Gaiţa mea e foc. V-am destainuit paţania ciocanitorii şi de-atunci şi-a pierdut încrederea în mine. O saptamana întreaga am rugat-o pana sa-şi ţie cuvantul, sa-mi spuie cum au capatat pasarile penele lor aşa de minunate la vedere. Ascultaţi ce-am vorbit cu gaiţa:
Eu: Pasare draga, îţi fagaduiesc ca de acum înainte n-o sa mai spun altora nimic din ceea ce-mi împartaşeşti.
Gaiţa: Lasa ca te cunosc. Aşa mi-ai vorbit şi randul trecut, şi mi-ai pus ciocanitoarea pe cap, de-mi amaraşte zilele.
Eu: Gaiţa draga, ma jur…
Gaiţa: Juramintele tale sunt ca fulgii mei de uşoare. Uite (îşi scoate un fulg cu ciocul şi-l lasa sa pluteasca în aer).
Eu: Gaiţa draga, crede-ma, juramintele mele sunt ceva mai grele…
Gaiţa: Lasa! lasa!… În sfarşit, o sa-ţi spun şi povestea asta, şi atata tot…
Eu: Şi lada-n pod!
Gaiţa: Aşa. Asculta: La-nceput toate pasarile aveau penele de doua feluri; albe şi negre, ca ziua şi noaptea. Decat Dumnezeu se cam saturase sa le vada pe toate la fel. Şi ce şi-a zis: „Bine, daca la trup îs deosebite, de ce n-ar fi şi la pene?” Atunci s-a uitat în sus, în jos, şi-a hotarat îndata unui paun — paunul era alb, canta mai frumos decat toate şi era şi pasarea lui de casa — a hotarat aşadar unui paun sa-şi ia zborul, în zorii zilei, prin înaltul cerului, sa-şi moaie penele în albastrul vazduhului şi-n aurul rasaritului, apoi sa se lase pe pamant, sa-şi poarte aripile prin verdele ierbii. Dupa ce paunul a îndeplinit toate aceste, de-ţi lua ochii cu stralucirea lui daca-l priveai, Dumnezeu a poruncit unui vultur sa adune toate zburatoarele cerului, şi dupa ce s-au strans la un loc cu toatele, preasfantul le-a spus ca vrea sa le înfrumuseţeze. Aratandu-le paunul, le zise sa-şi aleaga fiecare, de pe trupul lui, felul penei în care ar vrea sa fie îmbracata. Şi ca sa-l vada mai bine pasarile pe paun, Dumnezeu îi porunci sa-şi roteasca coada, şi de atunci paunul capata darul acesta. Pasarile cerului însa, deprinse mereu cu albastrul vazduhului, cu verdele ierbii şi cu aurul soarelui, puţine au ales penele aceste, şi mai toate s-au bucurat de socoteala sticletelui. Vezi dumneata, mic şi afurisit: „Doamne, zise el, da-ne din toate cate ceva şi lasa-ne sa le amestecam noi cum ne-o taia capul.” Dumnezeu a zambit şi-a încuviinţat ca cele care voiau sa asculte de sticlete sa faca dupa cum le-a sfatuit el. Tocmai atunci, hop! şi ciocanitoarea, care întarziase, c-un trandafir alb în cioc. Preaînaltul o cheama sa o mustre ca a rupt floarea, apoi porunci unui înger sa-i aduca trandafirul, sa-l miroasa. Îngerul, cand lua crenguţa, se împunse într-un spin şi îndata îi ieşi în varful degetului o bobiţa de sange. Fiindca din pricina trandafirului rasari cea dintai picatura de sange pe lume, Dumnezeu meni floarea sa se faca roşie, cum se şi facu, iar pentru ca prin ciocanitoare se întamplase aceasta, Atotputernicul spuse îngerului sa-şi ştearga degetul de capul ei, sa ramaie însemnata.
Ce sa vezi însa? Aşa le-a luat ochii celorlalte pasari roşul ciocanitorii, ca toate au navalit la ea, sa se atinga de dansa, sa capete şi ele macar cat de puţin din faţa sangelui. Cel dintai sticletele. Dar dintr-o picatura ce s-alegi? Pe urma şi-au amestecat penele care cum le-au taiat capul. Vrabia, fiindca era cald, s-a scaldat îndata în ţarana şi s-a facut ca dracul. Cioara, foarte înţeleapta, ce-a gandit: „Eu nu-s proasta, cu pana mea n-o sa ma ia nimeni în seama şi-o sa ma înmulţesc în pace. Ia sa raman eu neagra cum sunt.” Şi neagra a ramas. Tot astfel şi corbul. Puţine au avut înţelepciunea sa se roage de Dumnezeu sa le faca el cum o crede în nemarginita lui marinimie. Aşa Preaînaltul şi-a atins degetul de penele paunului şi-a facut: prigoria, gangurul, scatiul. Ba chiar şi eu am întins aripile de mi-a pus albastrul de pe ele. Uite. Marturisesc, cam puţin, însa şi aşa e bine, ca tot mi-a venit mintea cea de pe urma. Dar cel mai folosit, îţi închipui, a ramas paunul, ca tot albastrul, aurul şi verdele, dispreţuit de celelalte pasari, i-au ramas lui. Iar el, de bucurie, şi cum avea un glas minunat, s-a pus îndata sa cante, şi canta, canta fara sa ia în seama ca Dumnezeu, obosit, vroia sa aţipeasca puţin. De trei ori i-a poruncit Atotputernicul sa taca. El, de unde! Îi da înainte. Atunci, dintr-un tufiş, iata şi privighetoarea! Privighetoarea, pe vremea ceea, era cea mai leneşa pasare: dormea şi ziua şi noaptea. Şi fiindca acuma se trecuse cu somnul, nimerise şi ea la spartul targului şi alerga la Preaînţeleptul sa-i schimbe şi ei penele, ca nu vroia sa ramaie aşa cum o mazgalise, acum în graba, vecina ei, vrabia, cu ce putuse lua şi dansa de pe aripi. Dumnezeu însa se supara foc de lenea privighetoriii şi o lasa aşa, ba o şi pedepsi sa nu mai doarma nici nopţile de acum înainte. Dar fiindca privighetoarea zbura pe umarul Atotfacatorului, şi se ruga frumos de iertare, şi fiindca îndurarea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini, i se facu mila Ziditorului de pasarica. Însa nu-şi mai putea lua cuvantul înapoi. Ce sa faca? Tocmai îi lovi auzul glasul paunului. Şi ce se gandi Dumnezeu? Sa treaca glasul paunului privighetorii: pentru pedeapsa mare care i-o daduse se cuvenea, în schimb, şi-un dar mare. Ba scapa şi de cantecul zaludului. Zis şi facut. De atunci privighetoarea canta aşa de frumos, iar paunul scheauna ca o maţa. Ia aşa!
Dupa ce gaiţa sfarşi, m-am gandit puţin, apoi iata ce i-am vorbit:
Eu: Ia asculta, gaiţo draga, frumoasa poveste şi mare minciuna mi-ai înşirat.
Gaiţa: Daca o crezi, cum o cred eu, ţi-am spus un adevar.
Eu: Aşa-i! Dar adevarul e un adevar cand e pentru toţi la fel.
Gaiţa: Şi cate minciuni n-au fost multa vreme, pentru toţi, adevaruri adevarate.
Eu: Gaiţo, umbli cu şiretenii. Adevarul numai noi, oamenii, îl ştim.
Gaiţa m-a privit, a întors capul, apoi a început sa fluiere un cantec care am învaţat-o eu, un cantec de batjocura, ca şi cum mi-ar fi zis: „Vorba sa fie!” Ei, va place?
Ca sa ma razbun pe ea v-am destainuit şi povestea aceasta. Uite-aşa.
In fel de fel de fete!
