A fost odata ca niciodata un împarat care avea o fata nespus de frumoasa, dar atat de trufașa, de nu putea sa-i gaseasca nici un pețitor pe gustul ei.
Pe cei care venisera-n pețit pana atunci, fata reușise sa-i faca sa-și ia talpașița. Ba îi mai și batjocorise pe deasupra!
Dar iata ca într-o buna zi, împaratul dadu un bal mare, la care-i pofti pe toți flacaii dornici de însuratoare. Și de cum se înfațișara aceștia, veniți din toate parțile lumii, împaratul îi și orandui dupa rang și stare: în frunte veneau împarații, apoi prinții, conții și baronii, iar la urma, nobilii de mana a doua.
Cand fata de împarat fu purtata prin fața șirului de pețitori, de-ndata ce-i vazu, îi gasi fiecaruia cate-un cusur. Primul i se paru prea gras: „Parca-i un butoi!”. Pe al doilea îl gasi prea înalt: „Ia te uite ce lungan! Nu-l ajung nici într-un an…”. Cel de-al treilea era prea scund: „Scurt, gros și îndesat! N-arata a barbat!”. De al patrulea zise ca-i prea galben la fața: „Parca-i moartea!”. Al cincilea i se paru prea roșcovan: „Roș-creasta de cocoș!”. Iar al șaselea, prea adus de spate: „Ia te uita: brad verde, uscat dupa vatra!”
Și uite așa, nu se afla unul sa nu-i gaseasca prințesa vreun cusur. Dar cel mai mult își rase de-un crai pe-a carui fața se vedea bunatatea și voioșia. Acesta ședea în capul mesei și avea barbia nițeluș cam stramba.
– Ei, dracie! striga domnița, stricandu-se de atata ras. Acesta are o barbie ca un cioc de sturz!
Și de-atunci îi ramase împaratului numele de „Cioc-de-Sturz”. Daca vazu împaratul cel batran ca fata lui nu face altceva decat sa-și bata joc de toata lumea și sa-și alunge pețitorii, se manie cumplit și facu juramant s-o dea de soție celui dintai cerșetor care va bate la poarta castelului.
La numai cateva zile dupa ce trecuse balul acela de pomina, un biet cantareț trecu pe acolo și se porni sa cante sub ferestrele palatului, cu gandul ca s-or îndura de el și l-or milui cu niscaiva mancare.
De cum îi auzi cantecul, împaratul îi porunci unui slujitor:
– Aduceți-mi-l de îndata încoace!
Cantarețul cel zdrențuros intra-n sala tronului și începu sa cante în fața împaratului și a fiicei sale. Și dupa ce sfarși de cantat, se ruga de maria-sa sa-l ajute cu ce l-o lasa inima. Împaratul îi zise:
– Atat de mult mi-a placut cantarea ta, ca ți-o dau pe fiica mea de soție!
Pe domnița o trecura fiori de groaza la auzul acestor cuvinte, dar împaratul grai raspicat:
– Am facut juramant sa te dau dupa cel dintai cerșetor care va trece pe aici, și o sa-mi țin juramantul!
În zadar se ruga fata și încerca sa se împotriveasca. Împaratul trimise dupa popa și trufașa prințesa fu nevoita sa se cunune cu cantarețul cel sarman.
Dupa cununie, împaratul nu-i lasa pic de ragaz și-i zise:
– Crezi ca se mai cuvine ca o nevasta de cerșetor sa locuiasca sub acoperișul meu? Ia-ți barbatul și du-te de-aici!
Cerșetorul își lua tanara soție de mana și-o pornira, batand drumurile pe jos. Și cand ajunsera ei într-o padure mare, femeia își întreba barbatul:
– Padurea asta mare,
– A cui sa fie oare?
Iar barbatul îi raspunse:
– A lui Cioc-de-Sturz crai!
– Și-ar fi fost și-a ta,
– De barbat daca-l luai.
– Din cauza trufiei, dadui de napasta,
– Ce trai aș fi dus de-i eram azi nevasta!
Mersera ei ce mai mersera pana ajunsera într-o lunca. Și femeia întreba iarași:
– Da lunca asta verde,
– A cui sa fie oare?
– A lui Cioc-de-Sturz crai.
– Și-ar fi fost și-a ta,
– De barbat daca-l luai.
– Din cauza trufiei, dadui de napasta,
– Ce trai aș fi dus de-i eram azi nevasta!
Mai mersera ei o vreme și numai ce dadura de-un oraș mare. Femeia îl întreba din nou pe cerșetor:
– Orașul asta mare
– Al cui sa fie oare?
– Al lui Cioc-de-Sturz crai.
– Și-ar fi fost și-al tau,
– De barbat daca-l luai.
– Din cauza trufiei, dadui de napasta,
– Ce trai aș fi dus de-i eram azi nevasta!
– Nu-mi place defel, îi spuse manios cantarețul, sa te tot aud tanguindu-te ca n-ai pe altul de barbat! Da ce, eu nu ți-s potrivit, sunt de lepadat?!
În cele din urma, poposira la o coliba mititica, iar femeia întreba:
– Vai, Doamne, cine-o locui în cascioara,
– Ca-i darapanata din cale-afara?!
Iar cantarețul îi raspunse:
– Vrei sa știi cine? Pana azi am stat eu singur în ea, dar de-acum încolo vom locui aici împreuna.
Cand dadura sa intre, femeia fu nevoita sa se aplece, atat era de scund bordeiul.
– Dar unde-mi sunt slugile? întreba ea.
– Care slugi? o lua la rost cerșetorul. De-acum înainte, tu singura va trebui sa ai grija de toate. Ia du-te imediat de aprinde focul și pune apa la fiert, sa-mi faci de mancare. Nu mai pot de flamand și ostenit ce sunt!
Dar fata de împarat nu se pricepea defel sa aprinda focul și nici sa gateasca, așa ca cerșetorul n-avu încotro și fu nevoit sa puna el mana sa faca toata treaba, ca sa nu ramana flamand. Și, mai brodind-o, mai poticnindu-se, nu se poate spune ca n-a facut o mancare bunicica pana la sfarșit…
Dupa ce îmbucara ei puținul pe care-l aveau, se culcara pe cuptor.
Dis-de-dimineața, cantarețul își trezi nevasta cu noaptea-n cap și-o îndemna sa se apuce imediat de treburile casei. De bine, de rau, o dusera și așa cateva zile, pana ce dadura gata toate merindele. Atunci, barbatul îi zise nevestei sale:
– Ia asculta, mai femeie, așa n-o mai scoatem noi la socoteala: sa mancam numai și de caștigat nici pomeneala! Sa te apuci de împletit coșuri, auzi?
Apoi, barbatul se duse sa taie niște crengi de rachita, le facu nuiele și le cara în casa. Femeia se stradui din toata inima sa le împleteasca, dar nuielele erau tari și-i vatamau mainile cele gingașe.
– Vad eu ca la asta nu-ți merge mana! îi zise barbatul. Apuca-te macar de tors, ca poate la asta ai sa te pricepi mai bine.
Se apuca femeia de tors, dar firul aspru al lanii îi taia atat de adanc pielea gingașa a degetelor, de-i dadea mereu sangele.
– Of, ca tare prost am mai nimerit-o cu tine, ca nu ești buna de nicio isprava! se oțarî la ea barbatul. Dar ca sa nu zici ca-ți caut pricina degeaba, uite, o sa încerc sa fac negoț cu oale și strachini de lut. Iar tu o sa le duci în piața și o sa le vinzi.
„Vai, gandi prințesa, daca s-or nimeri sa vina tocmai atunci în piața oameni din împarația tatalui meu și m-or vedea vanzand blide, ce-au sa-și mai rada de mine!”
Dar cum n-avea încotro, fu nevoita sa se supuna, daca nu voia sa moara de foame. Prima oara îi merse bine negustoria, caci, vazand-o cat era de frumoasa, oamenii îi cumparau bucuroși marfa și-i plateau cat cerea ea. Ba, s-au mai gasit unii care-i puneau banii-n mana și uitau sa-și mai ia oalele…
Și așa au trait ei o bucata de vreme de pe urma caștigului, pana ce-au cheltuit și ultima lescaie. Cand vazu barbatul ca n-au încotro, o trimise din nou la targ cu o gramada de oale, caci fusese prevazator și le cumparase mai înainte, din caștig.
De asta data însa, domnița se așeza încrezatoare cu ele la gura oborului și-ncepu sa îmbie oamenii sa le cumpere. Dar, ca un facut, deodata aparu un calareț care intra cu armasarul în gramada ei de oale și le facu pe toate numai cioburi. Femeia începu sa planga și, de frica, nu mai știa ce sa faca.
„Vai de mine și de mine ce-o sa mai platesc pentru asta!” se tanguia ea întruna. „Cine știe ce-o sa spuna acu barbatul meu, cand o afla ce mi s-a întamplat!”
O porni spre casa tot într-o fuga și-i povesti cu de-amanuntul ce pacoste daduse peste dansa.
– Cine a mai pomenit sa te-așezi cu oalele tocmai la gura oborului, în drumul calareților! o certa barbatul, cu asprime. Și acum, ia nu te mai vaicari atat, ca și-un natang ar înțelege ca nu ești buna de nicio treaba!
Uite, am fost la palatul împaratului și-am cercetat de nu le trebuie vreo slujnica la bucatarie, și mi-au fagaduit c-au sa te primeasca, dar fara nicio simbrie, numai pe mancare.
Și uite așa ajunse fata împaratului slujnica la bucatarie. Acolo trebuia sa-i dea toate la îndemana bucatarului și sa savarșeasca muncile cele mai grele și mai umilitoare. Biata de ea își legase de amandoua buzunarele cate-o ulcica, și-n ele aducea acasa resturile ramase de la masa împarateasca. Și cu bruma asta de mancare își înșelau foamea.
Dar iata ca într-o zi s-a întamplat sa se praznuiasca nunta feciorului celui mai mare al împaratului. Se duse și ea, saraca, sa priveasca, pitindu-se dupa o ușa din sala tronului… Cand se aprinsera luminile și începura sa vina oaspeții, unul mai mandru decat altul și domnița vazu stralucirea aceea care-i lua ochii, se gandi, cu inima întristata, la soarta ei și-și blestema trufia care o adusese în starea asta de saracie, facand-o sa îndure atatea umilințe.
Trecand pe langa dansa, slugile îi aruncau din cand în cand din bucatele pe care le duceau ori le luau de la masa. Fata de împarat se grabea sa le puna în oala, ca sa plece acasa cu ele.
Deodata se ivi în sala fiul împaratului, îmbracat numai în catifea și-n matasuri. Cand o vazu pe femeia aceea frumoasa, cum statea așa, pironita-n ușa, o prinse de mana și vru s-o traga-n joc. Dar ea se înspaimanta grozav și cauta sa-i scape din stransoare, fiindca-și daduse îndata seama ca fiul de crai nu era altul decat împaratul Cioc-de-Sturz, care-o pețise pe vremuri și pe care ea îl batjocorise.
Dar împotrivirea nu-i ajuta la nimic, caci craiul o apuca și mai zdravan și o trase dupa el, în sala tronului. Atunci, deodata, se rupse cureaua de care-i stateau prinse cele doua ulcele și ciorba se varsa pe jos, împraștiindu-se cat colo…
Cand vazura oaspeții una ca asta, începura sa rada cu toții pana ce nu mai putura și-i aruncara numai cuvinte de batjocura. De rușine, biata fata de împarat ar fi vrut mai bine sa intre-n pamant. Alerga spre ușa, ca sa piara cat mai degraba din ochii lor, dar pe scara o ajunse din urma cineva și o aduse înapoi. Îl privi și-și dadu seama ca era tot împaratul Cioc-de-Sturz. Iar el îi grai cu blandețe:
– Nu te teme, ca eu și cantarețul cu care ai stat în coliba aceea micuța suntem unul și același om! De dragul tau m-am prefacut în cerșetor, iar calarețul care ți-a spart oalele tot eu am fost. Și toate astea le-am facut ca sa-ți înfrang trufia și sa te pedepsesc pentru felul cum m-ai batjocorit.
Atunci ea începu sa planga amarnic și-i zise:
– Cat de nedreapta am fost! Nu ma simt vrednica sa-ți fiu soața!
Dar el cauta s-o abata de la gandurile ei negre și-i zise:
– Lasa, nu te mai omorî atat cu firea! Mangaie-te cu gandul ca zilele tale de suferința au trecut și acum o sa facem o nunta sa se duca vestea!
Și cat ai bate din palme, se ivira slujnicele de o gatira cu cele mai minunate straie din cate s-au pomenit vreodata. Veni apoi și tatal fetei, împaratul cel batran, venira și curtenii și-i urara cu toții sa aiba parte de noroc la nunta ei cu împaratul Cioc-de-Sturz. Și de-abia acum pot sa zic ca se pusera pe chef… Rau îmi pare, zau, ca n-am nimerit și noi pe acolo, ca trebuie sa se fi petrecut la nunta asta de pomina, cum nu s-a mai petrecut nicaieri pe lume!
