Dincolo de „Crucea de piatra”, de-a stanga Șoselei Vitanului, se ridica biserica „Sfanta Troița”. Mandrețe de biserica. Ce zugraveli, pe dinauntru și pe dinafara, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculți la troițeni, mai cu seama la cei batrani, te apuca amețelile cand încep ei sa-și ridice biserica în slava cerului. Ma rog, nu au atatea degete la amandoua mainile cate minuni se afla în sfantul locaș. Și cand se încurca, se fac foc batranii troițeni; ba își mușca degetele la numaratoare, caci iata, cum au apucat ei sa numere minunile: ridica amandoua mainile în dreptul ochilor, ți le vara sub nas cu degetele rasfirate, apoi la fiece lauda zice „una la mana” și moaie cate un deget în gura. La înfierbanțeala, uita ca degetele sunt ale lor, și le mușca, și vorba se preface în suparare, supararea în cearta și cearta în galceava. Cum sa caza ei la învoiala?… Fiecare vrea sa laude și sa numere numai cum vrea el, iar nu cum lauda și numara ceilalți.
De cumva nu ești din partea locului, trei-patru batrani – care de obicei asculta, cu gurile cascate și cu șepcile pe ceafa, la cantecele copiilor din școala vestitului dascal Nicuța cum te-or zari, te simt, ca niște copoi, ca ești strain, ca n-ai mai vazut biserica lor. Își freaca mainile; tușesc; își dreg glasul; apoi, rara-rara, cu niște pași lungi și semeți, îți ies înainte, îți cauta prilej de vorba, toți cu aceleași cuvinte, cu aceeași taraganire de glas și cu capul dat pe spate:
– Ei, flacaule, de pe unde?… Ce vanturi?… Pe la noi… ai?… Și de ce?… Ce zici de biserica noastra?… Nu, ma rog, ce crezi d-ta, ca n-o sa-ți taiem capul…
De te împinge pacatul sa spui ceva de sfinții uscați și drepți – unii cu sulițe, alții cu paloșe, unii calari, alții pe jos și cu mainile așa de încrucișate pe piept, ca palmele le ies afara din trup – pe loc batranii își ridica pulpanele giubelelor în cingatoarea de plisa roșie și-ți sufla cuvantul din varful limbii:
– Ei, puișorule, mai sunt zugravi, grozavi de tot… Am vazut și noi… am prea vazut cum o dau în paganește și-ți toarna la sfinți cu ochi de om, cu mani și picioare ca și ale noastre… Da de, vezi d-ta, sfinții aștia, așa cum i-am apucat noi, de cand am deschis ochii, sunt adevarat sfinți. Voi, tinerii de astazi, la legi umblați cu șoalda, la scris cu șoalda și la sfinți tot cu șoalda…!
II
Așa m-au judecat și pe mine, și n-oi mai uita mai ales ochii mici și vargați ai ctitorului, care-mi talmacea zugravelile, înfigand degetul aratator asupra sfinților și oftand parca ar fi voit sa planga vremile apuse și credințele de odinioara.
Erau patru. Trei – cu giubele lungi, cu șepci cu cozoroace de lac, crapate și șterse de lustru. Jupan Hagiul purta pe umeri o scurteica de elastic, galbena, spalacita, patata de untdelemn și picata cu ceara.
Ctitorul vorbea mereu, iar ceilalți trei îmi radeau în obraz, ca și cum mi-ar fi spus: „Da-te prins, da-te batut, nu te pune cu ctitorul nostru, c-a vazut multe ș-a pațit și mai multe”…
– Uite, îmi zicea ctitorul maniat, ce poftești? Nu-ți place Sfantul Gheorghe? Ce vitejește sta pe cal! Și cum omoara balaurul spurcat, parca ar ucide un vierme, nici nu se sinchisește. Iaca și mucenicul Mina cum își bate joc de Necuratul. Dar capul arhiereului Nicolae… ce mandrețe, ce curațel și frumos batran! Ei, nenișorule, o sa traiți, și cu d-alde astea n-o sa va mai întalniți! În ziua de astazi?… vardie naționala cu cozi de cocoș muiate în bacan… și barabance… și triu-liu-liu-triu-triu… la dreapta… la stanga… dreeeepți!… Iar sfintele locașuri… rușine!
Ctitorul abia rasufla, roșu ca para focului. Ma hotarasem sa tac. În ușa amvonului: draci cu gheare de trei ori mai lungi ca degetele, oameni cu parul vulvoi, îngeri slabi și lungi și, mai presus de toți, bunul Dumnezeu, pe nori cenușii, rotocolit cu un curcubeu.
Ctitorul nu se mai putu stapani. Ridica mainile. Manecile i s-adunara în umeri și începu, ascuțindu-și glasul:
– Nu vezi cum s-agața dimonii de talerul drepților, dar ei tot mai sus, tot mai sus la cantar, caci o fapta buna ridica de la pamant doi draci și mai bine… Nu vezi ca aștia-și apasa degetul pe un șir de oameni dezbracați și albi ca varul, cari o pornisera spre rai – au fost buni, milostivi, și n-au ravnit la ale altuia, și n-au zavistit, și n-au furat, și n-au luat numele Domnului în deșert, și n-au avut noua baieri la punga, ca în ziua de azi…
Hagiul pleca capul în jos, strangandu-și poalele scurteicii.
Doi din batrani iar zambira și iar înțelesera cu zambetul lor șiret: „Bine mai vorbește ctitorul! Da-te prins, da-te batut, nu te pune cu ctitorul, ca te face puzderie!”
– Iaca, urma ctitorul, iaca și bogații nemilostivi cum se duc în focul ghenii cu sacii în spinare, deșelați de aur și de argint!
Hagiul tuși, trase cozorocul șepcii pe ochi și întoarse spatele „judecații d-apoi”.
– Strangeți-va voua comori în ceruri… striga ctitorul, amenințand cu pumnul pe bogații nemilostivi, cari sa duceau liniștiți în iad… strangeți-va voua comori în ceruri, caci mai lesne va trece funia corabiei prin urechile acului decat bogatul în împarația cerurilor!
Ctitorul ramasese cu pumnul încleștat asupra zidului; ceilalți doi își descoperira capul, își facura cruce, înganand: „Doamne, Doamne, mare și milostiv ești, Doamne!”
Jupan Hagiul o șterse binișor-binișor și se facu nevazut.
– Fugi Hagiul… fugi… Nu-i vine la socoteala, – începu iar ctitorul – nu da un sfanț la cutia bisericii (ctitorul ținea mult la cutia bisericii), și acasa – nomol de galbeni batuți și ferecați! Îngroapa mereu cazanele, și n-are decat o nepoata, pripașita pe langa dansul de cand a plecat la hagialac, ca sa-i pazeasca coștoroaba. Și nu marita fata mare, nu sleiește un puț, nu daruiește un crampei de salba iconostasului unde se miruiește, caiafa de el!
Și vorba se încinse ca focul.
– Sa dea Hagiu?… Hagiu sa dea?…
– Dar nu l-ați vazut cum mișuna prin carciumi și bacanii? zise ctitorul. Intra într-una, ia binișor o maslina, o aduce la gura ș-o strecoara printre gingii. Fol, fol, fol, o mesteca… „E, cum dai maslinele, draga cutare?…” „Atat”… „Scump, scump de tot la așa vremuri. Vremuri grele!” Și pleaca… Intra peste drum. Șterpelește icrele de cosac. Rupe o bucațica, îi face vant. Pleasc, pleasc… „Cum petreceți icrele?”… „Atat”… „Scump, scump. Vremuri grele!” Și pleaca… Se duce la pastramagiul din colț. „Ia sa vedem, vericule, cum ți-e marfa, ca nu mai dau pe la cutare”… Ia o feliuța, îi face de petrecanie. „Cum o dați?” „Pe parale și atat.” „Aș, v-ați scumpit de tot! S-au dus vremurile alea… Vremuri grele!” Și pleaca. Îi e sete. Intra într-o bragagerie. „Ei… sa gust… ce bașbuzuc aveți?” Suge un fund de tinichea, ghiorț, ghiorț, ghiorț. „Zeama de agurida. Cin s-o bea? Cin s-o plateasca? Vremuri”… Și pleaca. Așa mananca și se racorește, și pe el îl dau banii afara din casa.
Și batranii – hi-hi, ho-ho, hi-hi – rad cu lacrami, napustindu-se în vorba, care mai de care mai șiret la cuvant și mai subțire la coada ochilor, rasucindu-și stropii de mustați, întorși ca niște colți albi împotriva nasului.
– Carambii cizmelor?… De cand era flacau…
– I se scalcie tocurile?… Le bate singur cateva flecuri…
– Pe mine, de cate ori ma vede: „Da-mi o pustie de țigara, ca-mi uitai papușa acasa”.
– Aș! ce-a uitat acasa?… Bea pelinița. O aduna vara, o usuca, o freaca în mani ș-o așeaza în lacra. Bea toata iarna și tușește sa-și dea sufletul.
– Da v-ați uitat pe sub scurteica Hagiului? zise ctitorul, razand și ciupindu-și mustațile. Nu?… Bine… Sa va spui eu… Într-o zi, dupa slujba, stam de vorba… mai mulți inși și cateva cocoane. Hagiul se uitase într-un jeț… Pandea o prescura. Paracliserul, un drac și jumatate, îi arata, jos, înaintea noastra, o firfirica de paisprece și-i zise: „Jupan Hagiule, mi se pare ca dumitale ți-a cazut la miruiala”. Hagiul sari în capul oaselor. Se apropie de firfirica. O țintui cu ochii, ca sa-i fi dat cu piciorul n-ai fi mutat-o din loc. Întinse mana… Cand se apleca de jumatate, pe noi, din spatele lui, barbați și cocoane, ne bufni un ras strașnic, și razi, și razi… Hagiul își uitase acasa turul pantalonilor… De rasul nostru, neîndraznind sa se aplece pana la firfirica, se uita lung la dansa și, cu lacramile în ochi, ieși din biserica, mormaind: „A mea era!… era a mea!”
Paracliserul știa de la nepoata Hagiului ca Hagiul de zece ani taie din turul pantalonilor ca sa-i carpeasca pe unde se cosesc. Scurteica fusese înca p-atat de lunga, dar o scurtase mereu din poale, ca sa încaputeze manecile.
III
Fum pe coșul Hagiului nu s-a pomenit. Ridice viscolul nameții pana la streșini. Apele sa înghețe tun. Treaba lor! Hagiul nu vrea sa știe de crapa pietrele la gerul Bobotezei, nici daca în iulie turbeaza canii de caldura. Iarna tremura, vara gafaie.
Toata viața lui, de cate ori nepoata-sa – traind aciolata pe langa dansul – îi pomenea, la Craciun, sa taie și ei un porc, ca tot creștinul, batranul raspundea:
– Îmi face rau, nepoata, s-aud guițand… Îmi face rau… c-așa sunt eu… milos…
– Cumpara-l, nene, taiat gata.
Daca așa îl aducea din cuvant Leana, înghițind în sec, cu gandul la șorici, batranul raspundea liniștit:
– Un porc… carne multa… Se strica… Doua guri suntem…
Venea Paștele.
– Nene, sa înroșim și noi oua…
– Ce prostie!… Oua roșii?… Nu e mai bine sa le mananci proaspete?… Oua roșii, oua statute…
– Sa roșim puțintele.
– De roșim puțintele, ardem focul degeaba, cumparam d-a surda bacanul… Cheltuiala zadarnica… Vremuri grele!
– Da… o ciozvarta de miel…
– Miel?… Ce fel miel?… Cum miel?… Miroase a oaie… Paștele prea e în vara…
– Ce pustia de vara, nene Tudose, nu vezi ca ploua și fulguiește?!…
– Ei, fulguiește, fulguiește… tu nu vezi ca nu ține? Unde ține? Cum cade, se topește… Eu mor de caldura… Uf!… uf!…
– Și eu mor de frig…
– Mori de frig… crapi!… Așa te-am pomenit… lacoma… nemulțumitoare!
Leana tace și înghite în sec. E saraca. N-are pe nimeni. Tace, ca batranul, de se manie, striga, trantește ușile, apoi se arunca în pat și se vaieta pana la miezul nopții, uitand sa-i dea și de paine.
De mic copil Hagiul fusese copil cuminte și așezat. Nu i s-auzea gurița, nici pașii. Nu rupea pantofii. Nu-și hartanea rochița. Pe ce punea mana punea bine.
Ajuns calfa la gaitanarie, vorbea frumos și cu patima în mijlocul tovarașilor sai.
– De cand eram d-o șchioapa pricepusem lumea, le zicea el. Înțelesesem bine de tot ca o carpa din gunoi este o munca de om pe care te faci stapan daca o pui deoparte. Și daca mama îmi dadea un ban de trei ca sa-mi iau un simit, eu ma uitam în ghiozdan: de aveam felia de paine, sanatate buna, aveam ce manca. Nu te saturi cu paine? Ce-ți trebuie simiți? Și puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi daca pui altul, fac trei… Radeți voi… radeți… Da, vanturați banii în mani și veți simți ce racoare ține cand va e cald, și ce cald cand va e frig. E destul sa te gandești ce poți face cu banii, ca sa și guști bucuria lucrului pe care nu l-ai cumparat. Ai simțit bucuria?… De ce sa-l mai cumperi?… Radeți voi, radeți… Ce lucru poate fi mai luminat ca un jeratic de galbeni întinși pe o masa?… Voi radeți… radeți cu hohote… Niște risipitori… În viața voastra n-o sa gustați adevarata bucurie…
Într-o zi, o calfa, vazandu-l cum tremura și cum i s-aprind ochii cand vorbește de bani, i-a zis în gluma:
– Strangi tu, baiete, strangi, și într-o zi… fiut… fiut… p-aci l-e drumul… și ia-i de unde nu-s…
Tudose, la așa nelegiuire, s-a ridicat în varful picioarelor, a încleștat pumnii, i-a adus la gura și a strigat, închizand ochii:
– Numai de veți varî tot pamantul în buzunar… numai atunci veți fura și banii mei!… Așa sa știți!… Așa!… Ca n-am bani… N-am chioara lascaie… P-așa vremuri nu poți sa ai…
În sfarșit, Tudose muncea; strangea; nu bea; nu ochea prin mahala; manca paine cu braga. Dupa zece ani, ajuns la parte, dupa alți cinci, tovaraș pe din doua cu stapanul sau.
În primii ani de tovarașie slabise, îngalbenise, îmbatranise la 30 de ani. De frica și de griji, bolea pe picioare. Fostul sau stapan îl lua la masa la el ca sa-l mai îndrepte. Și ce frumos manca! Oscior peste oscior și nimic pe oscior.
Se mai întremase. Erau cu toții pe iarba verde, sarbatorind și udand cu pelin ziua de întai mai. Jupanul i-aduse vorba:
– Tudose, nu vrei tu sa-ți gasesc o fata buna, de treaba, cu ceva zestre? Ei, și știi, un copil, doi, ai pentru ce trai.
– Nu se poate, jupane, nu se poate! Femeia, copiii cer demancare, vesminte, învațatura… și n-am de unde… Ce bruma am sunt în negoț, și banul din negoț este al oricui ar voi sa te înșele.
– Tudose, baiete, nu vorbi cu pacat, sa nu vorbești într-un ceas rau.
Ceas rau? Își stranse fermeneaua la piept, apoi mormai pe ganduri:
– Nu se poate, jupane… copiii cer paine, îmbracaminte, învațatura, și femeia… rochii… plimbare… scurteica de tibet… fuste în gherghef… Nu se poate, jupane… sa ma crezi ca nu!…
IV
Oh! ce fericire pe Hagiu cand ramase singur stapan în pravalie! În prima zi l-apuca caldurile. Obrajii îi ardeau; capul i se încinsese; ochii îl usturau. La ceas, la ceas, ieșea din pravalie s-o priveasca pe dinafara. Îi da tarcoale. Îi cerceta încaperile și zidurile cu d-amaruntul. Se ridica în varful picioarelor ca sa-și arunce privirile pana peste acoperișul ei. Pravalia?… Era copilașul rumen și frumos. El? Parintele fericit ca are pe cine mangaia. Pravalia? Femeia fermecatoare. El? El, nebunul care-i da în genunchi, cu ochii închiși și cu inima speriata.
I s-a izbandit visul, singurul vis pe lume! A ramas singur. Ale lui sunt sculurile, jurubițele și ghemurile de gaitane; ale lui razboaiele, rodanele și maldarele de lana; numai el singur deșchide tejgheaua; numai el singur tocmește, face prețul și primește, numai în mana lui, banii frumoși și rotunzi.
În prima seara, zavorand ușile și obloanele, ochii îi jucara în toate parțile, mustrand pe ucenici la fitece mișcare.
– Încet, încet, încetinel, ca ușile nu sunt de fier!
– Ia seama, trandavule, sa nu spargi geamurile, ca nu sunt de fier!
– Nu tranti obloanele, ponivosule, ca nu sunt de fier!
– Încet, încet cu lacatele, mototolule, ca nu sunt… și daca sunt?… au broasca, au meșteșug, costa parale!
De zece ori se întoarse din drum ca sa mai priveasca o data, înca o data, pravalia. La urma o privi lung, îi surase, i se umplu ochii de lacrimi și pleca, mormaind:
– Mititica… trista și ea… cu obloanele în jos, cu ușa închisa… ca un om care a închis ochii!… Se crapa de ziua?… Face ochii mari, cat geamurile ei, și parca vorbește, momind pe trecatori sa intre, sa-i dea o buna-ziua și sa-i targuiasca cate ceva… Lingușitoarea…
Cu capul în jos, ciulind mustațile, ștergandu-și sudoarea de pe frunte, iuțind și muind pașii, mestecand și tușind, se duce acasa. Vorbește. Se vede în lupta cu ceilalți: cu ucenicii, cu calfele, cu mușteriii marunți și cu toptangiii. La unii surade, unora le strange mana, cu alții se cearta, la urma se împaca cu toți, îi atrage, îi momește, îi înșeala.
Obosit, ajunge acasa.
La raspantia din care se desface drumul înspre Calea Vergului, se pitulește casuța Hagiului, în mijlocul unei gradini stufoase.
Deschide ușa tinzii; o încuie grabnic; intra într-o odaie mica și întunecoasa; aprinde o lumanare de seu; se așeaza pe pat; își ia capul în mani și-și reazema coatele de genunchi.
Pareții sunt cojiți și galbeni; grinzile tavanului, negre și prafuite; icoanele, cu sfinți șterși; patul de scanduri, acoperit cu o patura lațoasa, vargata cu alb și vișiniu. Doua perne de paie la perete și una de lana îmbracata într-o fața soioasa. Pe jos, pardoseala de caramizi reci. Odaie trista, întunecoasa, un mormant pe ai carui ochi de geam, ca un sfert de hartie, țar fi frica sa privești, de frica sa nu vezi morții odihnindu-se cu fețele în sus.
Hagiul tresari și sufla în lumanare.
– Costa parale. Ma gandesc eu și pe întuneric. Oh! Doamne, Doamne, ce bun ești, ce înțelept ești! De n-ar fi soare, cate lumanari mi-ar trebui sa arz ziua în pravalie!… Ce cheltuiala!…
Abia se lungi în pat, și gandurile începura, întai blande, prietenoase, ș-apoi îndoielnice, posomorate.
Bine ca a ramas singur stapan în pravalie! Jupanul era bun, era cinstit, da de… doua chei la o tejghea… doua mani în parale… douazeci de degete în firfirici… patru buzunare și doua socoteli… Cine știe!… Din greșeala… bani sunt mici… ușor îți scapa printre degete… ba în buzunar… în punga… în captușeala hainei… Stapanu-sau era bun, era cinstit, dar ierta de multe ori pe calfe, pe simbriași, pe ucenici, cand rupeau și spargeau prin pravalie. Venea un cerșetor, doi, douazeci: „Sa le dam, ca avem copii”. Da, dar el n-avea copii. Da, dar jumatate din acei bani aruncați era munca lui, erau banii lui, erau mangaierea și fericirea lui. Unde pui hainele pe cari i le cumpara cu d-a sila, lumanarile de Paște, discurile, miruiala, caci îl ducea de guler la biserica… dar cutia bisericii, de care îi era spaima… Socoteala limpede: masa, creditul și numele stapanului sau produceau mai puțin ca mila stapanului, hainele pentru masa stapanului, evlavia stapanului și nepriceperea stapanului la vanzarea gaitanului.
Hagiul se rostogolește în pat. Prea e fericit. Nu poate dormi. Rade și ofteaza. E deștept și viseaza. Ce vis! De nu s-ar sfarși! Daca aci, în zaduf și întuneric, ar sta în picioare, și banii ar crește, ca o revarsare de apa, de la talpi în sus pana peste creștetul capului… Oh! ce fericit ar fi Hagiul! Înainte sa-și dea sufletul, ar vedea fața și vecinicia lui Dumnezeu. Moartea sa aiba coasa de aur, el și-ar înfige amandoua mainile în taișul ei!
Picaturi de ploaie bat în geamurile Hagiului. Hagiul tresare. Nimeni. Se șterge pe frunte de nadușeala. Rasufla greu, ca p-un suiș de deal c-o povara în spinare. Îi bate inima: visul unei morți fericite i s-a prefacut într-o viața de spaima. Picaturi grele izbesc în geamuri. Gandul ca ar putea sa-l jefuiasca cineva îl face sa sara din pat. Aprinde lumanarea. E galben ca ceara. Parul, nepieptanat și lung, i-atarna în vițioane pe ceafa și pe frunte. Se uita la icoane. Se închina. Și-aduce aminte de Dumnezeu. Firește ca se gandește la el! Se gandește ca sufera pe pamant din cauza leneșilor și a talharilor. Lui nu i-ar fura o bașica cu zece mii de galbeni, îngropați sub caramizile de supat, ci l-ar fura de zece mii de ori, i-ar fura sufletul turnat în fitece galben. El niciodata n-a priceput ce este zece, o suta, o mie. Astea sunt vorbe, sunt numere pe raboj ori pe hartie. În zece galbeni este inima lui de zece ori; într-o suta, inima lui de o suta de ori; într-o mie, inima lui de o mie de ori. În zece mii, el nu vede un purcoi de galbeni, ci zece mii de copii ai lui, fiecare cu chipul și cu viața lui. Iaca de ce se gandește la Dumnezeu.
– S-aprind candela, deși Milostivul ar trebui sa vaza și pe întuneric! zise Hagiul și se ridica, tremurand, în dreptul icoanelor.
Scoase binișor paharul din candela; îl puse pe pat; stoarse și îndrepta firul de iasca; turna în paharelul murdar untdelemn dintr-un urcior; masura cu ochii roata untdelemnului…
– Un deșt de untdelemn!… un deșt!… e prea mult… risipa… se revarsa de ziua… Cum o sa mai vaza atotștiutorul o limbulița galbuie cand soarele o potopi lumea cu lumina lui?…
Puse paharul pe un taler de pamant și turna apa. Untdelemnul se scurse în taler, ramaind în pahar un rotocol d-o muchie de cuțit.
Se varî în patura. Candela sfarai și trosni. Hagiul, amețit, mormai în mustați:
– De ce-o fi trosnind? Semn rau! Am turnat destul untdelemn… De ce-o fi trosnind?… De nu mi-ar arde pravalia!…
V
Așa petrecu viața Hagiul pana la batranețe. Un șir necurmat de chinuri fericite, nebagand nimic în el, nepunand nimic pe el. Fara foc; fara fiertura; neiubind pe nimeni; tresarind cand umbra i se încurca în picioare; închizandu-se ziua cu zavorul în casa; robotind nopțile în odaie cu o lumanare de seu în mana, ca o stafie uscata.
La batranețe, gaitanaria nu mai mergea. Desfacu pravalia. Vandu tot.
– M-am ales și eu c-o paine, dupa o munca caineasca de la opt și pana la șaizeci de ani.
Dar în acest batran, pentru care prietenii, copiii și nevasta erau banii agonisiți și ascunși, un singur gand, mai presus de orice, îi turbura fericirea:
– Dumnezeu vede toate… platește toate. Vede toate!… Cum vede?… N-am furat pe nimeni… N-am luat banul nimanui!
„Vede toate, platește toate”. Icoanele și vorbele din biserica i se deșteptau în minte. Ce strica bogatul nemilostiv daca nu fura și nu bate pe nimeni? Daca bogații ar da în fiece zi la saraci, saracii s-ar îmbogați și bogații ar saraci. În ce ar fi D-zeu mai caștigat? Trupul lui n-a vroit femeie; buzele lui n-au avut copil de sarutat; pantecele lui n-au poftit la mancari grase, și o vecinicie toata sa nu vaza fața luminoasa a idolului sau?
Într-o zi batranul, nemaiputand rabda aceste ganduri, s-a hotarat:
– Da, da, am sa ma iau bine cu Dum… Sa vad locurile sfinte! Ce jertfa ar putea întrece jertfa mea?
Locurile sfinte… lemn sfant… cei cari nu se duc… se poate vinde lemnul sfant… p-acolo toate padurile trebuie sa fie sfinte…
Și batranul s-a dus la hagialac și s-a întors aghios – „hagiu” – sfant, dar mai soios de cum plecase.
Și tuturor, de cate ori îl întrebau cum e p-acolo, strecura vorba de minunile lemnului sfant. Vazuse el, cu ochii lui, leproși vindecați cu lemn sfant. Le atingea ranile cu o bucațica mica, mititica, de lemn, și ranile se închideau, și pielea se netezea pe unde fusese carne vie. Un pusnic a trait zece ani, fara sa bage nimic în gura lui, mirosind lemn sfant. Unui nebun i-a venit mințile la loc cum l-a atins cu lemn sfant pe frunte.
Povestind așa minunile și închinandu-se, Hagiul a vandut lemn sfant batranilor, babelor și vaduvelor.
De multe ori Hagiul, vesel ca s-a pus bine cu Dumnezeu și fericit ca și-a întors paralele cheltuite cu hagialacul – ba a mai și caștigat -, bombanea, uitandu-se în toate parțile:
– Ce negoț, ce daraveri, ce banet s-ar face! Lemnul sfant merge gaitan! Acum patruzeci de ani o pravalie cu lemn sfant ar fi fost un potop de aur. Astazi lumea începe sa fie rea… credința puțina… Doamne! Doamne!
Și Hagiul își facu cruce ca lumea sa ducea la pieire.
Pustiile de batraneți sunt grele. Tusea îl apuca mai des și-l ține mai mult; sangele nu mai rabda gerul; aducerea-aminte se împuțineaza. Deseori se cearta el cu el:
– Ba sunt opt mii…
– Ba sunt zece!
– Ce fel zece?
– Atunci, dincolo, sunt opt!
– Aș! nu se poate, aseara i-am numarat.
Și auzul îl cam lasa. De vorbește mai tare, se aude, se sperie și se uita în toate parțile…
– Na, Hagiule, cap sec, strigi cat te ia gura, parca cine știe ce-ai fi avand! Iaca, n-ai, n-ai, n-ai, ești sarac lipit!
Iar în mintea lui: „Am, am ceva, dar e mai bine sa zic ca n-am chioara para”.
VI
Pana la optzeci de ani nu i s-a întamplat nimic serios Hagiului. Nu l-a durut un dinte macar. I-au cazut toți de batranețe, pierzandu-i pe unii în coaja, pe alții în miez de paine.
Tocmai în ast an se puse o iarna grea. Trosneau pomii în gradina. Pe geamurile Hagiului înflorise gheața cu frunze mari și groase. Degeaba se încerca nepoata-sa sa faca ochiuri în geam. Rotunjea biata fata gura, sufla din toata inima; se croia cate un rotocol, dar se prindea la loc.
– Sufla mai cu inima, Leano, striga Hagiul, cocoloșit într-un colț al patului.
– Suflu, nene Hagiule, suflu, dar ma taie frigul și mi-a înghețat rasuflarea, raspunse nepoata-sa, tremurand c-o cerga în spinare. Ar trebui sa-mi dai de lemne, ca înlemnim pana mane.
– Cum?… lemne acum?… pe frigul asta? P-așa frig o cioacla de lemne costa un galben… un galben!
Leana pleca bombanind în odaia d-alaturi. Hagiul ramase singur. Trist, întuneric și frig. Vantul se repede pe coș, rece ca gheața, și nu gasește în vatra nici carbuni, nici cenușa. Hagiul tremura și morfolește o bucațica de paine. Fiori reci îi trec prin șira spinarii. Nu-și mai simte picioarele din talpi pana la genunchi.
Zapada se ridica pana la geamuri. În toata mahalaua nu s-aude nici om, nici cane.
Hagiul adoarme, mahnit ca, daca iarna va ține tot așa, n-o mai duce fara lemne. Și ce scumpe trebuie sa fie lemnele. Așa e, o sa iasa din iarna sarac lipit. A adormit. Se mișca. Se învartește. Toata noaptea viseaza ca se prigorește la un foc mare.
A doua zi nepoata-sa îl gasi pe jumatate înghețat. Abia putu sa zica: „Leano, foc, ca mor”, și îi întinse un banuț de aur, închizand ochii. Îi fu rușine ca sa nu-l vaza acel ochi de aur cu cata ușurința îl arunca în mainile nemiloase ale lumii. Ofta dureros.
Focul palpaie în vatra. Mormanul de jeratic dogorește și arunca un polei cald și rumen, pe peretele din fața. Tavanul trosnește și zidurile asuda. Leana, cu picioarele goale pana la genunchi, se parpalește în gura sobei. Batranul a ieșit din patura și-i e cald, și îl ia cu fiori. Picioarele îi tremura. E lihnit. Îi cere inima o ciorba, ca niciodata în viața lui.
– Ce pui atatea lemne? Prea multe lemne! Leano, n-auzi? Și tot mi-e frig… Prea multe lemne!… Mi-e foame… O sa dai foc casei!… Ah! painea nu ma mai satura… picioarele nu ma mai țin!
– Oi fi bolnav, raspunse Leana. Sa chem pe cineva. Langa spițerie e un doftor…
– Sa nu calce nimeni în casa mea! striga Hagiul. Cat scrie doftorul pe hartie nu platești cu viața toata! Sunt sanatos, voinic, mai bine ca oricand!…
Dar, voind sa umble, cazu pe pat, zicand: „Oh! da, niciodata n-am fost mai bine!”
Dupa trei zile de friguri Hagiul se scula din pat, uscat și galben, cu ochii duși în fundul capului, cu parul lung și ciufulit. Leana îl întreba încetișor daca n-ar vrea ceva.
– Aș vrea, raspunse trist Hagiul, aș vrea o ciorba de gaina… cu nițica lamaie… lamaia e scumpa… cateva boabe de sare de lamaie… Și, vezi, gaina sa nu fie prea mare… mica și grea.
Pe seara, Leana întinse în mijlocul patului un ștergar. Pe ștergar o strachina cu ciorba calda. Aburii se ridica din strachina. O aripa galbena iese din zeama presarata cu steluțe de grasime. Pe buzele strachinii, o lingura de cositor. Alaturi clondirul, cu doua degete de vin, cu dop de hartie. Hagiul privi cu lacomie, se șterse pe frunte și zise cu o nespusa parere de rau:
– Ce pofta de copil!…
Se vazu topind, el, cu mana lui, bulgari de aur, turnandu-i în strachina și sorbindu-i cu lingura.
Se apropie de pat. Începu sa manance. Plescai; își supse gropile din obraji; se încrunta; și-acoperi ochii cu sprincenele; se rasti la Leana, aruncand lingura:
– Una de lemn… asta e coclita!…
Leana, ravnind la ciorba și înghițind în sec, ieși afara și-i aduse una de lemn.
Hagiul începu iarași a sorbi zgomotos. Se scutura și scuipa de mai multe ori.
– Ia ciorba d-aci! M-am saturat… Simț pe gat o cocleala acra… sarata… un miros nesuferit… Ia-o… fugi cu ea… nu vezi?… îmi sorb viața!
Leana lua strachina și ieși.
Hagiul își tranti capul pe o perna de paie. Trupul lui, o flacara. Ce friguri! Sub el se deschisese ca o mare fara fund. Și se ducea adanc, adanc, tot mai adanc. Și pe gat gustul aurului, sangelui viu al aurului! Nefericit parinte, gustase din carnea copiilor lui. Ciorba îi mirosise a aur!
Cand Leana intra în odaie, el se ridica în coate și-i striga:
– Stinge focul… sa dai carbunii și cenușa înapoi!… Arunca ciorba… și sa dai fulgii și bucațelele înapoi… Vreau banii pe jumatate, daca nu toți!
Și începu sa planga în hohote.
– Ucigaș!… nebun!… nelegiuit!… în veci n-o sa te saturi!
Leana, înmarmurita, sa uita la el. Tocmai atunci s-auzi miorlaind la ușa cotoiul, tovarașul ei de foame și de tremurat, singura ființa care o mangaie și pe care o mangaie.
Leana crapa ușa. Hagiul se uita speriat și, vazand cotoiul strecurandu-se pe ușa, se rasti:
– Sa-i tai coada!… Sa-i tai coada!… O coada d-un stanjen!… pana sa intre, se racește odaia!… Sa cheltuiesc eu pentru el?… Unde e toporul?… Am sa i-o tai eu!
Se ridica în picioare. Picioarele tremurara, se îndoira, trosnira din încheieturi. Hagiul se curma de mijloc; deschise ochii, mari și roșii; casca gura și cazu pe spate.
Leana, speriata, fugi afara, închinandu-se.
S-a înnoptat. Ea pandește la ușa. Tremura și inima i se bate. Ar vrea sa intre, și spaima ca e mort or nebun o îngheața. Vantul fluiera în strașina casei. Zapada le-a troienit ușa pe dinafara. În tinda e frig și întuneric.
Pe la miezul nopții se paru ca în odaia Hagiului se taraște cineva de-a bușilea. Asculta. Auzi deslușit un sunet de bani.
– El e. N-a murit, șopti Leana, banii îi prelungesc viața. Saracu nenea Hagiu!
Liniștita puțin, dibui pe întuneric clanța de la odaița ei, deschise ușa binișor și se duse sa se culce, tanguind încet pe nen-sau Hagiu:
– Saracu, ce bogat este!
A doua zi, de dimineața, Leana, intrand în odaia Hagiului, îl gasi numai în camașa, în camașa sa petec de petec, trantit cu fața în jos, pe aur, îngropat în galbeni, cu fruntea p-un purcoi de lire, cu ochii închiși.
Cum îl vazu, începu sa planga.
Dar, ca prin minune, trupul Hagiului se cutremura. Banii sunara d-a lungul, de la picioare pana la frunte. Salta capul; deschise ochii stinși și-i îndrepta, ca niște sticle reci, asupra Leanei; bolborosi cateva cuvinte nedeslușite; mușca în vant cu gingiile albe și izbuti sa slomneasca:
– Nu te uita… închide ochii… ochii fura… închide ochii!…
Casca gura; limba i se mototoli în gat; capul îi cazu într-o parte; picioarele i se lungira; mainile i se înfipsera în bani… și adormi de veci, cu ochii deschiși și ținta asupra Leanei.
Cand l-au scaldat, pe genunchi, pe piept și pe frunte se vedeau rotocoale de bani. Și i-au rupt pleoapele de sus, și ochii lui spaimantați nu s-au închis.
Leana l-a îngropat cu alai mare. Zece popi, arhiereu, oranist, coliva, steagul Bisericii Troița, flori, lumanari, zabranice. Leana, privind, zicea:
– Ce frumusețe! Bine de el!
La capul lui mergea Leana; dupa ea, cațiva batrani, cu ctitorul la mijloc.
Unul din batrani întreba pe ctitor:
– Ce bani a lasat?
– Un milion, raspunse ctitorul!
– Cat face un milion?
– Un milion? De zece ori cate o suta de mii.
– Saracu Hagiu!
– Daca ar vedea el cum se cheltuiește cu înmormantarea lui…
– Ar muri! raspunse unul din batrani.
Și oranistul, cletanandu-și ceaprazurile de fir, intra în curtea bisericii. Mai multe glasuri s-auzira în departare: „Veșnica lui pomenire, veșnica lui pomenire”…