la Dambovicioara. Șoseaua se urca-n cotituri mari, traganate, peste grebenii stancoși ai Scarișoarii, avand în stanga zidul de piatra al muntelui, în dreapta desfașurarea vailor, aci repezi, adanci, prapastioase, aci larg deschise în tapșane regulate, acoperite unele de faneața, altele de paduri racoroase. De la Podul-Damboviții, lasam șoseaua și carmim la stanga pe drumeagul pietros ce merge-n sus pe langa hierastraiele Dambovicioarei. Dar iata ca în fața noastra se ridica un munte înalt și drept ca un zid naprasnic, de crezi c-aici e sfarșitul lumii. Ne-apropiem, și deodata, la o cotitura, ni se deschide, printre doua stanci colțuroase, intrarea înlauntrul muntelui, cheia adanca și îngusta a Dambovicioarei. E racoare, și vuietul apei rasuna așa de tare, ca nu-ți mai auzi glasul. De pe fundul acestei prapastii ne uitam cu groaza-n sus la namilele de stanci aninate de pereții cheii ca niște dihanii ce stau la panda, gata sa se prabușeasca peste noi.
Deasupra noastra se zarește un petecuț de cer sprijinit, ca un capac albastru, pe crestele ascuțite ale înaltelor ziduri ce ne îngradesc în umbra lor veșnica. Pe sus vezi cate un brad ieșind stramb și chircit din crapatura unei stanci, mirat și el de fioroasa singuratate în care se gasește, întinzandu-și cetenele-i triste, în așteptarea zadarnica a unei raze de soare. Mergem așa, în sus, pe matca întortocheata a raului, vreo jumatate de ceas, și deodata cheia se largește: în paretele din dreapta, deasupra unei prispe de piatra, se deschide gura neagra a „Peșterei”, în haul careia intram cu lumanari aprinse. E un întuneric rece, umed, apasator, din cand în cand auzi cate-un strop picurand din tavanul scund, și-n jocul slabei noastre lumini, pe pareții umezi și scofalciți ai hrubei se-nșira tot felul de vedenii urate. Ma cred într-o lume din basme. Un glas batranesc pare ca vine de departe, din adancul beznei, și-mi spune: „În vagaunele acestea au trait, fara foc, fara lumina, goi, slabi și-nfricoșați, cei dintai oameni -stramoșii voștri ai tuturora — din fundul acestor tainiți au izvorat încetul cu încetul miile de popoare ce-au împanzit pamantul… Masoara drumul pe care l-a strabatut, numara stepenele pe cari le-a suit omenirea de la salbaticia și întunecimea acestor vizuini pana la puterea și stralucirea ei de azi, și vezi din ce departata obarșie te tragi, și cata munca i-a trebuit vieții ca sa se desfaca din noaptea ce-o învaluia la început și sa iasa tot mai în larg, tot mai în lumina…”
„Mai în larg, mai în lumina…” Înțelesul acestor cuvinte capata aici o deosebita însemnare, și mereu mi le rostesc în gand, nerabdator de a ieși mai curand din peștera; mereu îmi revin pe buze, tot timpul cat scobor lunga stramtoare a cheiei. Mi-e așa de dor de cer, de soare, de arbori — un vac de om mi se pare de cand n-am mai vazut pamant întins și verde înaintea mea.

TÂRGOVIȘTEA. RUINILE

Dormim noaptea la Podul-Damboviții, un sat cuibarit în fundul unei vai adanci, închis din toate parțile, ca o caldare. Pe creasta zidului de stanci dinspre miazanoapte se vad ramașițele unui vechi castel. Nu se știe al cui a fost. Batranii spun c-așa l-au apucat. Mulți au cautat comori pe sub ziduri, caci mereu se zarea noaptea jucand o para albastra, acolo, la „Ruina Pustie”, cum îi zic ei. Ceva mai în jos, dincoace de ruinile cetații lui Negru-voda, pe malul drept al Damboviții, e satul Stoenești, unde s-a retras Mihai Viteazu, acum trei sute de ani aproape, sa-și odihneasca mica lui oaste în urma stralucitei biruinți de la Calugareni.
De la Podul-Damboviții o luam spre rasarit, pe carari de turme, peste muscele; prin codri de brad și de fag suim din greu muntele Leaota, care se desface din culmea Barsei și se lasa-n podișuri traganate pana-n magurile de var și de carbune de la Șotanga. Manem la o stana pe varful Leaotii. A doua zi ne scoboram în valea Ialomicioarei, și pe la asfințitul soarelui sosim la Targoviștea. Orașul e așternut în limpeziș, pe malul drept al Ialomiții. Un lung șir de coline, acoperite cu vii, îngradesc zarea spre rasarit, iar în mijlocul acestor coline, pe varful cel mai înalt, se vede ridicandu-se falnica dintre copaci Manastirea Dealului; întreaga, stralucitoare, sta mandra în fața orașului, ca și cum vremea ar fi adormit la pragul ei. Acolo, în tinda bisericei, într-o racla de sticla se pastreaza capul lui Radu cel Mare, întemeietorul manastirei (acum patru sute de ani) și capul lui Mihai Viteazu, pe-a carui frunte a stralucit, în fulgerarea unei clipe de noroc, cea mai glorioasa coroana la care-a țintit vreodata visul de marire și de dreptate al neamului romanesc.
Aici, în Targoviștea, și-a așezat Mircea-voda scaunul domniei catra sfarșitul veacului al paisprezecelea, și, fiind lunca deschisa și fara aparare, a facut șanțuri și ziduri tari împrejurul cetații, și 333 de ani a ramas aici capitala țarii. În vremea asta orașul a fost adesea bantuit de oștile turcești, și cu toate nenorocirile cari l-au învaluit, a mers înainte, s-a radicat și s-a îmbogațit mereu. Domni dupa domni l-au înfrumusețat și l-au daruit cu mitropolie, cu biserici, cu tipografie; subt înțeleapta și blanda stapanire a lui Matei Basarab, mulțimea norodului ajunsese la 60.000 de suflete.
Ce viața, ce zarva trebuie sa fi fost odinioara pe ulițile acestea, astazi așa de liniștite, aproape triste! Aici batea inima țarii, cu toate grijile și bucuriile ei. Aici veneau negustorii din Veneția, din Genova și de la Țarigrad. Ei aduceau în acest „Damasc al Romaniei” scule și covoare scumpe, matasuri cusute cu fir de aur, haine și podoabe pentru mitropoliții și gospodarii țarii, pentru domnițele și bogatele jupanese de pe vremuri. Și de-aici porneau, pe cele patru porți ale cetații, chervanele-ncarcate cu lana, cu miere, cu sare și cu zaherele, ce-mpraștiau vestea despre darnicia și-mbelșugarea pamantului nostru pana-n cele mai departate schele ale Europei.
Acum Targoviștea e un oraș de amintiri. Zidurile cetații s-au naruit, șanțurile s-au astupat, pe unde se-ntindeau palatele și edecurile Mitropoliei, astazi e obor de vite, iar curțile domnești, mandrele curți de pe malul Ialomiții, înlauntrul carora s-a urzit o parte așa de însemnata din istoria patriei noastre, au ramas paraginite, — un morman de ruini înecate de balarii, bolți surpate, gramezi de moloz sprijinind cateva ziduri afumate, în cari se vad ca niște rani sparturile ferestrelor, largite de ploi. O singura odaie își mai pastreza cei patru pareți laturalnici : din mijlocul ei se-nalța doi salcami. În toate parțile se-ntind desișuri mari de bozii și de urzici, de jur împrejur pamantul crește, ca și cum ar vrea sa napadeasca și sa înghita și aceste biete ramașiți din ceea ce-a fost odata fala și podoaba Targoviștii. Ce pacat ca nu ni s-a putut pastra macar palatul acesta, ca o marturie scumpa a vremilor trecute! Am fi venit aici din toate unghiurile țarii, am fi alergat aici, ca la o școala înalțatoare, sa ascultam șoapta zidurilor sfinte și sa traim o parte vie din istoria neamului nostru. Am fi pașit cucernici prin salile largi și tacute ale batranilor voievozi, ș-am fi putut zice: pe ușa asta a intrat marele Mircea cand s-a întors biruitor de la Rovine, de la fereastra asta se uita cruntul Țepeș peste orașul lui domolit și spalat de faradelegi; în jilțul acesta a stat viteazul Mihai, pe cand în mintea lui cutezatoare se împanzea un vis mareț
— o țara întinsa, puternica și glorioasa, toata suflarea romaneasca subt un singur sceptru. Dar a batut nemilos viforul vremii, mai aprig decat razboaiele și decat focul, ș-a pustiit mandrele curți, ș-a surpat zidurile falnicului palat, în încaperile caruia n-a stat nici un domn fanariot. Numai biserica a ramas, cu sfinții ei zgariați de sulițile turcilor, și înaltul turn al Chindiei, unde vegheau strajile și unde batea meterhaneaua cand s-așezau domnii la masa.
Doarme batrana Targoviște, cetatea atator glorioase amintiri. Un moment de tresarire a avut pe la începutul veacului trecut, ș-a dat atuncea țarii trei poeți însemnați, aproape în același timp: pe Eliade, pe Alexandrescu și pe Carlova. Dar la sunetele harfei lor pietrele nu s-au mai mișcat, sa reînvie cetatea moarta, ca-n bunele vremuri de demult la cantecele lui Orfeu.

PE IALOMIȚA. DE LA TÂRGOVIȘTE LA PETROȘIȚA

Șoseaua care se radica din Targoviște spre munți merge pe stanga Ialomiții, de-a lungul vaii ce se deschide ca o albie între doua șiruri de dealuri din ce în ce mai înalte, din ce în ce mai repezi și mai împoncișate . E o dimineața senina și racoroasa de pe la sfarșitul lui august. Trecem pe sub viile și livezile așternute pe costișa din dreapta. De sus, de pe magura cea mai înalta, ne privește Manastirea Dealului. Puțin mai în fund, pe un alt varf de magura, sta manastirea Golgota, întemeiata de Patrașcu-voda, tatal lui Mihai Viteazu, iar mai jos, la curmatura dealului, ferita de privala lumii, e Viforata, manastire de calugarițe.
Dulce miroase în aerul dimineții fanul de pe lunca, și-i așa liniște — nu se aude decat tropotul cailor pe drumul neted și uscat. În urma noastra, Targoviștea s-afunda, se șterg una cate una turlele numeroaselor ei biserici. Un farmec deosebit da acestei vai priveliștea casuțelor albe ce se ivesc dintre pomii încarcați de rod; sate mari, îndestulate, își întind gospodariile de o parte și de alta a raului pana-n negura munților. Printre ele trece calea ferata la baile Pucioasa. Iata Doiceștii, sat vechi, care-și are și el istoria și ruinele lui de întariri și de palate: se spune din batrani c-aici se trimiteau doicile cu pruncii domnești cand era razboi în țara. Mai încolo, dupa un crang de aluniș, șotanga își dișterne livezile de pruni și ogoarele de porumb pe malul drept al Ialomiții, pe traganatele tapșane ce-ascund în sanul lor bogate straturi de carbune. Iata Laculețele: în stanga, o fabrica mare -pulberaria statului, în dreapta, pe magura ce se-nalța chiar din marginea șoselii, sunt presarate vile frumoase, vesele, cu gradiniți în fața, cu drumuri prunduite ce se deapana pe sus, în rotocoale largi, de la ușa la ușa — ai zice ca un oraș nou sta sa rasara, împins de comorile dinlauntrul pamantului. De-aici încep Glodenii, satul norocos sub care galgaie izvoarele de pacura: o suta de guri sorb afara bogația aceasta minunata, stoarsa din namolul gras al vechilor mari, adunata picatura cu picatura în mii și mii de veacuri, gonita din cine știe ce departari, pe jgheaburi întunecoase, de uriașele framantari ale globului și stransa aici, ca de o mana prevazatoare, în tainuitele cisterne ale adancului. Un miros care nu e deloc placut ne vestește c-am intrat în Pucioasa, așezare frumoasa, într-o vale deschisa, pe raul Ialomița, de o parte și de alta dealuri ușor traganate, în fund, priveliștea munților acoperiți de codri; dincolo de rau, de subt o ruptura de mal, țașnesc binefacatoarele izvoare de pucioasa și de fier. Peste deal, spre apus, sunt baile de iod de la Valcana. Un izvor de pucioasa mai e și la Bezdead, cel mai întins și mai bogat sat din munții Damboviții. Acolo, în marginea de sus a satului, e un zid înalt de stanci foioase, numit — pentru ecoul raspicat și puternic pe care-l da — „Malul-de-rasuna”.
De la Moțaeni în sus valea începe sa se stramteze; șoseaua ține mereu șerpuirile Ialomiții, care de-aci încolo prinde-a lua glas: tot mai limpezi și mai repezi s-azvarl undele ei printre bolovani, îmbrancind pe unii cu manie, mangaind pe alții și puindu-le pe creștet rotunde coifuri de oțel. Intram pe la amiaza în Petroșița, sat mare cu mai multe catune frumos revarsate pe braiele plaiului — de jur împrejur case albe, din ce în ce mai rare, se urca pe coastele dealurilor, ca și cum s-ar fi luat la întrecere: care sa priveasca mai de sus — în lungul apei, hierastraie, mori, pive și darste, zorite, se striga unele pe altele pana hat, în capatul de sus al Moroenilor, de unde-ncepe înalta pustietate a munților, mareața și liniștita împarație a Bucegilor.

PRIN CHEIA TĂTARULUI LA SCHITUL PEȘTERA

De la Moroeni parasim șoseaua, care, încovaindu-se pe sub poalele unui munte frumos cu nume urat, razbate prin bezna codrilor de brad în valea Izvorului, la Sinaia, și-naintam pe jos, calauziți de-un padurar, pe naprasnica spintecatura a Ialomiții. Trecem anevoie peste prabușituri de stanci, chemand uneori și brațele-n ajutor; urletul apei ne silește sa vorbim tare.
— Nu ne-om rataci, bade Stane, sa-nnoptam pe-aici?! Padurarul se uita liniștit la noi și zambește; apoi, ridicand mana, ne-arata la stanga-n fund, printre cheliile munților, un țugui mai departat, aurit de razele soarelui.
— Sta soarele pe Zanoaga… avem destula vreme. Acolo sa vedeți mandrețe. Sus detot, chiar pe varful Zanoagei, s-așterne-o pajiște frumoasa, care se cheama „Podu-cu-florile”, ca-i numai flori toata, și la mijloc e un lac așa cat fața unei arii de mare, și-i limpede, limpede apa, ca lacrima, iar împrejurul pajiștii, pe margini, sute de stanci înalte și colțuroase stau înșirate, parca-s puse s-o pazeasca. Povestesc batranii ca s-au fost ascuns odata acolo niște domnițe pe care le fugareau tatarii, și cand le-au dat paganii de urma, ele s-au suit saracuțele pe stanci și s-au azvarlit în prapastie, undeau pierit…
Trecem printr-o rariște de fagi și ieșim la „Cheia Tatarului”. Aici Ialomița deschide vitejește porțile Bucegilor și se arunca peste sfaramaturile stavilarelor, prin adanca desfundatura a muntelui, ce rasuna ca un gang uriaș, de vuietul nahlapilor. Pașim cu grija printre stanci prabușite, subt îngusta fașie de cer întinsa, tramba de lumin-albastra pe crestele celor doua ziduri de piatra ce se ridica, drepte, înalte, naprasnice, de-o parte și de alta.
Dar ce frumoasa și vesela priveliște ni se deschide la ieșirea din cheie! Deodata valea se largește, desfașurand în dreapta podișuri întinse, verzi, descoperite, pe leganarea carora te uiți ca pe valuri în sus, pana-n catarea Varfului-cu-Dor, la stanga se-nalța traganat muntele Padina, în crestatura caruia se vede-o casuța alba, singura-ntre stanci — vama de la Strunga; în fund, în fața noastra, peste dungile de bradet ce se diștern pe vale ca niște gradini, se ridica, vinete și prapastioase, meterezele Obarșiei. Aerul dulce, racoros, miroase-a pajiște și-a padure. Soarele scapata dupa muchea Padinei. Valuri de umbra îneaca valea. Trecem pe lang-un hierastrau parasit, peste gramezi de leațuri și de scanduri înnegrite de ploi. Nu se aude decat șuietul potolit al apei, ce pare ca sta s-adoarma, culcata între razoare de flori. Și toate ni se par sfinte în singuratatea și în mareția acestui cuprins. Înaintam tacuți, ca-ntr-un templu, în adanca liniște-a-nserarii. Un calugar ne iese-nainte și ne urca pe-o potecuța taiata-n braul muntelui din stanga. Suntem la schitul „Peștera”.
Pe-un prag ridicat deasupra valtorilor Ialomiții, o spartura larga se deschide, boltindu-se în coasta stancoasa a muntelui Batrana. La intrare, sub tavanul ei înalt, scobit ca un fund de corabie, e o bisericuța, pe de laturi, pe langa pareții umezi și-nnegriți de fum, cateva chilii scunde, întunecoase, adapostesc vro doi-trei calugari, ale caror chipuri au împrumutat ceva din salbatacia peșterei. Un izvoraș limpede luneca pe sub zidul din stanga. În fund tavanul se pleaca și pareții se apropie, ca și cum ar vrea sa-ți închida trecerea. Multa vreme nu s-a știut ce e mai departe. Mana îndrazneața și scotocitoare a omului a spart în sfarșit și încuietorile acestor tainiți. Acum vestita peștera te lasa sa intri în toate camarile ei, sa strabați departe în fioroasele-i adancuri, s-auzi șopotul izvoarelor ascunse și plescaitul rasunator al cascadei — o ploaie de pietre scumpe la lumina torțiilor — sa vezi cele doua lacuri ce dorm, limpezi, albastre, fara nici o-ncrețitura, sub mandre pologuri de piatra, din varful carora atarna felurimi de ciucuri albi și lucii ca de marmura, și de-aici sa te urci în marele dom al peșterii, subt uriașa bolta împodobita cu stalactite, — în minunatul palat unde-au împarațit odinioara „urșii speluncilor”, ale caror oase zac, de cine știe cate mii de ani, risipite pe langa pareți. În fund de tot este o alta încapere larga — cea din urma — care, pentru frumusețea și bogația stalactitelor ei lungi și sclipitoare, s-ar putea numi „sala coloanelor de marmura”.

PE OBÂRȘIA. LA OMUL. PE VALEA CERBULUI

E frig; înca n-a rasarit soarele, și noi de mult urcam pe coastele uscate și priporoase ale Obarșiei. Schitul a ramas departe-n urma; la stanga, în jos, de-abia se mai zaresc, dincolo de spintecatura Ialomiții, cateva pete negre de codru, tot mai larga și mai adanca se casca naprasnica vale de sub noi; în dreapta se-nalța surele metereze ale Bucegilor, turme de stane se-nșira pe creste, pale de ceața se mișca molatec pe dinaintea lor. Unde te-ntorci, nu vezi decat spinari goale de munți, întinsa domnie-a prapastiilor ș-a pustietaților de piatra, — nici un copac, nici un izvor, nici un petecuț de verdeața pe care sa-ți odihnești privirea. De-asupra „Babelor” o lumina alba se-mpraștie pe cer, un pisc înalt s-aprinde de cealalta parte, apoi altul, — perdeaua de ceața se rupe, șun snop de raze, lungi suliți luminoase, sageteaza vaile. Înca doua ceasuri de urcuș, și suntem pe varful cel mai înalt al Bucegilor, pe creștetul plesuv al „Omului”.
Cand te vezi aici, întai te încearca un fel de neastampar, o dulce neliniște, parc-ai fi gata sa zbori. E în cuprins ceva așa de mareț și de sarbatoresc, ca uiți deodata și osteneala, și foame, și sete, și nu te mai înduri sa stai jos — privești uimit în toate parțile, respiri din adanc aerul acesta proaspat, racoros, ce pare ca miroase-a zapada, ochii tai sorb cu nesaț departarile, și nu știu ce sentiment de voioșie, de copilareasca semeție te face sa-ți ridici fruntea și sa cauți falnic în jurul tau, ca și cum ai fi lucrat și tu la așezarea atator podoabe, ca și cum în clipa asta, anume pentru tine se-nalța-n slavi de pretutindeni popoarele de munți…
Ne oprim la picioarele celor trei namile de stanci înfipte în creștetul Omului — cea din mijloc, privita mai de departe, are într-adevar ceva din chipul omenesc. În spatele lor e o
coliba de piatra, unde te poți adaposti pe vreme rea. De jur împrejur bolovani risipiți, — te-ai crede pe ruinile unei cetați fantastice. Și-i liniște, nici o adiere de vant, nici o pasare în aer, soarele scanteie pe muchile Coștilei, ce-și sprijine spinarea de cei doi uriași batrani: Morarul, pe culmea caruia poți sta c-un picior în Romania și cu altul în Transilvania, și Caraimanul, cu țancuri ascuțite, pe braiele carora cresc friguroasele steluțe de munte — „Floarea reginei”. Și varfuri multe, nenumarate, rasar din toate parțile, unele din altele, se pleaca și se-nalța în limpezișul zarilor, ca și cum ar da sa sparga cu zimții lor bolta albastra a cerului. Printre ele privirile coboara pe stepene de codri în departarile vailor; unde și unde se zaresc în palcuri locuințile omenești, stropituri albe pe fundul adancului, unele sclipitoare ca niște cioburi de oglinda… Așa trebuie sa vada vulturii orașele noastre din mandra lor împarație.
De pe Omul, „o tulim o țara” — cum spune badea Stan — pe șeaua ce se-ndoaie spre Caraiman, și dupa ce scoboram cateva sute de pași pe iarba lunecoasa, crescuta-n fuioare, așa de potrivit numita „barba-caprii”, facem la stanga și intram în Valea Cerbului, în uriașa spintecatura a bucegilor, ce ține din strajile Obarșiei pana jos, în matca Prahovei. Pareții crapați, stancoși, sunt așa de înalți și de repezi, poteca așa de îngusta și fara sprijin, ca uneori te oprești cu frica pe cate-un colțișor de piatra la mijlocul prapastiei, te uiți în jos și parca ți se taie picioarele cand vezi cata adancime e sub tine. În fund, pe treptele de stanci, s-azvarle paraul Cerbului în sarituri mari, ce recheama în închipuirea poporului goana speriata a unui cerb. Din cand în cand te uiți înapoi și ți se pare ca munții se pornesc și vin dupa tine. Și mergi prin prapastia asta mai bine de trei ceasuri; iar cine-a pierdut cararea poate sa rataceasca și-o zi-ntreaga pana sa-i dea de capat. Devale malurile se pleaca. Intram într-un codru de brazi. Acum pașim fara grija pe cararea larga, umbrita, brazde noi de mușchi ne îmbie sa ne mai odihnim, izvoarele freamata în toate parțile, ici-colo cate o raza piezișa de soare tremura prin cetini; de jos vine tot mai tare un sunet de clopot — neapropiem de Bușteni; încet, sufletele noastre încep sa se reculeaga: priveliștea nemarginita din varful Bucegilor, înalțimile acelea amețitoare, nenumaratele castele ce despicau zarile cu turlele lor albe și neregulate, Valea Cerbului, cu fioroasa ei mareție, toate frumusețile și minunațiile pe care le-am vazut, acum, cand ne revin în minte, pare ca au ceva din farmecul lucrurilor visate.

PE VALEA PRAHOVEI: PREDEAL, AZUGA, BUȘTENI, SINAIA

Pe sub coastele Bucegilor, pe dinaintea celor mai înalte și mai frumoase varfuri, se deschide de la miazanoapte spre miazazi Valea Prahovei — pustietați și întunecimi de codru acum doua sute de ani — astazi valea cea mai locuita și mai bogata din țara. Pornește de la hotar, din dambul Predealului, și se lasa-n cotituri traganate printre munți pana dincolo de Campina, unde-și topește malurile în largul neteziș al șesului.
Cum intri din Transilvania, pe frumoasa șosea ce s-așterne pe vale, ai, în stanga, cladirile mari ale garii ș-ale vamii, în dreapta — o cascada de vile ce se revarsa pe sub poalele codrilor în jos pe tapșanul verde, întins ca un covor la soare. Aici e Predealul, sat mare, așezat în curmatura munților pe unul din cele mai înalte podișuri din marginea țarii. De-aici țașnesc de pe sub maluri izvoarele cari, mai la vale, se aduna într-o singura albie și dau ființa Prahovii. Șoseaua se lasa pe sub Clabucetul Taurului, pe langa schitul Predeal, taie satul Azuga, caruia îi dau o înfațișare de oraș numeroasele fabrici ce-și înșira înaltele coșuri, înnegrite de fum, de sub coasta muntelui Sorica pana în matca Prahovei. Paduri nesfarșite se ridica de o parte și de alta. În lungul apei alearga zgomotoasele trenuri, unele gafaind la deal, altele, repezite la vale, în goana amețitoare, desfundand munții și-nfiorand codrii cu șuierul mașinilor și cu uruitul asurzitor al roților.
Din Azuga șoseaua face o îndoitura larga spre dreapta, încunjura tunelul drumului-de-fier și da în Bușteni. Aici valea se mai deschide. Poieni întinse, stropite cu flori, s-aștern între izvoare. Case frumoase, vesele — un adevarat orașel de munte — se rasfața la soare pe tapșanul din stanga, în fund codru de brazi, iar din întunericul codrului se ridica, vinete și prapastioase, crestele Bucegilor, cu braie albe de zapada și cu țancuri ascuțite, pe cari numai vulturii și norii le ating. De nicairi nu se vad așa de bine și de aproape uriașii gemeni din fața Zamorii, stancoșii Jepi ce stau ca doua straji la meterezele Bucegilor. Sub poalele Jepilor, din deal de PoianaȚapului, e frumoasa cadere de apa, vestita Urlatoare, unde paraul se arunca de sus, de pe o prispa de piatra, și cade drept, de la o înalțime de 15 metri — un sul lucitor de cristal, ce se sparge cu zgomot în volbura de jos.
La șapte kilometri din Bușteni, tot pe partea dreapta a Prahovei, e Sinaia — capitala de vara a țarii. Acum doua sute și mai bine de ani erau pustietați pe aici. Muntele Molomoț (Furnica) era acoperit de paduri, un singur schituleț era ascuns într-un luminiș, pe braul muntelui, unde pusniceau cațiva calugari. Povestea spune ca-n noaptea de Sfanta Marie îngrijitorul schitului, ieșind de la utrina, ar fi stat puțin sa se odihneasca pe culmea dealului sub care e astazi manastirea Sinaia, și, fiind ostenit, ar fi ațipit, și un vis preafrumos i s-ar fi aratat în somn. I se parea ca din vale cantari îngerești s-auzeau înalțandu-se în slavi, iar jos, pe o poienița, se facea parca o „lumina mare ca ziua, și doua cete de tineri îmbracați în alb, cu lumanari aprinse, cantau troparul adormirii, și cum au încetat cantarile, s-a pus iarași întunericul nopții”. Mai tarziu, auzind despre asta spatarul Mihai Cantacuzino, și aducandu-și aminte ca, pe cand se afla ascuns de prigonirile turcilor în muntele Sinai din Arabia, cugeta ca, de se va mai întoarce cu zile în țara, sa faca o biserica, a pus de-a zidit o manastire pe poienița aceea, din vale de schitul Molomoț, și i-a zis Sinaia, „dupa asemanarea Sinaiei cei mari”. Și-a stat aceasta manastire aproape doua veacuri pitita în pustietatea codrului, pana ce într-o zi, viind Domnitorul Carol I pe aici, și placandu-i mult frumusețea locurilor, a hotarat sa-și faca așezare de vara în valea asta liniștita și racoroasa. Copacii s-au abatut, un falnic castel s-a ridicat deasupra Peleșului, ș-un oraș a rasarit, ca-n basme, pe coastele muntelui Furnica. Stau astazi batranii, vechii carauși, care de pe la Orații pana la „Slonul de piatra” de sub Zamora umblau cu chervanele numai prin pustietați, stau și se uita ca la o minune la atata sodom de case, care de care mai mandre, cațarate pe braiele muntelui, și parca tot nu le vine sa-și creada ochilor… Iar noaptea, noaptea, cand tot orașul stralucește la lumina lampilor electrice, cand cele mai frumoase stele parca s-au coborat din cer ca sa dea farmec vaii aceștia, Sinaia pare o vedenie de prin alte lumi — Bucegii se-nalța și o privesc înmarmuriți — un mandru colț de rai aninat pe poalele lor, și-și zic și ei, de buna seama, vorba batraneasca: „Omul sfințește locul”. Unde-i schivnicul de la Molomoț, sa-și vaza aievea visul lui de acum doua sute de ani?
De jos, din marginea parcului, o luam încet pe șoseaua ce urca traganat la deal, trecem prin curtea manastirii și scoboram pe valea Peleșului. Un tapșan verde se ridica în fața noastra și sus, pe-o așezatura deschisa la soare, svelt și luminos iese din codru „Castelul Peleș” — podoaba uimitoare, de o mareție și de o frumusețe cum nici prin basme nu s-a pomenit. Razoare de flori îl încunjoara, molcom îi canta și-i sar împrejur izvoarele, și-i arunca pietre scumpe, iar soarele, la asfințit, se oprește pe „Piatra Arsa” și lung, și cu drag se uita în vale la minunea asta, și parca nu se îndura sa mai plece. — Așa, catand spre castel, moșnegii Bucegilor au vazut într-o seara pe Regina noastra stand ganditoare la fereastra, și i-au trimes veste prin crainicul Peleș, c-ar vrea sa stea de vorba — marire cu marire — ca multe au de spus și-s mii de ani de cand așteapta o minte sa-i priceapa. Și le-a raspuns buna regina, ca-i gata sa-i asculte. Și s-au pornit atunci gureșul Peleș și „Varful cu dor” și „Furnica”, și „Jepii” și „Omul” și toți munții, și toate izvoarele cuprinsului acestuia, și și-au spus tainele și pasurile lor, de la Adam Babadam și i-a ascultat Maria Sa, cu mila și cu dragoste, pe fiecare, iar din spusele lor o maiastra carte a izvodit, o carte plina de adancuri, nepieritoare, ca și munții și izvoarele, care i-au povestit-o.

CÂMPINA. VALEA DOFTANEI. SLĂNICUL-PRAHOVEI

De la Sinaia șoseaua se-ndoaie puțin pe vale, apoi cotește la stanga, trece Prahova și, amagind dealul, se urca tiptil pe braiele-i încalcite, da stancile la o parte, așterne pod înalt peste Orații și iese în luminișul de la Posada. De-aici se deschide cea mai larga și mai frumoasa vedere pe Valea Prahovei în jos. Se trag perdelile munților în laturi, și-n departare, cat bate ochiul, vezi lunga șerpuire-a apei presarand pete de literare sub pseudonimul Carmen-Silva, printre care și volumul Poveștile Peleșului argint din ce în ce mai mici, din ce în ce mai dese pe prundul alb, între malurile-i rupte, din ce în ce mai plecate, din ce în ce mai stramte — o lumina dulce, odihnitoare, limpezește valea, dealurile sure se topesc în adancimea zarilor. De pe la Orații șoseaua e taiata-n munte, din marginea ei se prabușesc în jos teancuri de lespezi uriașe, carți rascolite, pe filele carora a scris vremea istoria zbuciumata a pamantului. Jos vajaie Prahova, codrii clocotesc de zgomotul trenurilor. Pe la Comarnic valea se mai largește, șoseaua trece de partea cealalta, pe dealul din stanga, strabate Breaza și se lasa traganat în jos, între malurile sparte și-nnegrite de pacura de sub podișul Campinei. De aici încolo Prahova iese-n larg, soarbe undele Teleajenului din jos de Ploiești, și la hotarul județului se toarna-n Ialomița, care duce Dunarii toate apele Bucegilor.
Parasim șoseaua, urcam dealul din stanga și intram în Campina — un oras liniștit, așternut la pragul munților pe-o colina dezvalita, bogata-n izvoare de petrol. Aici traiește într-o casuța retrasa, departe de zgomotul lumii, cel mai mare artist al neamului nostru — pictorul Grigorescu. În ce lumina fermecatoare ni se arata frumusețile țarii pe panzele acestui maestru! Sub ceruri albastre, calde, pe-ntinse revarsari de plaiuri, pasc turme de oi; un cioban sta rezemat în bata pe o muche de deal; paduri ruginite de toamna își scutura frunza, nori albi, ușori se mișca pe deasupra lor; pe vai departate sclipesc rauri de argint; casuțe albe, vesele, se ivesc dintre copaci; de pe coline coboara-ncet, alene, boi înjugați la care încarcate cu fan, într-un nor de praf trece pe drum o laie de țagani; o țaranca-nalta, zvelta, pașește agale și toarce, ducand la pascut un card de viței… Și nu știu ce aer de bunatate, de liniște și de curata și înalțatoare iubire plutește în jurul acestei lumi ieșite din mana artistului, — o lume sanatoasa, în care toate traiesc: un colțișor de pajiște, o tufa subțire și alba de mesteacan, o gingașa floare de camp, vii te privesc din tablou, îți surad, îți vorbesc cu drag, și ce de lucruri frumoase-ți spun de țara ta!
Ieșim înseninați din casa maestrului, ca dintr-o biserica în care ne-am rugat. Ni-s plini înca ochii de atata lumina, și cand, dupa un ceas de urcuș prin padure, coboram în valea deschisa a Doftanii, ni se pare ca luncile verzi, și casele albe de pe poalele magurilor, și vitele ce pasc, și carcima de la drum, și malurile rupte ce se departeaza în susul vaii spre Teșila sunt podoabe desprinse de pe panzele artistului.
În stanga Doftanei se arata, pe încheietura colinelor, satul Telega, cu bogata-i ocna de sare, la gura careia vine, peste dealul Campinei, o ramura de drum-de-fier. Mai în sus, spre miazanoapte, într-o frumoasa deschidere de șes, e vechea manastire Brebu, îngradita cu ziduri înalte, ca o cetate. Aici a stat odata, îngrijata, și-a batut matanii pentru mantuirea țarii milostiva domnița Elena, soția lui Matei Basarab, pe cand domnul, în lupta de la Finta, roșea lunca și undele Ialomiței cu sangele varsat în deșert al bieților romani, -crancen și nelegiuit razboi, care-a lasat una din cele mai dureroase pagini din istoria neamului nostru. De la Brebu o retezam calari peste culmea Negrașului, și dupa un drum greu de patru ceasuri, ne lasam, printre huceaguri, pe plaiul Varbilaului, la Slanicul din Prahova. Satul e așezat pe vale, strabatut de apa Slanicului, în care se preling izvorașele ce mijesc de pe sub dealuri și lasa pe iarba uscata carari albe de sare. În dreapta sunt baile, ceva mai sus sunt cladirile mari ale ocnei. Ne scoboram „cu harzobul” pe gura stramta și întunecoasa a ocnei: de jos vine racoare ș-un nabușitor miros de petrol, apoi s-aud ciocanele zinganind din ce în ce mai tare, deodata o lumina alba, scanteietoare, ne-mpresoara din toate parțile — am ajuns. Suntem aievea pe alte taramuri, în unul din acele palate de cristal cu care ne minunau basmele copilariei. În uriașele galerii deschise la o adancime de aproape o suta de metri, sub lumina vie a lampilor electrice, spargatorii ce viermuiesc pe langa pereții înalți și stralucitori ai bolților par niște pitici care se joaca. Nimic nu se mai aseamana cu ce știm noi. Și sunetele sunt altfel aici. Izbesc ciocanele-ntețit în sticloasele ziduri, blocuri mari, taiate regulat, se rastoarna greoaie în carucioare, bubuie adancul tot de zgomotele muncii. Suntem în una din cele mai bogate saline din lume; sute de ani am putea îndestula pamantul numai cu sarea de-aici. Ne ridicam; c-un fior de neliniște simțim golul crescand sub noi, tot mai departe și mai înfundat auzim zinganitul topoarelor… Iata-ne iar la buna lumina a soarelui. Puțin mai la deal e ocna parasita, haul fioros și rasunator, în fundul caruia nu te poți uita. Alaturi se-nalța, cat o biserica, o stana alba de sare, rabufnita din sanul pamantului, — scapara-n soare muchile-i lucii și stravezii, pe sus ploile au împodobit-o cu „arabescuri”.

VALEA TELEAJENULUI

Prin franturi de maguri, subt arșița soarelui, taiem spre rasarit meleagurile pustii, scrijelate de izvoare sarate ce usuca iarba pe unde trec, și ne lasam pe surpatura Runcului în valea Teleajenului. Ne oprim puțin în Valenii-de-Munte, orașel vechi de peste șase sute de ani, așternut, între izlazuri și livezi de pruni, pe raușorul Valeanca. Pe spintecatura asta se vede ca și-au facut vad gloatele tatarilor cand s-au napustit încoace, pentru ca toate satele de pe Teleajen, pana-n cheia Bratocii, pastreaza amintiri — doine, legende, nume de locuri — de pe vremile acelea de groaza. De-aici o luam pe apa Teleajenului, pe langa Drajna-de-sus, unde s-au descoperit de curand, pe culmea dealului Gradiștea, urmele unui însemnat lagar roman, și dupa un drum de patru ceasuri, peste dealuri sparte de viiturile șuvoaielor, printre hartoape prapastioase, ieșim la manastirea Suzana, așezata-ntr-o poiana frumoasa, pe-o frunte de damb, sub care se azvarl în Teleajen paraul Stanca din dreapta și Epurașul din stanga, taind pe braniștea vaii o cruce de argint.
Toaca. Împodobite peste comanac, în lungi rase de șeiac, lin pașesc maicuțele spre biserica din mijlocul curții. De jur împrejur, pe marginile întinsului covor de iarba, se înșira chiliile — casuțe albe, curate, gatite ca de sarbatoare, cu flori multe, dintre care se înalța mai mandre tomnaticele dumitrițe. Dulce, tanguitor, rasuna în liniștea cuprinsului glasurile cantareților de strana. În aer e un îmbatator miros de minta și de dumbravnic. Și vorbe grabite, neînțelese, bolborosesc pe sub pamant — e sfada apelor din vale.
De la Suzana-n sus drumul se leagana între dealuri îmbracate-n codru, pe-ndoiturile Teleajenului. Unde și unde se desfac luminișuri verzi, racorite de izvoare limpezi. Urcam un tapșan, și deodata, ca și cum s-ar fi tras repede o perdea, înaintea noastra se face larg, ș-o priveliște neașteptata ni se deschide. În fund un șir de munți îmbrațișeaza zarea; din desimea codrilor, ce-i învelesc pana la brau, falnic își înalța grebenii colțuroși, albi, ca sideful, desfașurați în arc pe albastrul cerului; iar jos, în mijlocul acestei îngradiri de codri și de munți, o încantatoare poiana s-așterne pe malul stang al Teleajenului, pe ea sunt presarate cateva case de țara, mai la o parte-nspre padure-i manastirea Cheia, dincolo, la sanul drumului, vama Bratocea. Descalecam în pragul acestui rai, ascuns în palnia celor mai frumoși munți din șirul Tatarului. Deasupra noastra țancurile zimțuite ale Țigailor, aprinse de cele din urma raze ale soarelui, par o cununa de flacari. Amurgul iese din codri. Pe vale e pace, racoare, ș-un dulce miros de faneața.

ÎN MUNȚII BUZĂULUI. SIRIU

De pe culmea Tatarului, unde se razoresc hotarele noastre cu ale Ardealului, ne luam ramas bun de la mandrețele ținutului Prahova și catam spre rasarit, peste clocotișul plaiurilor, la munții cei plini de comori — la Carpații blanzi și darnici ai Buzaului. În jurul nostru, în lumina limpede a zorilor, se înalța mii de catedrale. Soarele rasare din spatele Siriului. Turlele ascuțite prind a se rumeni. Sub noi ceața se risipește, pale fumurii plutesc pe creștetele codrilor, încep apele sa se lamureasca pe spintecatura vailor.
De-aici pornesc și se desfac în raze spinarile rașchirate ale munților — ca printre degetele unui pumn uriaș țașnesc din toate parțile rauri furioase ce trag în matca lor șuvițele despletite ale paraielor ș-arunc-o plasa de argint peste podoabele Buzaului. În departare, cat gonesc ochii, se desfac podișuri verzi, plaiuri luminoase ce se lasa în cascade pe stepenele munților, catra satele razlețite pe vai, tarle de oi se zaresc pe sub poalele codrilor, mori și hierastraie de-a lungul apelor. Intram în trecatoarea de la curmatura Crasnei, scoboram în valea Tataruțului și ieșim la carare batuta de turme în mandra padure de molift așternuta pe coastele muntelui Siriu; urcam din ușor, pe sub bolți de cetini, printre înaltele ferigi iubitoare de umbra; calde, sfiicioase mangaieri de soare tremura pe trunchii aramii; în stanga se deschid luminișuri — din pragul lor catam în larg, spre miazazi; departe în zari se deslușesc catunele împraștiate pe încheieturile magurilor, întinsele obrații ale Chiojdului-din-Basca, sat mare de moșneni cuprinși, ale caror livezi și izlazuri pornesc din pajerea hotarului și merg una pana hat în pripoarele Nehoiului, aproape de apa Buzaului. Dupa doua ceasuri de suiș traganat ieșim deasupra, în înalta și luminoasa pustietate de pe „Fețele Siriului”. Ne odihnim la capatul podișului pe una din stancele ce împrejmuiesc încantatorul lac al Siriului. Sta soarele la namezi. Peste vrajitul cuprins domnește o liniște dumnezeiasca. Uimiți, ne uitam în apa lucie, în adancul albastru al acestui crampei de cer încopcit în stanci, la picioarele noastre. Ș-o clipa traim în basme. Aici spun ciobanii ca vin vulturii, primavara, de beau apa ca sa-ntinereasca, aici își învața puii sa zboare, deasupra acestei oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripele-ntinse, trufașii regi ai înalțimilor.
Ne lasam în jos pe paraul Mreaja, care-și trage izvorul din apele lacului, trecem prin locuri rapoase, peste grumaji de stanci, ca sa dam mai de-a dreptul, ceea ce-i pururea drumul cel mai lung, cum spune-așa de bine înțeleptul nostru popor. Iata-ne în sfarșit pe frumoasa vale a Siriului, deschisa-ntre paduri de brad și plaiuri vesele, cu întinse fanețe ce-ți odihnesc ochii și te-mbata de mireasma florilor. Pe valea asta, aproape de apa Buzaului, ne-ntalnim c-un tanar învațat francez, care umbla sa afle vacul și tainile pamantului în cartea necercetata înca a munților noștri. Frumusețile naturii, ca și ale artei, împrietenesc pe oameni ușor. El vine tot din Prahova, pe alta vale însa, pe Basca Chiojdului, a vazut cam aceleași locuri pe care le-am vazut și noi, și de aci încolo facem o buna parte din drum împreuna.

MELEDIC

Dupa mai multe zile de calarie și de zdruncen, și nopți de nesomn pe la stane, sa stai rasturnat într-un jilț moale, pe-o limpede seara de vara, în liniștea solemna a munților, subt un cer învapaiat de stele, și s-asculți pe un strain deștept care a umblat și a vazut lume multa, sa-l asculți vorbindu-ți cu uimire de țara ta, de frumusețile și de bogațiile ei, iata o fericire din acelea care-ți lasa-n viața dungi neșterse de lumina, carari de-a lungul carora îți porți cu drag aducerileaminte.
Suntem la Meledic, una din cele mai largi deschizaturi din Carpații Buzaului. Magura pe care stam — un varf înalt de unde privim toata valea Meledicului și munții departați cari-o înconjoara — se cheama „Gruiul Haiducilor”. Un mandru castel se ridica pe marginea lacului, flori ne-mpresoara, stelele tremura-n lac, lin clincata pe vale apele Slanicului.
— Doamne, frumoasa țara mai aveți… Pamantul d-voastra e într-adevar o mama care va rasfața: el va da, aproape de-a gata — și asta nu este totdeauna un bine — va da cu mana larga fructele cele mai gustoase, granele cele mai cautate în Europa și vinuri despre cari noi, la Paris, vorbim ca de lucruri din povești. În alte parți va sa muncești și s-asuzi din greu, sa te lupți piept la piept cu pamantul ca sa smulgi și tu ceva din bogațiile lui, fara sa mai vorbim de țarile friguroase unde glia e saraca și unde oamenii sunt nevoiți sa ceara marilor hrana pe care nu le-o poate da pamantul. Aici am vazut pașuni întinse ramase nepascute, paduri nemarginite ce par a fi crescut numai pentru podoaba munților și adapostul fiarelor, gorgane de sare și rauri de pacura ce de sine au izbucnit din adancuri, nerabdatoare, viind ele la d-voastra. Eu am ramas pe ganduri ieri, la Lopatari, cand am vazut pe deal limbile acelea de flacari, stravezii, tremuratoare în bataia soarelui — îmi închipuiam… poți oare sa nu visezi într-o țara ca a d-tale?… îmi închipuiam ca pe dealul acela al Smoleanului s-ar ridica un oraș care s-ar încalzi și s-ar lumina c-un gaz așa de curat, strecurat cu atata grija și împarțit cu atata darnicie de bunul d-voastra pamant, și ca toți munții aceștia — frumoșii munți ai Buzaului, care au lacuri, și chihlimbar, și aur — și-ar deschide deodata ascunsele lor comori și le-ar revarsa asupra acelui oraș, asupra țarii întregi… Ce noapte divina, și cum te îndeamna la vorba și la vedenii!… Spune drept daca patria d-voastra — pe caremi închipui cat trebuie s-o iubiți — nu va da adesea visuri de acestea, dintr-o mie și una de nopți. În orice caz, marturisește ca sunteți un popor fericit.
— Ar trebui sa fim. Îți spuneam însa ce istorie zbuciumata am avut, o lupta a fost aproape toata viața noastra, și un camp de jaf și de macel — pamantul țarii. Și azi gasesc plugarii noștri sageți pe unde ara, și pinteni și zabale ruginite, și oase de cai cu oase de viteji amestecate. Pe cand d-voastra munceați în liniște, și ridicați altarele luminii apusene, noi pazeam — straji credincioase și neadormite -la porțile Carpaților, noi ne luptam, sarmanii, neștiuți și neajutați de nimeni, și aparam cu sangele nostru sfanta și rodnica d-voastra pace… Garda care moare — cum ziceți în mandra d-voastra limba — moare, dar nu se preda. Noi am fost garda aceea! Vedeți dar ca nu va suntem tocmai straini, și ca am pus și noi ceva — de departe — la lumina asta mare, spre care de-abia acum, de cațiva ani, putem sa ne întoarcem fața și sa ne adapam, la stralucirea ei, sufletele noastre așa de-nsetate, de veacuri însetate. Poporul nostru e înca sub spaima primejdiilor prin care a trecut. El nu-i strangator, pentru ca a strans de mii de ori, și de mii de ori a fost jafuit; el nu-i încrezator în dreptatea și randuiala omeneasca, pentru ca mereu s-a încrezut, și mereu a fost înșelat, și de oameni, și de soarta. El e acum, bietul, ca un copil batut, un copil bun, bland, înzestrat cu cele mai alese însușiri — comori ascunse dorm înca în sufletul lui, ca și în pamantul pe care traiește — și în ziua cand, înseninat și trezit la adevarata viața, va fi chemat sa și le arate, nu va fi popor pe lume mai cuminte, mai generos și mai de isprava ca poporul romanesc.

MUNTELE PENTELEU. MÂNĂSTIREA GĂVANU

Soarele e de trei suliți pe cer, spune moș Gheorghe, la noi sunt zece ore, și cand am plecat, nu se zarea varf de sulița. Departe a ramas în urma noastra valea Meledicului, cu baile ei, cu mandru-i castel și stralucitoarele-i lacuri, vechea manastire și posomoratele ruine ale Cetații lui Vintila-voda de pe malul Slanicului. Numai legendele, minunatele legende ale Meledicului, merg cu noi pe plaiuri. Le poarta moș Gheorghe în tolba. Și cum le spune!…
— De unde le știi așa, moș Gheorghe, ca d-ta nu ești de pe-aici?…
— Ei, apoi au mai venit ele pe la noi… Vorbește rar și așezat. Din cand în cand își da puțin capul pe spate, surade pe sub mustața, ș-atunci toata fața i se lumineaza.
Un trup mijlociu, vanos, sprinten la mișcari; piciorul strans bine în opinca, ițari de dimie, o curelușa peste camașa de canepa, scurta-n poale, stramta în manici, — un chip uscațiv, fara varsta, ars de soare, ochii vii, mustața roșcovana, tunsa puțin pe buze, chica retezata, și o caciula cat toate zilele, pe care o da moș Gheorghe — la anumite vorbe — cand pe ochi, cand pe ceafa, cand pe-o ureche. E pandar în Jitia și-i zice lumea moș de cand era mic, pentru ca vorbea „în talcuri” și tot cu oamenii mari îi placea sa stea. Are un frate în București, învațat, însurat, procopsit acolo: de zece ani n-a mai venit în satul lui și nu mai vrea sa știe de cei care și-au luat mamaliga de la gura ca sa-l dea la carte.
— S-a facut boier… Saracu!
— De ce sarac, moș Gheorghe, ca zici c-a ajuns bine?
— Hm… bine sa-i dea Dumnezeu. Dar eu știu o vorba țaraneasca de-a noastra, și mi-i draga, ș-o spun și la copii acasa:
“Decat sa-nting în unt
și sa ma uit în pamant,
Mai bine sa-nting în sare
și sa ma uit la soare!”
Frumos și-a dat caciula pe ceafa și s-a uitat în sus, iar mie mi s-a parut ca vad în el — în scapararea acelei clipe — toata mandria neamului romanesc.
Taiem în lung înaltul dezvaliș de pe „Podul Calului”. În jurul nostru, ieșind din vai, codrii de brazi s-agața de stanci. Pe deasupra lor ochii scapara departe, în largul zarilor. Spre miazanoapte s-alunga șirul nesfarșit de maguri, ca valurile unei mari. Falnic și luminos se ridica-n fund blandul rege al atator înalțimi, vestitul Penteleu, cu cele mai grase pașuni, cu cele mai încantatoare și mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaților noștri. Din podișuri moi, traganate, pare ca-l vezi cum crește, cum se desface-n sus, puternic și singur, lamurindu-și fruntea boltita pe albastrul cerului, împingandu-și spinarea rotunda, gigantica, spre munții Ardealului. Din trunchiul lui pornesc, rașchirate, ca degetele unei maini, cele cinci ramuri mari, descoperite: Cernatul, Miclaușul, Piciorul Caprii, Vaforatul și Zanoaga. Pete de umbra se poarta pe codri și pe luminișuri. Întunecat, în manta-i de brazi, se-nalța-n fața noastra muntele Cireșu.
Cararea intra-n desiș. Rasuna sub picior pamantul uscat și vanat ca cenușa. Tufe marunte de afine se întind pe langa arborii doborați de batraneța.
— Mai avem mult, moș Gheorghe, pana la Gavan?
— Mai e nițel. Așa, ca o fuga de iapa… pana crapa. Urcam din greu tiharaiele umbrite ale Cireșului, maluri de siga sparte de puhoaie, brazi de înalțimi uimitoare, fagi stufoși cu ramurile încarcate de jir, pe damburi deschise mesteacani albi, cu frunza marunta, ușoara — o ploaie de banuți în aer; jos, în vale, s-arunca vajaind undele zbuciumate ale Jgheabului. Un cerb speriat trece-n goana pe dinaintea noastra, cu botul înainte, cu coarnele lasate pe spate, ca o sageata spinteca desișul, lung freamata padurea în lungul lui. O luam pe hațașe la stanga și coboram în Gavan. Descalecam în curtea verde, tacuta, trista a manastirii.
— Uf, ca greu a mai fost, zic eu, șchiopatand puțin de osteneala.
Dar moș Gheorghe, care-a venit pe jos tot drumul, și cu merindele în spinare, clatina din cap, surade pe sub mustața și ma privește lung.
— Asta-i curat vorba aia: „În loc sa geama boii, scarție caru”.
Manastirea este ascunsa într-o poienița sub taietura dreapta, prapastioasa a muntelui Gavanu: o bisericuța de lemn în mijlocul curții, pe de laturi cateva chilii vechi, unele-n ruina, în fund, un izvor, de la care pleaca în deal o cararuie ce duce printre stanci la o cocioaba, adevarata vizuina, unde traiește singur — de optzeci de ani singur în aceasta pustietate — schimnicul Sofronie. Ne-a întrebat „cine mai domnește pe țara și ce mai e pe lume”. Acum un veac a fost catana subt Ipsilante-voda pe vremea pasvangiilor. Ne-a spus ca, înainte de-a veni aici, a fost calugar la „Poiana Marului”. Ne-a vorbit cu dor de „curțile” și biserica de acolo, ș-a dat sa planga, dar ochii lui nu mai aveau lacrami — a oftat adanc și cu multa jale-a zis: „Canta cucu la Poiana Marului!”

ÎN RÂMNICU-SĂRAT

Din codrii Gavanelor ieșim pe-ntinsoare de plaiuri, spre rasarit, pe sub „Gropile de aur” din muntele Bisoca — Abrudul Buzaului — lasam în urma sate, împraștiate pe vai, și lacuri cu ostroave plutitoare, și izvoare sarate ce-aștern, pe unde trec, carari de zapada, și, dupa vro trei ceasuri de umblet tot pe locuri învalurate și pe sub franturi de dealuri descoperite, cotim la stanga și dam în mareața spintecatura a Ramnicului. Valea se deschide ca o carte, pe malurile-i revarsate, de-o uimitoare înalțime, se-nfig gospodarii, casuțe rare, fanețengradite cu leațuri, fașioare de livezi prinse pe clinuri înguste, gata parca sa se porneasca și sa curga toate de rapa. Aici, la capatul Bisocei, e schitul Poiana Marului, ascuns în mijlocul padurii ce-mbraca pana jos malul drept al Ramnicului. Ne scoboram în adancul prapastios al vaii și trecem raul prin vad. Soarele asfințește. În fund, pe Bisoca, norii aprinși se farma, bulgari de jaratic se-mpraștie pe cer — înaltul mal din fața noastra e rumenit ca de bataia unei flacari. Urcam pe carari piezișe pripoarele descoperite — umbra-nserarii neajunge din urma, și intram cu ea în satul Jitia. De aici încep sa se ridice grebenii munților ce-ncununeaza partea dinspre miazanoapte a Ramnicului-Sarat.
A doua zi dimineața o luam în sus, catra strunga de zare ce se deschide printre „Piatra Vanata” și țuguiul paduros al „Stejicului”. Ne lasam pe paraul Cerbului — aceeași taietura de maluri, același pamant scrupos, uscat, plesnit în toate parțile.
— Nu ți-e cald, moș Gheorghe, cu caciula aia mare?…
— Nu, ca-s deprins. Și-mi mai țin racoare țidulele de bir, pe care le pastrez în fund, și pacul de tutun… ca ziua mi-i geanta, și noaptea mi-i capatai, cand dorm în țarna, pe pamantul gol. Iar cand sunt singur, și mi-i urat, și-mi urla capul de nevoi, îmi pun caciula langa mine și stau cu ea de vorba, cum ai sta d-ta c-un prieten… Hei, cate sfaturi bune n-am avut eu de la caciula asta!
*
Abatem la stanga și urcam pe podișuri verzi, înecate de soare. Casuțe albe, rari, încep sa se iveasca pe tramba de faneața ușor înclinata pe spatele rotund al muntelui. De sus, bisericuța de lemn privește în vale peste micile gospodarii împraștiate pe-ntinsul tapșan. E satul Niculele, așternut în lumina, în zariște larga și-n miros de flori. Ieșim din sat și trecem pe langa doua stanci mari ce rasar, ca din senin, în mijlocul pajiștii. Sunt „Pietrele Fetei”. Moș Gheorghe nearata, spre stanga, varful înalt și colțuros al muntelui…
— Iaca acolo ședeau și se jucau, odata, doi copii de uriaș — o fata și un baiat — și catand încoace, pe plaiul Niculelor, au facut ramașag între ei: care-o zvarli mai departe, ș-au luat fiecare cate-o stanca din țancul muntelui, cum am lua noi o pietricica, ș-a aruncat întai baiatul, și piatra lui… uiteo langa rapa, iar cand a zvarlit fata, a zbarnait stanca-n vazduh, ca scapata din prapastie, și tocmai aici a cazut; ș-atunci baiatul, de necaz c-a ramas de rușine, s-a repezit de sus și numai o data a izbit cu baltagu-n piatra ș-a despicat-o-n doua, cum o vedeți, iar fata s-a pus pe un ras de-au clocotit vaile și codrii pana-n coclaurile Vrancii. Astea erau pe vremea „Jidovilor”, cari pașeau pe munți ca pe mușuroaie și uscau raurile dintr-o sorbitura… Ce lume-o fi fost pe-atunci, ca cica tot așa un copil de uriaș, purtandu-se pe meleagurile astea, a gasit într-o vale un sat de-ale noastre și l-a strans cu case cu tot în poala camașuții ș-a dat fuga la ma-sa, bucuros: „Uite, mama, ce-am gasit eu”. Și ma-sa, plecandu-se pe micile ganganii ce furnicau în poala țancului, s-a uitat cu luareaminte și i-a spus: „Du-i la loc, dragul mamii, ca aștia-s oameni, și ei or sa stapaneasca pamantul”.
Strabatem codrul de brazi așternut pe poalele muntelui Piatra și ieșim iarași în luminiș. Ne ridicam pe trepte largi de pajiște, valea se deschide din ce în ce mai mandra-n urma noastra, trecem un tapșan, apoi altul, și iata-ne sus, pe varful Muntiorului.
Aici suntem în pragul Moldovii. Din coapsa acestui munte zbucnesc, bolborosind, și se împing spre rasarit undele Milcovului, care pentru multa și amara vreme au curmat în doua pamantul țarii și istoria neamului nostru. O dunga neagra așterne Milcovul peste trecutul patriei noastre. Numele lui recheama atatea amintiri dureroase: razboaie crancene între ștefan cel Mare și Radu cel Frumos, între Tomșa și Petru șchiopul, între Mihai Viteazul și Simion Movila… aproape patru veacuri de lupta vrajmașa între frați! și nu e apa pe albia acestui rau cat sange și cate lacrimi s-au varsat pe malurile lui.
O iarba subțire, culcata de vanturi, s-așterne ca un covor pe largul, înaltul creștet al Muntiorului. Privirile noastre, însetate de spațiu, zboara peste munții a trei ținuturi. Sute de piscuri rasar de pretutindeni, se desfac unele din altele, zimțuind zarea pana în albastrul departarilor. Numai spre rasarit, în strunga ce se deschide pe langa Zboina Frumoasa, s-astampara clocotul pamantului, și magurile se pleaca, dand goana vederii pe valea neteda, fumurie a Siretului.

ÎN VRANCEA

Ne lasam spre miazanoapte, pe plaiurile umbrite ale munților, în „Țara Vrancii”. Departe-naintea noastra se vad printre munți șerpuirile apelor, și-n lungul vailor albe, cu sclipiri de argint, se lamuresc satele ca-ntr-o panorama, presarate pe sub franturi de codru. Soarele scapata catra asfințit, fuioare de nori izvorasc din adancuri, un vultur plutește, cu aripele-ntinse, în creștetul zarii — pe coaste rasuna talangi, și glasuri de ape, și doine din fluier. În tot cuprinsul e un farmec care ne spune c-am pașit pe pragul unei alte lumi. Descalecam și taiem pripoarele de-a dreptul; strabatem padurea de brazi ce acopere poalele muntelui și, pe la aprinsul stelelor, ieșim în larg, pe valea Zabalii, la satul Nereju.
Într-adevar, Vrancea e o alta lume. De aici s-abat Carpații, împingandu-și culmile spre miazanoapte. Din îndoitura lor se rup lungi șiruri de munți: Giurgiul, Alunișul, Lapoșul, Culmea Neagra, Soveja, Zabrauții, Lepșa, puternice brațe ce se desfac și prind în arcurile lor mandrul plai al Vrancii, îngradindu-i codrii, satele și izvoarele ca-ntr-o cetate uriașa. O armata-n Vrancea s-ar bate c-o lume.
„Era o baba vadana, ș-avea șapte feciori…” Așa-și încep vrancenii frumoasa lor legenda. „și cum sta batrana pe prispa și torcea, catra un amurg de seara, iata ca tresare de-un tropot venit de pe deal, un calareț se oprește-n fața ei, trudit, cu calul în spume.
— Sunt ștefan, turcii ne-au calcat țara, viu din razboi, oastea mi-i sparta… Și-s singur.
— Dumnezeu te-a îndreptat, stapane, la ușa mea. Am șapte feciori, frumoși și voinici, și mi-s dragi ca lumina ochilor… ai tai sunt, doamne.
În zori sunau din corn, pe munții Moldovii, cei șapte voinici. Curgeau plaieșii roiuri de pe sub poalele codrilor. Oaste noua ieși ca din pamant. Ș-a pornit domnul cu ea, într-un ceas bun, și s-a lasat pe neașteptate asupra turcilor, cari se credeau stapani pe țara. Atunci a vazut ștefan ce pot flacaii Vrancioaiei! Cadeau turbanele sub brațele lor ca spicele sub secere. De dimineața pana-n noapte a ținut lupta, ș-atata macel a fost, ș-atația pagani au pierit, cat s-au cruntat apele de sangele lor. Iar cand s-a întors marele voievod, biruitor, în cuibul lui de vultur, la Cetatea Neamțului, a chemat cu drag pe cei șapte voinici și le-a zis:
— Voi sunteți șapte frați, în Vrancea sunt șapte munți, ai voștri sa fie de veci, și neam de neamul vostru sa-i stapaneasca-n pace!…
Și multa vreme razeșii Vrancii bir n-au platit, podvada n-au facut, singuri și-au fost stapani.”
Iar sus domnii fanarioți spuneau cu fala: „Niciodata droșca unui Grec n-a ridicat colbul de pe drumurile noastre!”
Închiși în munți, departe de zbuciumul orașelor, sanatoși, deștepți și harnici, vrancenii sunt, cu adevarat, mandri -mandri de noblețea lor militareasca, de graiul și de portul lor romanesc, de doinele și de legendele lor, de sculele, scoarțele și alesaturile ce fac podoaba casei și pe cari nu ți le-ar vinde pentru nimic în lume, mandri pana și de numele plaiului lor, voinicesc și sonor ca un strigat de trambița. Și ce frumos s-au luptat vrancenii în razboiul de la -77! Cu pieptul deschis se duceau la moarte. Ei țineau sa arate lumii ca în dorobanții Domnitorului Carol sunt sufletele vechilor plaieși ai lui ștefan cel Mare.
De dimineața ne scoala morile și fierastraiele Nerejului. Încalecam, s-o luam în jos, pe Zabala. Valea e-n ceața, munții fumega. Înaintam în pasul calului pe cotiturile apei, trecem prin satele Spulberul, Paltinul, împraștiate de o parte și de alta pe poalele munților, și pe-aproape de namiezi coboram în Naruja, cea mai cuprinsa așezare de pe valea asta, așternuta sub maguri de sare, la rascrucea apelor, unde s-arunca paraul Naruja în matca Zabalii. E soare și liniște. Vitele rumega pe prund. Gospodarii robotesc pe langa casa, în așteptarea mamaligii. Numai drastele și pivele toaca pe parau.
Rupte și prapastioase se-nalța-n zari spinarile munților. Pe unelocuri se vad ca niște rani urmele vechilor codri. Valea se pleaca. Apele spumega, din ce în ce mai zorite, sfaramanduse de stanci în bulgari de cristal. Sosim la gura Zabalii, în satul Prisaca. De-aici o luam la stanga, pe spintecatura noduroasa a Putnei. Alte priveliști încep, și toate parca-s mai marețe. Acum urcam în susul apei. Din cand în cand munții se dau la o parte, ca sa faca loc satelor. Ogoare și livezi s-aștern pe podișuri întinse. Se-mbraca ponoarele-n paduri. Trecem prin Barsești, prin Tulnici — sate vesele, primitoare, în larg raspandite pe prispe de verdeața — și ne oprim în prabușitura stancilor de la „Saritoarea Putnei”. Aici munții s-apropie, se strang, sa zugrume raul în zidurile lor de piatra; și Putna se zbate, se smulge biruitoare din încleștarea lor; pe lespezi mari, culcate, coboara praguri-praguri, se toarna toata-n copci adanci, și fierbe de manie, și iar dau munții s-o prinda, și iar îi rapune; lung freamata codrii de strigatele ei, — din cand în cand se lasa-n culcușuri largi, odihnitoare, și pare c-ațipește-o clipa pe capataiul stancilor învinse.
Urcam prin stramtoare, cararea-i teșoasa, caii trudiți, și valea se-neaca de umbra. Dormim noaptea la un conac de hierastraie, pe Lepșa. A doua zi ne lasam, prin rariști de codru, pe albia Șușiții, și pe la amiaza sosim în Soveja, în dulcea Soveja, așternuta pe o luminoasa deschidere de plai, în mijlocul munților, între paduri de brad, la porțile Vrancii. Albe, curate, se salta casuțele dintre livezi, și toate-ți surad și te cheama cu drag. Un tapșan acoperit cu molifți desparte cele doua catune: Rucarenii și Dragoslovenii. Pe-ncheieturile magurilor, de pretutindeni, izvoare limpezi vin sa s-arunce în matca Șușiții. Pe sus, carari ispititoare strataie poienile și s-adancesc în desișuri. În fund munții își rotunjesc gheburile tarcate de soare. Sub strașina Zboinii, deasupra paraului Dragomira, dorm ramașițele vechii manastiri Soveja, unde Matei Basarab, domnul Munteniei, a zidit acum doua veacuri și jumatate o biserica mare, „afara de hotarele țarii lui, în locul moldovenesc al Vrancii”, pe cand domnul Moldovii, Vasile Lupu, înalța în Targoviștea biserica Stelea, voind astfel cei doi voievozi sa sfințeasca pacea încheiata-ntre ei dupa atata hainie și varsare de sange.
Însereaza. Valea rasuna de mugete. În aer e un miros racoritor de brad și de faneața. Și parca n-ai mai intra-n casa, și parca n-ai mai pleca de-aici…

ÎN MUNȚII BACĂULUI

De pe larga taietura a Șușiții, o luam pe la Campuri în sus, pe paraul Negru, urcam spre miazanoapte, pe sub coastele Tiharaielor, prin paduri bracuite, prin meleaguri pustii, scrijelate de rovine, și ieșim, dupa doua ceasuri de suiș, pe culmea Tempei, de unde ne lasam, țiind matca Haloșului, la manastirea Cașin. De-aici începe lanțul frumoaselor sate de mocani, înșirate pe spintecatura Cașinului, pana-n Trotuș. Vechea manastire s-a darapanat. Acum doua sute cincizeci de ani se ridicau pe magura asta, încunjurata de codri, curțile domnului Gheorghe ștefan, întarite cu ziduri, ca o cetate -au batut vijeliile vremii și le-au amestecat cu pamantul. Din toata stralucirea de odinioara n-a mai ramas decat stema Moldovii sapata-n chenarul de marmura de la garliciul tainiții, prin care-au ieșit într-o noapte domnul și curtenii de-au scapat teferi sub pavaza codrului, pe cand turcii, în gloata mare, trosnind din sinețe, spargeau porțile cetații.
Ne scoboram pe valea Cașinului în satul Onești, veche așezare de razeși, pe-un șes așternut între dealuri, la raspantia celor mai salbatice ape ce se prabușesc din munții Bacaului. Aici soarbe Trotușul, din dreapta, undele Oituzului și ale Cașinului, din stanga, șioiul zbuciumat al Tazlaului și, tarandu-le peste bolovani, le scoate la lunca, unde le primește, în patu-i larg și nisipos. Siretul — Dunarea Moldovii. Pe-aici trece linia ferata care, urcand în sus pe stramtoarea Trotușului, despica munții și razbate-n Ardeal prin strunga de la Palanca. Din vatra Oneștilor facem un ceas, cu trasura, pana-n Targu-Ocna — un orașel draguț, cuibarit pe apa Trotușului, între maguri acoperite cu vii și cu livezi. Lasam în dreapta gorganul vanat, cu vestitele-i ocne, cari din timpurile cele mai îndepartate și-au deschis țarii nesfarșitele lor bogații de sare, ș-o luam catra apus, pe drumul uscat și colburos al Slanicului. Soarele se apropie de codri. În urma noastra, cu fața spre lunca Trotușului, ramane, singuratica, înfipta-ntr-un mal, casa batraneasca a nemuritorului Negri. Ne uitam cu respect la zidurile acelea albe ce de-abia se vad dintre copaci — acolo a trait, acolo a visat, acolo a muncit pentru binele și fericirea noastra blandul preot al Unirei, omul pentru care iubirea de țara și de neam a fost o adevarata religie. Treptat, zarea se închide. Drumul îngust șerpuiește pe sub stanci, pe marginea Slanicului, ale carui unde repezi vajaie clabucite de pietre. Sosim, dupa un ceas, la vechiul „Cerdac” — doua casuțe, între care s-așterne, peste volbura apei, un umbrar de scanduri, mazgalit de iscalituri. De-aicincolo se mai largește puțin: începe satul; mergem înca vrun ceas printre casele rare, înșirate de-a lungul paraului, cotim la stanga, pe dupa o perdea de fagi, urcam un damb, și deodata înaintea noastra se descopar, luminoase-n rama lor de codru, Baile Slanic — Sinaia Moldovii.
Aici valea se-nchide din toate parțile: o hora de munți o prind la mijloc, și apele colcota gramadite ca-ntr-o palnie. Pe fundul vaii, de-o parte și de alta a Slanicului, se înalța oteluri mari, vile atragatoare rasar dintre copaci, drumuri albe, netede se-ndoaie molatic peste tapșanele verzi, carari pietruite se cațara pe braiele magurilor, pe sub bolți de ramuri; chioșcuri neașteptate-ți ies în cale; de sus te striga varfurile munților Cerbul, Puful, sa-ți arate poienele lor înflorite, și largile lor priveliști, peste clocotișul codrilor, înspre Poiana Sarata de la trecatoarea Oituzului și-nspre Poarta Vanturilor de la Nemira-Mare. Zbucnesc din stanci izvoarele binefacatoare, descoperite acum o suta de ani de serdarul Mihalachi Spiridon, care vana cerbi și urși pe unde ne primblam noi azi în cantecul muzicei. Înaintam, pe langa bai, pe șoseaua ce șerpuiește spre granița. Tot mai tare s-aude-naintea noastra vuietul apei. Suntem la cascada. O punte s-așterne peste Slanic
— de pe ea ne uitam, pe dupa o perdea de brazi, la valul sclipitor ce se arunca de pe pragul unei stanci și cade plescaind pe-o lespede lata de piatra. Soarele aprinde curcubeie în norul de pulbere ce se ridica, împraștiind în aer o racoare dulce, -padurea rasuna ca de-o fanfara.
Din Slanic pornim de dimineața pe cararuia de codru ce suie-n pripoarele munților spre miazanoapte, trecem pe la obarșia izvoarelor sarate, peste vartoapele salbatice ale Nemirei și ne lasam, dupa cinci ore de umblet prin pustietați, în catunul Poiana de pe paraul Uzului. De-aici ținem spre rasarit șleaul apei și ieșim, pe la Darmaneșți, în mandra și bogata vale a Trotușului — Prahova Bacaului. Gonit din steiurile Solului, din Transilvania, Trotușul sparge pe la Palanca meterezele Tarcaului și, dand stancile la o parte, deschide vai largi și roditoare pe poalele munților și le împodobește cu sate, cu fabrici, cu minunate castele și parcuri, așterne drumde-fier, desfunda izvoare de pacura, mine de carbuni și cariere de piatra, mișca sute de herastraie, cara plutele devale și, strangand paraiele codrilor, se lasa voios la lunca, unde, tolanit pe nisip, asculta fluierele doinașilor și-și joaca solzii de argint în razele soarelui.
Ne urcam la Comanești, sat mare, frumos așezat între munți, pe tapșane deschise, ușor înclinat spre apa Trotușului. Vuiește valea de zgomotul morilor ș-al herastraielor. În toate parțile e mișcare, zarva — freamatul muncii. Sute de brațe harnice desfunda comorile pamantului. Din cand în cand auzi, ca niște vaiete prelungi, strigatele acelea de glasuri unite cu care obicinuiesc muncitorii a se îndemna la ridicarea greutaților mari; tacut privește de pe podișul din stanga marețul castel, care-și întinde-n fund, spre codri, parcu-i întunecos, cu drumuri tainuite, cu barci pe lacuri, cu punți peste cascade și cu boschete de portocali.
Pe-nserate sosim la Moinești, cea mai bogata schela de petrol din Moldova. A doua zi luam în sus calea Tazlaului Sarat și, dupa trei ceasuri de urcuș printre stanci, carmim la stanga, pe sub Runcu Stanelor, strabatem codrii de brazi ce se lasa ca niște plete pe umerii Goșmanului și intram în salbatica, prapastioasa spintecatura a Tarcaului.

ÎN MUNȚII NEAMȚULUI

Ne lasam în jos pe la schitul Tarcau, pitit într-o poienița la gura Bolohanișului; paduri nestrabatute atarna pe laturile stancoase ale vaii. Un nor se oprește deasupra noastra; din creștetul cerului soarele-l sageteaza și-l sparge; și alți nori se ridica, tot mai posomorați, de prin vagaunile munților; în aer se face racoare, frunzele încep sa tremure, un pod dentuneric s-așterne în vazduh, și cateva minute nu se aude decat foșnetul padurii; deodata, ca un șarpe de foc se zvarcolește în nori, ș-un tunet groaznic zguduie cuprinsul; ne uitam îngrijați în urma, ploaia vine perdea spre noi, și toata valea se umple de ropot. Într-o clipa potopul ne-ajunge, fulger dupa fulger spinteca taria, și tunetele se-ntețesc. Ne-adapostim subt un fag — în credința poporului nostru fagul e un copac sfant, aparat de trasnet. Urla Tarcaul în vale, umflat de puhoaie; din ce în ce mai tare s-aud grohotind bolovanii tarați în valurile-i posomorate, și ploaia cade, cade vijelioasa, neostoita, rapaitoare ca o grindina, de crezi ca se darapana munții. Peste vrun ceas se razbuna, bolta se limpezește, padurilencropite de soare încep sa abureasca. Ne lasam la conacul hierastraielor, de unde se-ntinde, pe malul drept al Tarcaului, o linie ferata pentru caratul lemnelor în vale. Jos, paraul s-azvarle învolburat pe scarile de lespezi. De-o parte și de alta se-nalța pripoare îmbracate-n codru; încet picura ploaia de pe ramuri, rari licariri de soare tremura-n frunzișul umed, șoparlele gonite din culcușurile lor de navala apei tanjesc pe langa drum. O strunga luminoasa se deschide-n fața noastra
— ieșim în valea Bistriții.
A doua zi plecam cu trasura de la Gura-Tarcaului în sus, pe frumoasa șosea ce se așterne ca o prispa lata de-a lungul Bistriții, pe sub poalele codrilor. Multe rauri s-arunca din stramtorile Carpaților în roditoarele noastre campii, nici unul însa nu deschide în bateliștea munților o vale mai luminosa și mai fermecatoare ca Bistrița Moldovii. Ea întrunește-n întinsa-i domnie salbatacia Jiului, mareția Oltului și bogațiile Prahovei. Calatorii straini cari-au strabatut-o pe plute, din Dorna pana-n Piatra, o pun, cu drept cuvant, printre cele mai frumoase ape din lume. În vechime curgea pe prund de aur și purta numele de „Aurar”. Drum larg despica printre maguri valurile-i repezi, și falnic îi e mersul. Se-nalța codrii s-o priveasca, sprințare-i sar paraiele-n cale, plutașii îi canta doine, satele huzuresc pe mandrele-i maluri: padurile au caprioare, izvoarele pastravi, și Bistrița — lostriți. Trecem Bicazul, Buhalnița, Hangul, și de la Rapciuni, lasam șoseaua ș-apucam la stanga, pe paraul Schitului, pe langa jgheabul de scanduri, prin care-o lunga șuvița de apa cara ghile și dulapi din herastraiele munților în schela Bistriții. Urcam un tapșan întunecat de brazi și ieșim în luminiș, în larga faneața de pe poalele Ceahlaului, la schitul Durau. Toaca rasuna limpede în pacea cuprinsului. Soarele scapata spre asfințit. Pete de aur se aprind pe coamele codrilor. Șuietele izvoarelor s-aud bolborosind, ca niște glasuri pe sub pamant. Mareț, fantastic se ridica-n fața noastra, ca un dom uriaș, Pionul — batranul rege al Carpaților Moldovii.
Pornim, șir lung de calareți, pe cararea ce taie la deal poiana schitului. Turlele Ceahlaului stau îmbrobodite-n ceața. Și-i liniște, o liniște sfanta, care face sa te crezi pe alt taram. Miresme dulci plutesc în aerul racoros al dimineții. De pe zarea colnicului o luam la stanga și intram în padure. Cale de-un ceas, pana la „Fantana Macarescului”, urcușul e traganat, și strunga ce spinteca desișul pare-o alee. Din deal de fantana se dezvalește din codru un tapșan verde, de pe care privirile scapa în zariște larga — vezi în departare șerpuirile Bistriții, și satele împraștiete pe poalele magurilor; la apus, „Pietrele Roșii” par ruinile unui castel, la miazanoapte, munții Calimanului își rotunjesc spinarile goale, fumurii, pe bolta albastra a cerului. Deasupra noastra, Ceahlaul iese din neguri, soarele pune hlamizi de argint pe umerii stancilor. Cararea urca-n cotituri prin bezna de codru, brazi lungi, doborați de batranețe, zac pe pat de cetina, acoperiți de mușchi; unii, în picioare, putreziți, întind brațe negre, schiloade, cerșind parca ajutor de la tovarașii care îi încun joara voinici, zvelți, plini de viața. De pe Curmatura Arșiții se deschide iarași priveliște larga spre munți. Jos, sub bradișul atarnat de țancuri, se vede schitul Duraului, cuibarit ca în fundul unei prapastii. Înaintam pe podișul descoperit, lasand în stanga turma de stane albe — „Caprele”, c-o mogaldeața mai rasarita-n mijlocul lor — „Ciobanul”, și din dreapta, „Scaunele” — o stanca-nalta, singuratica, taiata-n muchi regulate. Din nou ne adancim în padure, caii marunți și inimoși se grapșina pe scari de bolovani, ne plecam pe sub scobitura „Malului pestriț”, un parete zidit din pietre rotunde, albe, vinete, roșietice; înaintea noastra lumina începe sa se cearna prin rariștea de brazi, mai urcam un pripor, și iata-ne sus, pe zarea Ceahlaului. Din jnepenii culcați de vanturi se înalța de pretutindeni stanci uriașe, ale caror forme ciudate au toate nume și înțelesuri potrivite în închipuirea poporului: Dochia, Tabara Vulturilor, Turnu Sihastrului, Caciula Dorobanțului, Masa Ciobanului, de unde ai cea mai frumoasa vedere pe Valea Bistriții, Gardul Stanelor, ridicat pe pragul unei prapastii înfioratoare, și-n mijlocul acestei salbe de stanci senalța Panaghia, un sul mareț de piatra, scrijelat de ploi, înfipt ca un corn în creștetul pleșuv al Ceahlaului. Soarele e la namiezi. În departari, o pulbere albastra plutește peste talazuri de codri. Spre rasarit, în limpezișul cerului, se vede luna ca o secere de argint. Trecem, printre jnepeni, lunga tarnița ce-ndoaie culmea de la Toaca pana-n magura Lespezilor și ne lasam la Fantana Rece. Aici ne odihnim pe mușuroaiele de iarba din preajma șipotului, a carui apa te taie la dinți, atata-i de rece. În fața noastra se deschide în coasta muntelui o adanca spintecatura, care se aseamana foarte mult cu Valea Cerbului din Bucegi. De-aici încolo nu mai e carare; lumea, de obicei, se întoarce la Durau tot pe unde a venit. Pe noi însa ne momește farmecul necunoscutului și, deși nici unul din țaranii cu care am venit nu se-ndupleca sa ne întovarașeasca, trimitem caii îndarat și încercam, într-un noroc, o noua scoborare de pe Ceahlau. E ora doua dupa pranz. Cerul e senin, și în tot cuprinsul e o lumina și o tacere ca-n vis. Mergem înainte pe podina descoperita ce ține zarea din movila de lespezi, pe la spatele cișmelei, și ne lasam pe vale în codrul bracuit de sub Piciorul șchiopului. Printre copaci trantiți, printre hartoape și bolovani, scoboram mereu, ca-n adancul unei prapastii. Pe ferestruiele ce se deschid în coperișul de ramuri ne uitam în sus la stanele albe de pe varful Ceahlaului: ele-s calauza noastra. Peste doua ceasuri începem s-auzim, tot mai deslușit, tot mai aproape, freamatul salbatecelor ape. Treptat, valea se-ngusteaza. Din stanga se repede pe crapatura unui zid de piatra un izvoraș, lunga șuvița de argint, ce cade facandu-se pulbere la picioarele noastre. Dar de unde vine-atata vuiet?… Ne-ntoarcem privirile la dreapta și ramanem uimiți. O panza lata de apa, alba ca laptele, desfașurandu-se ca de pe un sul, s-arunca de la o înalțime amețitoare într-o copca de piatra, care o prinde la vreo zece metri mai sus de albie, ș-apoi o toarna-n jos, rasfirand-o ca o coada de paun, peste pieptul rotund al unei stanci. De la Duruitoarea ne lasam pe matca paraului, și dupa doua ceasuri ieșim, printr-o rariște de mesteacani, în cararea batuta ce taie poienile Slatinei. Pe-nnoptate sosim la Durau, unde lumea-ncepuse a se neliniști de întarzierea noastra.
A doua zi ne scoboram în Rapciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriții pana l și fara sparei; de-aici ispititoarea șosea carmește pe braul unei maguri și strabate, pe la vama Prisacani, dincolo, în valea Mureșului, iar noi apucam drumeacul spart de puhoaie ce duce în Vatra Calugarenilor, trecem podul de la Gura-Largului, și spunem Bistriții: „La revedere…” Acum, înaintea noastra se deschide o vale pietroasa, pustie — de o parte și de alta dealuri descoperite, uscate, din coastele carora ies pe unelocuri lespezi foioase, teancuri de placi negre și bulgari de carbune; un parauaș curge risipit, tacut, printre bolovanii arși de soare. Pe la namiezi ajungem la înfundatura vaii, în codrul de brazi și de fagi ce-mbraca de sus pana jos muntele Patru-Voda, pe care-a stat de s-a odihnit, într-o zi de cumplita-nvaluire-a sorții, semețul Rareș, biruitorul de la Feldioara. În șerpuiri largi, pe sub bolți de ramuri, șoseaua senalța traganat pe braiele munților. Din zare ne uitam în urma și vedem, ca-ntr-o panorama, toata mareața zidire a Ceahlaului, lamurindu-și coroana-i de stanci pe albastrul cerului. Coboram în Plotun: cateva casuțe presarate pe-nchcu fioroasa ei mr de-a lungul paraului ce se azvarle din Patru-Voda, desfundandu-și calea printre rupturi de lespezi; ici-colo, cateun petecuț de faneața așternut, ca un lavicer, pe sub poalele bradetului; drumul se lasa-n hopuri pe malul înalt al Plotunului. Pe la toaca sosim în Pipirig. E duminica. Tot satu-i strans la hora, în batatura carcimei de pe prund. Tineretul joaca de rapaie pamantul. Batranii cinstesc pe prispa. Nevestele stau mai la o parte, tainind de-ale lor. Încet, soarele scapata în dosul Cotnarelului. În fund, pe Luciori, și în fața satului, pe rotunzișul pleșuv al Bompei, treptat se micșoreaza, pana se șterg, cele din urma pale de lumina. Hora se sparge. În palcuri, mulțimea se-mparte pe carari; tot mai deasa-i umbra pe vale, tot mai rari și mai departate rasuna în dulcea liniște a-nserarii chiotele flacailor. Vin vacile la muls, cu mugete lungi își striga vițeii. Încep sa s-aprinda luminile pe la case, și stelele pe cer.
Drumul se-ndoaie pe la capatul muntelui Bompa, pe paraul Pipirigului, hranit de undele Dolilor ș-ale Plotunului, strabate printre stancile de la Dumesnic într-o lunca deschisa, din ce în ce mai larga; fanețe bogate și ogoare de porumb s-aștern între cele doua dealuri acoperite de paduri de fag. Mergem ca vrun ceas pe valea aceasta fermecatoare și, lasand drumul neted, apucam la dreapta pe matca pietroasa a unui parauaș, ș-ajungem într-o înfundatura de codru, la manastirea Secu, zidita acum patru sute de ani de vornicul Nestor Ureche. Un calugar batran ne poarta prin salile mari, tacute ale arhondaricului, prin tainițile întunecoase și turnurile de aparare cu ferestrui înguste, ne-arata vechile odoare bisericești, frumosul „aer” cusut de Mitrofana, soția lui Nestor Ureche, candele, potiruri și cruci de argint împodobite cu pietre scumpe, ne spune prin cate valuri cumplite a trecut locașul acesta pe vremuri, de cate ori a fost bantuit de turci, de tatari, de leși, care daramau zidurile și rascoleau și cenușa din vatra, cautand bogații ascunse, dezbracand icoanele, rapind tot ce era de preț, arzand ce nu puteau lua… În una din chiliile acestei manastiri a murit, acum vro zece ani, cel din urma calau, Gavril Buzatu, care, pentru ispașirea pacatelor lui, a venit pe jos de la Iași și s-a facut calugar.
De la Secu ne-ntoarcem pe aceeași rovina în drumul pe care-l lasasem, suim un tapșan și intram într-o frumoasa padure de stejari: o ploaie de lumina argintie se cerne printre frunze, falnici și drepți se înalța trunchii seculari, despletindu-și în sus podoaba lor de ramuri, bolți largi, tacute, stropite de soare, fac sa te crezi înlauntrul unui templu mareț. Abatem la stanga. Din marginea dumbravii se deschide ca o poarta, și în fund, printre crangi, se vad stralucitoare turlele bisericilor de la Manastirea Neamțului. Scoboram pe langa cișmea în valea-mpestrițata de flori, culcata-ntre paduri de brad; o buna fuga de cal, și iata-ne sub lungile cerdacuri ale celei mai bogate așezari de monahi din tot cuprinsul țarii. Manastirea asta ține minte de demult: ea era veche cand a venit ștefan cel Mare de-a zidit Biserica Înalțarii Domnului, dupa ce-a învins pe craiul Albert ș-a pus pe poloni sa are și sa semene ghinda în țelina îngrașata cu sangele lor. Și domni dupa domni au înzestrat-o. De avuțiile-i de odinioara vorbesc batranii ca de lucruri de pe alte lumi: se-ntindeau moșiile și codrii manastirii din zarile Grințieșului pana în cele mai departate ținuturi ale Basarabiei, cirezile și hergheliile umblau slobode pe imașuri, ca în vremile de salbatacie, și galbenii se masurau cu banița la razatoare… Curgeau din cand în cand puhoaiele pagane, îi spargeau zidurile, o pradau ș-o pustiiau, și, cum se potolea urgia, se ridicau toate la loc: biserici, școli, spitale, fabrici, tipografie, biblioteci — un centru de lumina, de munca și de bogație, iata ce-a fost în Moldova Manastirea Neamțului aproape cinci sute de ani. Azi e liniște peste tot. Dorm largile-i încaperi, îngradite-n ziduri de cetate, dorm casuțele albe presarate pe tapșanul deschis între paduri de brad, cum doarme dus și lacul de pe lunca, acoperit de matreața verde.
Dam iar în șoseaua ce trece prin dumbrava de stejari și, de la Coverga, ne lasam la dreapta pe valea Nemțișorului în satul Vanatori și ne oprim pe prundul Ozanei, sub malul rapos, înalt, pe fruntea caruia sta, ca o coroana, fantastica ruina a Cetații Neamțului. Urcam pe jos, prin stramtoarea uscata, sparta de puhoaie, cararea ce taie paretele din stanga, și-ntrun sfert de ora suntem deasupra, la „porțile cetații”. Se vad înca urmele șanțului de aparare ce ocolea zidurile pe dinafara. Între cei patru stalpi de la intrare se-ntindea ziua, peste șanț, un pod „de piele de bivol”, noaptea se strangea, și ramanea castelul încins c-un brau de apa. Deasupra porții și pe la colțuri se ridicau turnuri înalte, cu ferestrui înguste, pe care catau în vale ochii și sinețele strajerilor. Trufașa cladire-și randuia-ncaperile în patru aripi mari, lasand între ele o curte, în mijlocul curții o bisericuța, din altarul careia pornea pe sub pamant tainița scaparii, o hruba boltita, ce raspundea departe, afara din cetate. Puternic înfipt în creștetul unui grind stancos, avand în spate întunecime de codru, în fața prapastie sub metereze-nalte, și vedere larga pe toata valea, cuibul acesta de vulturi, cum îl numesc legendele, a înfruntat adesea c-o mana de voinici oștiri navalitoare, și-n șase veacuri de nepatata mandrie, o singura data și-a deschis porțile fara de lupta, ș-atuncea nu unui cuceritor strain, ci falnicului domn al tuturor romanilor — Mihai Viteazu. Pustii și sparte de vremi, se mai înalța cateva ziduri peste mormanul de ruini prabușite-n curtea cetații, pe ai carei pareți au stralucit odinioara armurile grele ale cavalerilor din Malta.
Închid ochii și revad cetatea-ntreaga. O pagina sfanta mi se lamurește, ca și cum toate cate-au fost s-ar smulge pentr-o clipa din umbrele trecutului ș-ar îmbraca din nou viața de atunci. E noapte, și-i liniște. Deodata, pe vale s-aude un tropot de cal. În turn strajerul suna din corn. Bate cineva la poarta. De sus se deschide-o fereastra și întreaba doamnangrijata: „Cine-i?” „Sunt eu, raspunde-un glas ostenit, sunt eu, ștefan, singur, ranit, învins…” Tresare sarmana doamna; i se frange inima de durere și de mila, ca-i fiul ei cel care-i vorbește; ci cugeta ca-i romanca și fiul ei e cel mai slavit voievod al țarii, și, nabușindu-și plansul ce sta s-o podideasca, îl roaga frumos sa plece-ndarat, sa buciume-n munți, sa-și stranga plaieșii și s-arate dușmanului cum știu sa moara, cand nu pot birui, stapanii și aparatorii pamantului acestuia. Ce popor are în istoria lui o pilda mai mare și mai înalțatoare de jertfa și de iubire de patrie?… Îmbarbatat, se-ntoarce ștefan sa-și reînchege oastea-i sfaramata. Nici ostenit nu se mai simte, nici rana nu-l mai doare. Din nou se strang arcașii în jurul viteazului, și, pe cand turcii își socotesc pleanul, ca un stol de vulturi se lasa asupra lor, un vaiet de moarte înfioara valea, și cerul se întuneca tot de atata grozavie.
*
E a șaptea noapte de cand domnițile se roaga-n genunchi, le picura lacrimile pe covor, și chipurile lor par umbre sub slaba licarire-a candelei. Se roaga neadormite, mama pentru fecior, soția pentru soț, și amandoua pentru țara. Și iata ca de pe lunca un freamat se ridica în tacerea nopții. Tot mai aproape, tot mai lamurit s-aud sunete de corn și cantece de biruința, și tunete de glasuri s-aud strigand: „Traiasca ștefan!” Ca de-un vis frumos se-nvioreaza domnițile, și scoala pruncii din somn, și-și umplu mainile cu flori, ș-alearga la poarta, și plang de bucurie primind în brațele lor fragede pe marele ștefan, lumina, mandria, odorul sufletului lor. Cu ce drag îl strang la piept, și cum se uita la fața lui senina, în ochii lui mari și frumoși, și cum nu se-ncred ca-l vad, și, neputand spune-o vorba, îi saruta fruntea, mainile, colbul de pe haine. Tarziu se sting luminile-n castel. E liniște-acum, și fericire-n tot cuprinsul. Șoptesc înca domnițile-n iatac, marita pare lumina candelei de subt icoane. În odaia de alaturi doarme ostenit biruitorul, temutul ștefan, gloria Moldovii.
Ce de lucruri n-ar ști sa povesteasca de-ar avea grai ruinile acestea! Cand te gandești c-a fost atata viaț-aici… inimi care s-au iubit, ochi care-au plans, viteji care și-au varsat sangele pe zidurile acestea! La porțile acestei cetați s-a strans norodul razvratit, cerand lui Lapușneanu capul lui Moțoc. Pe meterezele ei au stat darzi în fața lui Sobiețchi cei 19 plaieși, luptand c-o oaste-ntreaga, prețuindu-și fiecare glonț, ochind în capetenii și facand pe poloni sa creada ca-i o armata-n cetate.
Din drumul ce se desparte la dreapta-nspre Agapia, ne uitam în urma la zidurile cetații, mareața pana și-n ruina ei, și, de la departarea asta, în forma pe care i-a cioplit-o vremea, ni se pare ca vedem coroana lui ștefan cel Mare.
Manastirea Agapia e varata-n munți, pitita-ntr-un ungher de vai, așa ca n-o vezi decat cand intri-n ea. Dinspre miazanoapte o pazește de crivaț o magura-nalta, descoperita -„Muncelul cu Flori”; la apus se ridica zid întunecat de codru, și-n fața iarași padure de brazi, strabatuta de carari ce te scot în luminișuri neașteptate — „Poiana Mitropolitului”, „Poiana Stariții”, iar mai sus prin bungete de fagi, deasupra opcinei înalte, în fermecatoarea priveliște de pe „Ciungi”, de unde vezi jos manastirea Varaticului, în dreapta baile Balțațești, în stanga Cetatea și Targu-Neamțului, în fața larga, nemarginita vale-a Moldovii.
Sta soarele pe strunga de la „Cruce”. Din cerdacul arhondaricului îmi racoresc privirea pe ierbulița verde ce-acopere curtea patrata, îngradita de toate parțile de încaperile albe, curate, tacute ale manastirii. Din mijlocul curții senalța stralucitoare „biserica cea mare”, zugravita pe dinlauntru de maestrul nostru Grigorescu.
E liniște, ca-n vis. De-odata aud ca un semnal, un sunet clar, puternic, muzical: ma uit jos — în ușa bisericii vad o maicuța batrana, scunda, în mana-i stanga cumpanește toaca ușoara la înalțimea umarului, în dreapta ține-un ciocanaș de lemn, — a lovit o data și sta, pare ca așteapta s-adoarma rasunetul celei dintai batai, apoi pașește încet pe langa zidul bisericii, batand în toaca, la început cateva lovituri tari, hotarate, razlețe, apoi treptat departarea dintre ele se micșoreaza, pana ce nu mai auzi decat o ploaie de sunete marunte, dulci, cadențate, ca șoapta pripita a unei rugaciuni, și parca se duc, se topesc, și iar vin aproape, iar se despart, tot mai rare, tot mai puternice, — ecouri lungi auiesc prin coridoare, prin salile boltite ale chiliilor, întreaga manastire rasuna ca o vioara. Iar eu, în taina care ma-mpresoara, simt cum toate loviturile acestea bat în sufletul meu și-mi redeșteapta, ca dintr-o lume departata, dulcea și sfanta evlavie a copilariei.

ÎN MUNȚII SUCEVII

Pe la-nganarea zorilor ieșim din cotlonul manastirii, pe poarta paraului Agapia, în largul luncii aburite de bruma, trecem prin Targu-Neamțului, printre dughenile ce-ncep a-și ridica obloanele, deschizand ochi somnoroși în ulița pustie, urcam dealul Oglinzilor, din zarea caruia vedem la stanga „Baile Oglinzi”, sub poalele codrului, și dam pe la satul Boroaia în frumoasa și îmbelșugata vale a Moldovii. În dreapta noastra, legendarul rau, care-a chemat pe Dragoș descalecatorul din poghiazurile Maramureșului sa-i urzeasc-o țara noua, se-ndoaie liniștit pe sub dealul învarstat de lanuri, taindu-și printre fanețe și huceaguri o albie cu mult mai lata decat îi trebuie. În stanga, pe marginile luncii, în falduri largi își lasa Carpații gateala lor de codri. Suntem în Suceava, în cel din urma ținut de munte al țarii. Cerul e de un albastru limpede, straveziu, cațiva noruleți, prigoriți de razele soarelui, se frang încet în bulgari de rubin și se topesc. Șoseaua, neteda și alba, abate printr-o alee de salcii, trece podul Moldovii și urca traganat dealul Spatareștilor, de unde se lasa-n Falticeni; iar noi ținem înainte drumul Bogdaneștilor, pe sub poalele munților, dam pe la Manastirea Rașca, pusa subt o sprinceana de braniște, la marginea șesului, întemeiata de episcopul Macarie al Romanului în zilele lui Petru Rareș, care-a înzestrat-o c-o biserica și cu opt chilii. Ne oprim la Baia, sat harnic și bogat, oraș de frunte pe vremea lui Dragoș-voda, pamant framantat în sange: plugarii de azi rastoarna brazda peste mormintele a zece mii de unguri și povestesc lucruri înalțatoare, auzite din batrani. S-a sculat craiul Ungariei, Matei Corvin, care nu mai putea dormi de valva lui ștefan cel Mare, și, ridicandu-și toata oastea, a razbatut încoace prin pasul Oituzului, pradand satele în cale; s-a oprit șapte zile la Roman, apoi i-a dat foc ș-a purces spre Suceava. Înserand pe valea asta și fiind vreme de iarna și vifor, s-a tras cu oastea la adapost ș-a tabarat în Baia, sa stea pana s-o mai lumina de sus. Iar domnul nostru, care-l aștepta la porțile Sucevei, vazand zabava craiului, n-a mai stat la ganduri, ci iute și-a luat o mana de sprintenași și, gonind dealurile, s-a lasat, în puterea nopții, ca o vijelie, în lagarul ungurilor, și-atata i-a izbit de naprasnic și fara de veste, încat toata falnica oștire a lui Mateiaș, învalmașita de spaima întunericului și de grindina sageților ce-o împroșcau de pretutindeni, a fost în mai puțin de-un ceas sfaramata și pusa pe fuga. Cic-a fost așa macel, ca urla valea de vaiete, armele scaparau fulgere-n bezna, palcuri întregi se abateau stropșite-n picioarele cailor, și oriîncotro fugeau bieții unguri, tot de ștefan dadeau. Praful s-a ales pana-n ziua din oastea cea grozava. Iar trufașul rege, care venise sa cucereasca Moldova, de-abia a scapat, ranit de-o sageata și dus pe targa prin cararile munților. Pentru amintirea acelei biruinți, ștefan a ridicat în Baia Biserica Alba — la ruinele ei, țaranii cu dare de mana, pazitori unei sfinte datine stramoșești, duc în toți anii, în ziua de Sfantu Gheorghe, mancari, bauturi, în vase noua, împodobite cu flori, și fac praznice pentru saraci. Ce oameni aleși, și ce gospodarii frumoase sunt prin parțile astea ale Sucevei! Pe lunca Moldovii și pe valcelele șomuzului sparte de iazuri se-nșira ca o salba în jurul Falticenilor mandrețe de sate, așezari de moșneni, care pastreaza cu sfințenie portul, legendele și bunele obiceiuri ale vremurilor de demult: Baia, Bogata, cu urmele vechilor mine de aur desfundate de romani, Sasca, Radașenii, cu vestitile-i livezi de meri, Bradațelul, cu minunata-i padure, în care doarme un lac albastru, încunjurat de brazi, izvoare zgomotoase se prabușesc printre stanci — o bucațica de munte, rupta din Carpați și rasadita aici, ca de-o putere dumnezeiasca, sa stea podoaba satului… Și pe toate vaile astea gasești amintiri prețioase din trecutul neamului nostru, biserici vechi, durate de Alexandru cel Bun, de ștefan cel Mare, de Petru Rareș…
Suntem la Cornul-Luncii, în pragul ținutului Suceava — și al țarii. Neteda și alba ca marmura se întinde înaintea noastra șoseaua care merge la Dorna… Frantura de rai, scumpa inimii noastre, cantata de poeți, țarana sfanta în care se odihnesc vasele celui mai glorios Voievod al Moldovei, nespus de duios freamata izvoarele tale — și ce dulce-i umbra codrilor tai!… tu ești într-adevar una din cele mai frumoase țari de pe pamant, — dar numele tau ne doare sa-l rostim și -strabatandu-ți fermecatoarele drumuri — ochii noștri nu-ți pot privi podoabele decat printr-o perdea de lacrimi.

PE PLUTĂ DE LA DORNA LA PIATRA

— Da-i drumu! Comanda moș Vasile de la carma, și Toader, desprinzand ganjul din pociumb, sprinten s-arunca pe pluta, își face cruce și-nfige și el lopata-n valuri. Un dulce fior ne strabate, codrii fug îndarat, pe obraz simțim, ca o adiere de vant, suflarea racoroasa a mișcarii. Nici nu știm cand s-a șters, în urma noastra, Dorna cea mandra, cu schela de la Gura-Arinului. Departe, înainte, rasar din neguri de bradet „Pietrele Doamnei”, turle de castele, scanteietoare în lumina rumana a dimineții; înalt și întunecat, malul din dreapta ne astupa
vederea. Cu palaria data pe ceafa, cu brațele încordate pe coada lunga a lopeții, adus puțin de spate sub cojocelu-i fara maneci, moș Vasile, carmaci vestit, pe care-l cunoaște Bistrița de patruzeci de ani, cumpanește pluta în dunga nahlapilor, strigand lui Toader, „dalcaușul” (care poarta carma dindarat): „La padure! cand e s-abata la dreapta; „La camp!” cand e sa ție spre stanga. Iar la cotituri ne vestește locurile pe unde trecem, și strigatul lui, rasunator în pustiul apei, pare ca poruncește schimbarea priveliștilor.
— Colțu Ortoaia! Deodata perdeaua de codru se da la o parte: casuțe vesele se ivesc pe podișul din dreapta, zavoaie și ceiruri strabatute de carari; spumegand, cu vuiet spargandu-se de bolovani, undele Ortoaiei s-azvarl în Bistrița, pe mal vedem femei torcand, înalte, zvelte, cu fața luminoasa, ca într-un tablou de Grigorescu, catrințe negre, stranse pe șolduri, camași cusute cu arnici, pe cap broboade albe.
Ușor alunecam la stanga și scapatam în genunea de sub „piatra Zmaculesei”. Plutașii lasa „condeiele” din maini și privesc pe dealuri, nepasatori; apa e lina, adanca, tacuta; cateva minute înaintam încet, așa de încet, ca nici nu simțim ca mergem. Dar iata ca malul din dreapta purcede spre noi, raul se deșteapta, carmaciul înșfaca vasla ș-o împlanta pieptiș în propta torentului…
— Osoiu! ș-în foșnet de valuri trecem ca o sageata prin lunca de arini, fuge tapșanul cu satu-n spinare, fug oștile de arbori și stancile speriate — o goana nebuna, fantastica, amețitoare. Ca pe fus, munții se învartesc, macina izvoare și le toarna în Bistrița. În vremea asta plutașii lupta: în mișcarea brațelor lor, în toata voiniceasca și puternica încordare a picioarelor ș-a trupului lor vanjos au ceva din mareția statuielor antice ale gladiatorilor romani. Apa se domolește… Vaslașii își dau binețuri cu oamenii de pe mal, se întreaba de-ale lor, iar bolțile padurilor parca vorbesc și ele…
— Gura Sunatorii! Sunand din unde s-arunca paraul pe praguri de stanci, o clipa se vede deasupra-i satucul risipit pe poalele Palmeșului, ș-o noua priveliște ni se deschide înainte. Pietrosul înalt, cu gheburile-i de camila, pare ca sta în drum sa ne-aștepte.
— De ce i-or fi țancurile așa roșcate, moș Vasile?
— Acolo sus, în frig, sunt numa tarși uscați de vanturi, și-i cetina lor așa.
În șerpuiri largi se îndoaie stralucitorul rau printre munții întunecați de codru. a…î Din jos de Calinești, o lunga dara de grohotiș, naruit din coastele Pietrosului, împinge Bistrița, stramtand-o, înghesuind-o în malul din stanga. Înaintea noastra, la cotul Capriții, apa se iuțește și se învolbureaza, iar jocul valurilor albe, de departe, îți pare-un card de gaște care bat din aripi; peste clocotul lor repede aluneca pluta, hartuindu-se ca o sanie. Scapatam iar într-o genune — oglinda-n care vezi copacii cu varful în jos. Moș Vasile bate cu muchea toporului în cuiele de la jug, apoi înfige taiușul în grinda, își leapada cojocelul, scuipa-n palme și apuca lopata.
— Colțu Acrii! Ca printr-un farmec tabloul se schimba, se trag padurile-n laturi, ș-un minunat decor de stanci se înalța-n fața noastra. Mugește Bistrița toata, napustindu-și valurile-n naprasnicile ziduri, și da sa le sparga, din ce în ce mai-nverșunata, dar stancile se joaca cu ea, o resping, o cheama, o rasucesc în loc, buimacita se-ncolacește ca un șarpe, și, dupa un sfert de ceas,
se pomenește batand, din spate, în același zid de care s-a izbit întai, ca și cum ar cerca, lovindu-l din amandoua parțile, sa-l desfunde mai curand și sa deschida cale dreapta valurilor viitoare. Sus, deasupra noastra, își tremura frunzulița cațiva mesteacani subțiri, crescuți pe varfurile stancilor. Din cotul Colbului intram în stramtoarea fioroasa de la Chei — gherdapurile Bistriții. În huietul valurilor, luptand din rasputeri, moș Vasile mai gasește timp sa-mi strige numele locurilor… „Scara”: din fruntea unei scafarlii de piatra un brad își întinde ramurile-n jos ca niște brațe, de ele s-atarna plutașii și scapa cand li se sparg plutele de stanci. În paretele din stanga, „Coiful” își varfuiește turla-i vanata pe gangul unei vagauni. Sus, pe Zanoaga din dreapta, arde „comoara de argint” a Bogolinului, un țugui ascuțit ce lumineaza ca o flacara alba, și de subt el, dintr-o spintecatura de stanci, s-arunca-n jos, înspumata, frumoasa cascada numita „Moara Dracului”. Și toate minunațiile acestea trec pe dinaintea noastra cu repeziciunea lucrurilor vazute-n vis. Ieșim din prabușiturile Cheilor. Bistrița se odihnește. Moș Vasile își șterge fruntea de sudoare. Toata figura lui e luminata de mulțumirea omului care-a luptat cu moartea ș-a biruit-o. Sta soarele-n rascruce. Lunecam în liniște printre paduri, pe sus se desfac poiene verzi, rariști de mesteacani albi ca facliile. La carjoiul Dohotariei malul din dreapta se pleaca dezvalind prispe largi de pajiște sub poalele bradișului atarnat de coastele Pietrosului. În urma, peste norodul de maguri, în trei arcuri mari, își taie spinarile pe cer Munții Calimanului, cari-ncheie Carpații Moldovii.
— Balta Fagului! Un grind întunecos s-abate la dreapta, și iata-ne-n lumina. Suliți de aur tremura pe panza lata, lucie, a raului. Vajaind vine pe-o rapa stancoasa Paraul Aramii, — hotar, pe stanga
Bistriții, între codrii Bucovinei ș-ai noștri. Trecem valtoarea de la gura Piscului și strunga ostroavelor de la Cojoci, de unde se ridica un drumeac spre schitul Rarau, și de-acolo, prin padure, spre minunatul podiș înflorit de la Pietrele Doamnei — trei turle ascuțite înfipte sus, în creasta cea mai înalta a muntelui Rarau, pe care-a stat și s-a adapostit odinioara voievodul Rareș, cu domnița lui, Elena. Un deal rotund, îmbracat în brazi, se culca-n fața apei. Bistrița, cuminte, îl ocolește, facand un cot larg în dreapta pe sub coama vanata, zimțuita a Pietrosului, se lasa molcom, strangandu-și undele-ntre doua ziduri de codru, și iese-n luminiș la cotul Lițului.
— Caldarea! O hora de maguri dezvelite prind Bistrița la mijloc. O clipa raul doarme tolanit la soare, în miros de faneața. Încet, încet, ne soarbe bradișul din fund, cotim în umbra pe la gura Paraului Rau, apa scade rasfirandu-se-n larg pe matca-i bolovanoasa, grinzile-ncep sa joace sub noi, se harșcaie pe colții stancilor, și stam. Foșnesc valurile de jur împrejur, un clocot e raul.
— Am pus-o de mamaliga, zice moș Vasile, scarpinandu-se în cap… Da paru, Toadere, sa saltam grinzile…
Dar iata c-o pluta ne-ajunge din urma. Dalcaușul își scoate iute carma, sa nu i-o rupa. Fara sa vrem, închidem ochii. Un trosnet ș-o zguduitura puternica. Am pornit. Pluta care ne-a izbit ramane înțepenita pe-aceleași stanci.
— Dambul Colacului! Un munte-nvalit se-nalța stog în fața noastra, Bistrița se îndoaie frumos pe sub codri, încovrigandu-se în jurul lui ca un șarpe ce vrea sa-și muște coada. Zarea se-nchide, se întuneca din toate parțile. Numai în urma noastra se rupe-o strunga în negura de cetini: prin ea se vad în fund, mareț încondeiate pe albastrul cerului, Pietrele Doamnei, încinse de soare.
— La Cruce! Intram într-o genune larga. Munții se descopar. Privirile se odihnesc pe-nalte poiene scaldate-n lumina. Din stanga, de sub Tarnița golașa, vine spumegand Paraul Crucii, din dreapta, Barnarelul — sclipitoare fașie de argint. Trecem pe sub podul de lemn ce leaga cele doua maluri, pe care stau presarate casuțele unui sat. Lunecam pe sub dealul Ursului și iar navalesc maguri din toate parțile, se mușuroiesc în jurul nostru greoaie și matahaloase. Din clocotișul lor se-nalța la dreapta mandrul Barnar, în stanga, Batca lui Tarsana. Paraie repezi s-azvarl cu vuiet în Bistrița. Stanci mari, fioroase, își scot gaturile din întunericul codrilor și s-apleaca în jos ca niște camile ce vor sa bea apa.
— Balta Cainelui! Raul face-un vartej spre stanga, ș-amuțindu-și valurile, ce rotesc în ochiuri, adoarme subt un mal înalt de piatra. Pluta pare ca sta locului, atat de-ncet se mișca. Moș Vasile mai bocanește-n chingi, cearca taria carmei și spune lui Toader sa bage de seama la cot. În mișcarile, în vorba și pe figura lui se vede reculegerea, grija omului care va sa stea în fața unei primejdii mari și care-și aduna toate puterile pentr-o lupta hotaratoare. Și-n adanca, fioroasa tacere a cuprinsului, ne uitam la munții îmbracați în codru, la soare, la cerul albastru, ca și cum am cauta un semn, o prevestire de sus a soartei care neașteapta. Alunecam din ce în ce mai repede. Scarțaie vaslele-n juguri. Un grind înalt, țuguiat sta drept înaintea noastra, din spatele lui se ridica doua țancuri vinete, ascuțite. Tot mai aproape, tot mai puternic s-aude într-acolo mugetul apei.
— Toancele! Pluta izbește-ntr-un peș dunga șuvoiului și, repezindu-se-n hart, șterge din fuga tarașii aparatori de sub „Piatra lui Toader”, trece sageata prin cotul arcuit spre stanga și intra voinicește în groaznica stramtoare de la Toance. Un popor de stanci se ridica din fundul raului clocotitor și sfașie-n zdrențe toata panza apei. Ca-n bolți rasuna urletul valurilor între înaltele maluri de piatra. De pretutindeni, și tot mai multe și mai amenințatoare, se napustesc dihaniile-n calea noastra. Moș Vasile pare ca le-mbrancește-n laturi cu lopata, așa de voinicește, așa de falnic își taie strunga printre ele, și-n amețitoarea iuțeala cu care trecem colții și pragurile stramtorii, batranul și meșterul carmaci pare-o faptura din basme, un nazdravan care a luat pluta-n talpi și zboara cu ea peste stanci. Gonim la stanga. Deodata valurile tac, se-ntinde Bistrița-ntre codri. Își întoarce moș Vasile fața-i luminata, se uita-n urma la țancurile Toancelor și, prujind a ras, clatina din cap.
— Hm! dihaniile naibii… sa ne rapuie, și mai multe nu. Luneca pluta ușor pe la gura Capriții, în stanga se înalța Holda descoperita, în dreapta cade perdeaua de brazi pana-n marginea apei. În urma noastra soarele se lasa pe zarea Barnarului. Lungi carari de vapaie tremura pe tramba de oțel a Bistriții. Pale de umbra se lațesc pe maguri; focuri clipesc în departari. Dalcaușul își aprinde luleaua și-ngana-ncetișor o doina haiduceasca…
“Sub poale de codru verde
Mititel foc mi se vede,
Mititel și potolit,
Tot de voinici ocolit…”
Ieșim în larg. Carmaciul împlanta adanc lopata-n valuri: se-ntoarce pluta-n loc și prinde la mal, în vatra Broștenilor.
A doua zi plecam pan-a nu rasari soarele. Trecem pe sub pod și scapatam în arcul ce se îndoaie la stanga. Pe sus tivește poalele Haraoaiei șoseaua care duce, peste muntele Scarișoara, la Falticeni. De-o parte și de alta a raului se întinde mandra așezare a satului Broșteni. De-aci încolo Bistrița se îmblanzește. De trei ori și-au ridicat Carpații falangele de stanci împotriva ei, de trei ori puternicele-i valuri au trecut biruitoare, în sunete de fanfara, peste prabușiturile uriașelor zagazuri. Falnica s-așterne acum între bogatele-i maluri, împodobite de sate. De pretutindeni vin apele vailor sa i se închine. Tot mai larga și mai liniștita se lasa devale. Printre paduri tace, ca s-asculte cantecul privighetorilor. În luminișuri cheama casele fruntașilor la prund și, noaptea pe luna, le spune povești.
Din jos de Carpiniș, Bistrița-și taie calea dreapta pana-n livezile Madeiului. Soarele rasare punand cununi de aur pe creștetele codrilor. În urma noastra, pe magurile departate, se vad bungetele de bradet înnegrind zarea ca o aratura proaspata. Priveliști fermecatoare, care nu se pot spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni, și fug, aluneca fantastic îndaratul nostru, și altele vin, și cele care vin ni se par și mai fermecatoare. De pe pluta, din goana, ochii noștri beau cu nesaț frumusețile acestea, care curg și nu se mai sfarșesc, și ne pare rau ca nu le putem lua, sa le ducem cu noi și sa le aratam lumii, așa cum le vedem acum, în lumina, în mareția și-n liniștea asta dumnezeiasca, și sa spunem celor care nu le cunosc și nu ne știu: „Iata țara noastra!…” Atunci ar înțelege deodata — ca batranii de pe zidurile Troiei la vederea frumoasei Elena — de ce s-au dat atatea lupte ș-atata sange s-a varsat pentru „bucațica asta de pamant”.
Pe o larga deschizatura în munții din dreapta își așterne Borca mandrele-i gospodarii. Din fund alearga paraul, sarind peste înalte zagazuri de stanci, s-aduca Bistriții stapane prinosu-i de unde. În stanga se-ntinde Sabasa între doua dealuri descoperite, o linie ferata cara buștenii din codru. Pe maluri sunt schele de plute, ș-un pod peste rau. Din vale de Farcașa, între Batca Frumosului și Runcu Popeștilor, Bistrița o rateaza de fuga, arunca pluta peste praguri, plesnind-o de apa, și astfel, în jocuri și cantece de valuri, intra în ținutul Neamțului; leit în zale de oțel zorește Dreptul pe sub coastele Zahornii: zburlindu-și coama-i de argint s-azvarle Calul peste scarile Cernegurii, și-i ies în cale la hotar. Se bat nahlapii de grinzi, în tact scarțaie carma de la spate; ca o suveica aluneca pluta pe sub bolți de mesteacani. Pe malul drept, în vatra Calugarenilor, se-nalța o namila de stanca — „Piatra Teiului”. Cic-a vrut dracu odata sa iezeasca Bistrița și, rupand un hartan din Ceahlau, l-a luat de-a fedeleșu și s-a pogorat cu el în puterea nopții, dar pe vale l-a prins cantarea cocoșilor ș-a zbughit-o Aghiuța, lasand stana-n batatura, de s-au crucit oamenii cand au vazut-o a doua zi. Cotim la dreapta pe sub podul de la Gura Largului, și deodata ni se deschide înainte minunata priveliște a Ceahlaului. Singur și posomorat, trufaș stapanitor peste-un popor de munți, ce par pe langa dansul mușuroaie, înalțandu-și creștetu-n cer, scarmanand norii în raghila de stanci înfipte pe fruntea-i pleșuva, mandrul uriaș farmeca raul cu puterea mareției lui și-l face sa-și uite drumul și dorul de campie. De pe la namiezi pana-n scapatatul soarelui ne poarta Bistrița tot pe langa el — pleaca ea uneori, hotarata sa nu se mai întoarca, și iar se razgandește, și vine mai aproape, aciura vrajita pe sub poalele lui, rotindu-se-n loc, scuturandu-și platoșa-i stralucitoare, aci suspinand din adanc, aci privindu-l lung, strigandu-l, dand freamat padurilor cu glasu-i de valuri. Într-un tarziu își ia de seama și pleaca
dinți de fier și prin care se trage canepa sau inul melițat ca sa se aleaga partea cea mai fina. manioasa, vorbește singura, se bate de maluri, urland s-arunca toata, cat îi de lata, peste înaltele praguri de la Bicaz și de la Lunca Strambului. Nalucesc pe tapșane casuțele satelor, prin vai herastraie, din întunecimi de codru rasar marețe vechile manastiri: Pangarații, Bisericanii, castel fantastic pe varful unei maguri, și mai în vale, Bistrița, dupa o perdea de plopi. Înainte, Batca Doamnei s-abate la stanga și ne-arata orașul
— cel mai frumos oraș de munte al Moldovii — culcat între doua straji înalte: Pietricica și Cozla.
La asfințitul soarelui suntem în Piatra. Pamantul umbla cu noi. Ceahlaul, ridicandu-și falnic fruntea peste grinduri, ne privește înca din negurile departarii.