Hansel și Gretel

A fost odata ca niciodata un taietor de lemne tare nevoiaș și omul asta își avea cascioara la marginea unui codru nesfarșit, unde-și ducea viața împreuna cu nevasta-sa și cei doi copii ai sai. Și pe baiețel îl chema Hansel, iar pe fetița Gretel.

De sarmani ce erau, nu prea aveau cu ce-și astampara foamea. Și-ntr-o buna zi, întamplandu-se sa se abata asupra țarii o mare scumpete, nu mai fura-n stare sa-și agoniseasca nici macar painea cea zilnica.

Seara în pat, pe bietul om începeau sa-l munceasca gandurile și, zvarcolindu-se neliniștit în așternut, se pomenea ca ofteaza cu grea obida.

Și-ntr-una din aceste seri îi zise el neveste-sii:

– Ce-o sa ne facem, femeie? Cu ce-o sa-i hranim pe bieții noștri copii, cand nici pentru noi nu mai avem nici de unele?

– Știi ceva, barbate, raspunse femeia, maine-n zori luam copiii cu noi și-i ducem unde-i padurea mai deasa. Le facem un foc bun, le dam și cate-o îmbucatura de paine și pe urma ne vedem de treburile noastre. Iar pe ei îi lasam acolo. De nimerit, n-or sa mai nimereasca drumul spre casa, de asta sunt sigura, și-n felul asta ne descotorosim de ei!

– Nu, femeie, asta n-o s-o fac nici în ruptul capului, spuse barbatul. Nu ma rabda inima sa-mi las copiii singuri în padure. Ca doar multa vreme n-ar trece și-ar veni fiarele sa-i sfașie…

– Vai de tine, neghiobule, îl lua femeia la rost, de-i așa, o sa murim de foame toți patru… Poți sa cioplești de pe-acum scanduri pentru sicrie…

Și femeia nu-i dadu pace pana cand omul nostru nu se-nvoi.

– Totuși, mi-e tare mila de bieții copii! adauga el cu obida.

În acest timp, cei doi copii stateau treji în așternut, ca din pricina foamei nu putusera sa închida un ochi. Și așa se facu de auzira tot ce spuse zgripțuroaica de femeie catre tatal lor.

La un moment dat, Gretel începu sa planga cu lacrimi amare și-i spuse lui Hansel printre sughițuri:

– De-acu s-a sfarșit cu noi!

– Liniștește-te, Gretel, și nu mai fi mahnita, o sa gasesc eu o scapare! îi zise cu blandețe frațiorul.

Dupa ce batranii adormira, Hansel se scula, își puse hainuța pe el și, deschizand ușa, se strecura afara. Luna lumina ca ziua și pietricelele albe, din fața cascioarei, straluceau ca banuții cei noi. Hansel se apleca de mai multe ori pana ce-și umplu bine buzunarul cu pietricele. Apoi se-ntoarse în casa și-i șopti lui Gretel:

– Fii liniștita, draga mea surioara, și dormi în pace! Apoi se culca din nou în patul lui și adormi.

Zgripțuroaica de femeie nici nu aștepta sa rasara soarele ca se și înființa la patul copiilor, sa-i trezeasca.

– Ia sculați-va, leneșilor, ca mergem la padure sa aducem lemne!

Apoi dadu fiecaruia cate un codru de paine și marai printre dinți:

– Asta aveți de mancare pentru la pranz! De va îmboldește foamea, nu cumva sa mancați înainte, ca altceva nu mai capatați!

Gretel lua toata painea și-o ascunse sub șort, din pricina ca buzunarele lui Hansel erau pline cu pietricele. Apoi pornira cu toții spre padure. Dupa puțin timp, Hansel se opri și își arunca privirea înapoi, spre cascioara ce ramasese în urma. Asta o facu o data, apoi iarași, și iarași… Și daca-l vazu taica-sau, numai ce-i zice:

– Da ce ai, Hansel, ca te oprești mereu și te tot uiți înapoi? Vezi mai bine cum mergi, sa nu-ți schilodești cumva picioarele!

– Știi, taicuțule, ma uitam dupa pisicuța mea alba… Sta, a naibii, cocoțata pe acoperiș, și-mi face semne de ramas bun.

Dar vezi ca femeia i-o taie pe data:

– Prostanacule, nu-i nici o pisicuța! E soarele de dimineața, care stralucește pe horn.

Acu e timpul sa va spun ca Hansel nu se uitase dupa nici o pisicuța și ca de fiecare data cand se oprea, scotea din buzunar cate o pietricica și-o lasa sa cada pe carare.

Dupa o bucata de vreme, ajunsera la locurile unde padurea se îndesea și cam pe la mijlocul ei omul nostru se opri și zise:

– Acu, copii, mergeți dupa vreascuri, c-o sa va faca tata un focșor pe cinste, sa nu va fie frig deloc!

Hansel și Gretel adusera vreascuri cat adusera, pana ce se facu o movilița buna. Lemnele luara foc pe data și, cand valvataia începu sa creasca, femeia grai:

– Stați langa foc, copii, și odiniți-va, ca noi ne ducem mai încolo, în padure, sa taiem lemne. Și cand om termina cu taiatul, ne întoarcem aici și va luam acasa.

Hansel și Gretel se așezara langa foc și cand se facu ora pranzului, fiecare își manca bucatura de paine. Și cum auzeau tot mereu rasunand lovituri de topor, erau încredințați ca tatal lor trebuie sa fie ceva mai încolo, nu prea departe. Dar vezi ca loviturile nu erau de topor!

Omul nostru legase o creanga de-un copac cioturos, și de cate ori batea vantul, o izbea încolo și-ncoace de uscatura aceea. Dupa ce așteptara sa vina sa-i ia, vreme lunga, nu gluma, cazura toropiți de oboseala și adormira buștean.

Cand s-au trezit, era noapte întunecoasa, de nu vedeai la doi pași. Gretel începu sa planga și printre suspine își întreba frațiorul:

– Cum o sa ieșim din padure?

Și Hansel se grabi s-o linișteasca, spunandu-i:

– Mai ai rabdare oleaca, pana ce rasare luna și atunci o sa gasim noi drumul, n-avea grija!

Rasari luna plina, de ziceai ca poleiește cu aur padurea, și de-ndata ce se arata pe cer, Hansel își lua surioara de mana și începu a pași pe urma pietricelelor, care scanteiau ca banuții cei de curand batuți și le aratau drumul. Mersera ei așa toata noaptea și cand începura a miji zorile, ajunsera la casa parinteasca. Au batut ei la ușa, „cioc-cioc!”, și cand femeia o deschise și dadu cu ochii de Hansel și Gretel, pe data se arata a fi fost foarte îngrijorata de soarta lor, zicandu-le cu prefacatorie:

– Copii rai ce sunteți, de ce ați dormit în padure atata vreme? Ne-ați facut sa credem ca nu mai vreți sa va mai întoarceți la casa voastra… Dar vezi ca tatal copiilor se bucura cu adevarat, ca-n inima lui era mahnit ca-i lasase atat de singuri.

Nu trecu multa vreme și nevoile începura iarași sa-i încolțeasca. Și numai ce-o auzira copiii într-o noapte pe femeie zicandu-i lui barbatu-su, care se perpelea în așternut:

– De-acu am terminat iarași merindele, ca nu mai avem în casa decat o jumatate de paine! Și dupa ce-om manca-o și pe asta, ne-om satura cu rabdari prajite… Trebuie sa ne descotorosim de copii, auzi tu! O sa-i ducem în afundul padurii, ca sa nu mai poata nimeri drumul de-or voi sa se reîntoarca acasa. Alta scapare nu vad, de ni-e drag sa ne mai putem ține zilele.

Vezi însa ca omului i se încrancena inima la auzul astor cuvinte și gandea în sinea sa: „Ba, mai bine s-ar cuveni sa împarți cu copiii tai ultima bucațica!”. Mai zicea el ce mai zicea, dar femeia nu lua deloc în seama spusele lui, ci-l tot ocarî și-l mustra. Acu, e știut, cine a apucat de-a spus „A” trebuie sa-l rosteasca și pe „B” și… daca și-a calcat pe inima prima oara, musai trebuie și a doua oara sa faca la fel.

Copiii erau însa treji și auzira toata vorba lor. Dupa ce batranii adormira, Hansel se scula din pat și vru sa iasa afara, sa adune pietricele, cum facuse și de prima data, dar vezi ca femeia avusese grija sa încuie ușa, așa ca baiatului nu-i fu chip sa poata ieși din casa. Și deși îi era inima grea, își mangaie surioara, spunandu-i:

– Nu plange, Gretel, ci dormi liniștita. Om gasi noi cum sa scapam cu bine…

Nici n-apucasera bine sa rasara zorile, ca și veni femeia și-i trase pe copii din așternut. Apoi le întinse cate o bucațica de paine, care era mult mai micușoara decat de cealalta data.

În timp ce mergeau ei pe poteca ce ducea spre padure, Hansel începu a face faramituri în buzunar și din loc în loc se oprea sa le presare pe jos.

– Ia asculta, Hansel, îi striga la un moment dat taica-sau, ce te tot oprești mereu și privești în jur? Vezi-ți mai bine de drumul tau și mergi cum trebuie!

– Pai, ma uit dupa porumbița mea, care sta pe-acoperiș și vrea sa-mi spuna la revedere! grai Hansel repede, ca nu cumva sa se dea în vileag.

– Prostanacule, îl lua în raspar femeia, ceea ce vezi tu nu-i nici o porumbița! E soarele de dimineața care stralucește sus, deasupra hornului.

Dar vezi ca Hansel nu dadu îndarat de la ce-și pusese în gand și, încetișor-încetișor, împraștie pe drum toate faramiturile.

Femeia îi duse pe copii departe, departe, tot mai în afundul padurii, unde nu mai fusesera în viața lor. Și-ntr-un luminiș, facura iarași un foc mare și mama le zise cat putu ea de bland:

– Ramaneți aici, copilași, și de v-a birui oboseala, n-aveți decat sa puneți capul jos și sa dormiți oleaca… Noi ne ducem în padure, mai încolo, sa taiem lemne și seara, cand om sfarși lucrul, ne întoarcem sa va luam.

Trecu ce trecu timpul și cand veni ora pranzului, Gretel lua bucațica de paine și-o împarți cu Hansel, ca pe-a lui baiatul o presarase pe drum. Zburara ceasurile, se lasa și amurgul, dar vezi ca nimeni nu se arata sa-i ia pe bieții copii. Și cum adormira greu, se trezira de-abia în toiul nopții. Daca vazu ce se întamplase, Hansel o mangaie pe surioara lui și-i zise:

– Sa ramanem aici pana ce-o rasari luna, ca atunci ne-o fi ușor sa gasim faramiturile pe care le-am împraștiat pe jos, cat am mers. Ele or sa ne arate fara greș drumul spre casa, asta-i sigur!

De îndata ce se înalța luna deasupra padurii, copiii se sculara din culcușul de vreascuri, dar vezi ca nu mai gasira nici o faramitura… Mulțimea de pasarele care tot zboara peste campuri și prin paduri de mult le ciugulisera pe toate. Dar Hansel avea o inima viteaza și-i spuse lui Gretel:

– N-ai teama, surioara, pana la urma tot o sa gasim drumul!

Dar vezi ca nu fu chip sa-l gaseasca… Mersera toata noaptea și mai mersera înca o zi, din zori și pana-n seara, dar de izbutit tot nu izbutira sa iasa din padure. Și erau prapadiți de foame ca vai de ei, ca afara de cateva boabe de fructe salbatice, culese de pe jos, nimic nu mai luasera-n gura. De trudiți ce erau, sarmanii copii abia își mai trageau picioarele, și așa se facu ca nu mai putura merge și, ghemuindu-se sub un copac, adormira buștean.

Și se ivi a treia dimineața de cand copiii parasisera casa parinteasca. O luara ei la picior, de cum rasari soarele, dar cu cat mergeau, cu atat se afundau mai adanc în padure. De nu le venea cat mai degraba un ajutor, se aflau în primejdie de moarte.

Cand se facu ora pranzului, numai ce vazura pe-o craca o pasarica alba și frumoasa, care canta atat de duios, ca se oprira vrajiți s-o asculte. Dupa ce-și sfarși cantul, pasarica își întinse aripile și zbura, „zvaaaarrrr!” pe dinaintea copiilor. Daca vazura ei asta, începura a se lua dupa ea pana cand se facu de ajunsera la o casuța. Cat ai clipi, pasarica se lasa pe acoperiș și cand venira mai aproape de casuța, copiii ramasera cu gurile cascate. Pasamite, toata cascioara era facuta din paine și acoperita cu cozonac, iar geamurile erau din zahar curat.

– Hai sa-ncepem sa îmbucam! zise Hansel. Și sa ne fie de bine! Eu o sa mananc o bucata din acoperiș, iar tu, Gretel, ia de gusta din fereastra asta, ca e tare dulce!

Hansel n-aștepta sa fie rugat și, înalțandu-se pe varfurile picioarelor, rupse o bucațica din acoperiș, sa-și dea seama ce gust are. În acest timp, Gretel ronțaia de zor o spartura de geam. Și numai ce se auzi deodata o voce subțirica, ce venea dinauntrul casuței:

– Cronț, cronț, cronț, da ce tot ronțaie a mea cascioara?! Cine, cine e afara?

Și copiii raspunsera pe data:

– Vantul, vantul! Azi înconjura pamantul!

Și, fara sa se sinchiseasca defel, continuara sa manance și mai cu pofta. Cum îi placuse grozav acoperișul, Hansel mai rupse din el o bucata buna, iar Gretel nu se lasa nici ea mai prejos și, desprinzand un ochete de geam, se așeza jos și începu a-l ronțai cu pofta.

Și cand nici nu se așteptau, odata se deschise ușa și-o femeie batrana de tot, ce se sprijinea într-o carja, ieși din casa, tarșindu-și picioarele.

La vederea ei, Hansel și Gretel se speriara atat de tare, ca scapara tot ce aveau în mana. Dar vezi ca batrana nu-i lua la rost, ci începu a-i întreba, clatinand ușurel din cap:

– Ei, copiii mei dragi, da cine v-a adus aci? Poftiți de intrați înauntru și ramaneți la mine, ca nu va fac nici un rau.

Și luandu-i pe amandoi de mana, îi duse în casuța. Iar acolo îi aștepta o mancare, sa-ți lingi degetele, nu alta: lapte și clatite cu zahar, mere și-o mulțime de nuci! Dupa ce se ospatara ei bine, batrana le pregati doua paturi cu așternutul cum îi zapada și Hansel și Gretel se culcara fara nici o grija și se simțira în al noualea cer.

Batrana se aratase prietenoasa ca sa le caștige încrederea, dar vezi ca era o vrajitoare haina, care pandea copiii ca sa-i atraga cu șosele și momele. Și numai de aceea facuse și casuța de paine, sa-i ademeneasca mai ușor.

De-i cadea vreunul în gheare, îndata îi facea de petrecanie și, dupa ce-l fierbea, îl înghițea cu lacomie. Ziua cand se bucura de un astfel de ospaț o socotea ca pe-o zi de sarbatoare și cum de n-ar fi fost așa pentru ea!

Vrajitoarele au ochii roșii și vederea scurta, dar vezi ca adulmeca de departe, ca jivinele, cand se apropie picior de om. Și la fel de bine adulmeca și cotoroanța asta. De cum i-a simțit pe Hansel și Gretel ca se apropie de acele locuri, a și început a hohoti cu rautate și-n vorbele ei era numai batjocura:

– Pe aștia îi și am în mana, nu-i las eu sa-mi scape…

De cum se ivira zorile, vrajitoarea fu în picioare, ca nu cumva sa se trezeasca mai înainte copiii. Și cand îi vazu ea pe amandoi cat de dragalaș dorm împreuna și cat de rumen și rotofei le e obrazul, nu mai putu de bucurie și începu a mormai mai mult pentru sine: „Strașnica bucatura o sa am, n-am ce zice!”.

Apoi apucandu-l pe Hansel cu mana ei sfrijita, îl împinse pana la un grajduleț cu gratii de fier și-l închise acolo. Și era zavorat așa de strașnic, ca oricat ar fi strigat și s-ar fi zbatut, nu i-ar fi folosit la nimic.

Dupa ce-l puse la popreala pe Hansel, babușca intra în camera unde dormea Gretel și, zgalțaind-o ca s-o trezeasca, începu a o ocarî și a-i striga:

– Scoala, leneșo, și du-te de adu apa, sa-i faci o fiertura buna lui frate-tau, ca l-am închis în grajd și trebuie sa-l îngrașam! Acu e numai piele și os, dar cand s-o mai împlini – o sa-l mananc!

Gretel, începu a plange cu lacrimi amare, dar vezi ca lacrimile ei nu-i muiara inima cotoroanței și, pana la urma, trebui sa se supuna și sa faca tot ce-i poruncea vrajitoarea cea haina. Și-n timp ce lui Hansel i se aducea cea mai buna mancare, ca sa se îngrașe, Gretel abia de capata de la babușca niște coji de raci.

În fiecare dimineața, babușca se strecura șontacaind pana la grajd și înca din prag se apuca sa strige:

– Hansel, ia scoate un deget afara, sa vad de te-ai îngrașat de ajuns!

Dar vezi ca ghiujul de Hansel îi trecea printre gratii un oscior, și cum babușca avea ochii tulburi și vedea ca prin sita, era încredințata ca-i întinde un deget. Și de fiecare data se tot minuna cotoroanța cum de nu se mai îngrașa.

Trecura așa zilele și vazand ca dupa a patra saptamana, Hansel ramasese la fel de ogarjit ca și înainte, își pierdu rabdarea și nu mai vru sa aștepte.

– Hei, Gretel, o striga ea pe fetița, grabește-te de adu apa, ca de-i curge untura de gras ce e, ori de-i slab ca un ogar, eu pe Hansel îl tai și-l pun la fiert!

Vai, cum se mai boci biata surioara, cand trebui sa care apa pentru a doua zi, și cum îi șiroiau lacrimile amare pe obraz!

– Doamne, ajuta-ne! striga ea dupa un rastimp. De s-ar fi întamplat sa ne înghita fiarele salbatice ale codrului, am fi murit macar împreuna!

– Ia mai sfarșește odata cu bocitul, se rasti cotoroanța la fata, ca doar nu-ți ajuta la nimic toata vaicareala!

Nici nu se luminase înca bine de ziua, cand începu Gretel roboteala. Ca doar trebuia sa care apa, sa atarne cazanul pentru fiertura în carligul de fiert și sa aprinda focul.

– Mai întai, aș vrea sa punem la copt, auzi tu? se rasti baba la Gretel. Ca am aprins cuptorul și aluatul l-am framantat de mult.

Nu-și sfarși bine vorba, ca vrajitoarea o și îmbranci pe biata Gretel afara, unde era cuptorul din care ieșeau limbi de flacari.

– Hai, baga-te înauntru, îi porunci vrajitoarea și vezi daca-i destul de încins, ca sa punem înauntru painea!

Vezi ca afurisita de cotoroanța nu degeaba o îndemna pe fata sa se vare în cuptor! Ca de-ndata ce-ar fi fost înauntru, vrajitoarea pac! ar fi închis cuptorul. Și-ar fi ținut-o acolo pana ce se rumenea bine. Și-apoi ar fi mancat-o… Numai ca Gretel baga de seama ce ganduri clocea în cap vrajitoarea și se prefacu ca-i natanga și neîndemanatica:

– Aș intra, dar nu știu cum sa fac… Pe unde sa intru? Și cum anume?

– Ești proasta ca o gasca! o ocarî baba. Pai… nu-ți da prin cap pe unde, ca-i deschizatura destul de mare? Ia te uita, și eu as putea sa încap în ea! Și, șontacaind, se apropie de cuptor și-și vari capul în el.

Gretel doar asta aștepta și-i dadu un branci zgripțuroaicei de se duse pana-n fundul cuptorului. Apoi închise ușa de fier și puse zavorul. Valeu! ce mai urlete de te treceau fiorii razbateau dinauntru!

Dar vezi ca Gretel fugi de-acolo, sa n-o mai auda, și vrajitoarea cea haina pieri ca o netrebnica, arsa de dogoare. Și arse pana ce se prefacu în scrum.

Gretel dadu fuga într-un rasuflet pana la grajdul unde era închis Hansel și, deschizandu-l, striga bucuroasa:

– Am scapat, Hansel, am scapat, frațioare! Vrajitoarea a pierit!

Daca auzi ce-i spune, Hansel sari afara din grajd întocmai cum sare pasarea din colivie, cand i se deschide ușița.. Și vazandu-se iarași împreuna, își sarira de gat și se sarutara și bucuria le radea în ochi și-n inima. Și de voioși ce erau, țopaiau al naibii, ca niște iezi!

Cum nu mai aveau de ce se teme, intrara în casuța vrajitoarei și acolo, ce sa vezi, în toate ungherele erau numai sipete pline cu margaritare și nestemate!

– Ei, astea zic și eu ca-s mai bune decat pietricelele noastre! facu Hansel și-și umplu buzunarele pana nu mai putu.

Iar Gretel spuse și ea:

– Vreau sa aduc și eu acasa o mana-doua din ele!

Și alese și alese pana ce-și umplu șorțulețul.

– Acu, hai s-o tulim de-aici cat mai degraba, hotarî Hansel, ca mult mai ușoara mi-ar fi inima de-aș ști c-am ieșit din padurea asta fermecata.

Mersera ei ce mersera, cale de cateva ceasuri și numai ce ajunsera la o apa mare.

– Ce ne facem, surioara, ca nu putem trece? facu Hansel amarat. Nu vad peste apa nici un pod, nici macar vreo punte cat de îngusta…

– De-ar trece vreun vaporaș, bine-ar fi! Dar prin locurile astea, slaba nadejde… zise Gretel cu mahnire. Da uite, mai încolo vad o rața alba înotand. Poate ca, de-aș ruga-o, ne-ar ajuta sa ajungem pe malul celalalt…

Și începu a striga:

Rața, rațișoara,

Ia-i în spate, pe-aripioara,

Pe Hansel și Gretel,

Ca nici pod, nici punte n-are

Apa asta mare!

Se apropie rațișoara și Hansel i se urca în spate. Apoi o ruga și pe surioara lui sa vina langa el, dar Gretel ramase pe mal și-i zise:

– Cum sa vin? Nu vezi ca i-ar fi prea greu rațișoarei? Mai bine sa ne treaca pe rand.

Și faptura cea buna chiar așa și facu.

Dupa ce trecura cu bine pe celalalt mal, mai mersera ei ce mersera și, de la o vreme, padurea începu sa li se para din ce în ce mai cunoscuta. Și-ntr-un sfarșit, numai ce zarira din departare casa parinteasca. Tii, ce-o mai luara atunci la goana de le sfaraiau calcaiele, nu alta!

Trecura pragul casei și, dand navala în odaie, sarira la gatul tatalui lor. Era și timpul, ca, de cand își parasise copiii în padure, bietul om nu mai avusese o clipa fericita. Pe femeie însa n-o mai gasira copiii – murise.

Gretel își deșerta șorțulețul și începura a se rostogoli prin odaie margaritarele și nestematele, de te mirai de unde mai ies atatea. În acest timp, Hansel scotea și el din buzunar cate un pumn plin de pietre prețioase și, dupa ce le arunca pe podea, apuca sa arunce alt pumn, pana ce-și goli amandoua buzunarele.

Și așa se facu de-și luara îndata talpașița de la casa padurarului toate grijile și nevoile care statusera pana atunci pe grumazul omului și al copiilor lui.

Și traira ei împreuna numai în bucurie și fericire.

Și-am încalecat pe-o șa și v-am spus povestea așa! Da uite ca mai fuge pe-aici un șoricel. Și cine l-a prinde l-a vazut norocul, ca o sa-și faca din blana lui o caciula mare cat roata carului…