A fost odata…un medic englez pe nume Gulliver, care, dornic sa ajunga in India, se imbarcase in Bistrol pe vasul „Antilopa”. Intr-o noapte in timpul unei furtuni violente, tanarul fu luat de un val imens si aruncat in mare. La scurta vreme, vasul se scufunda cu toti membri echipajului. Medicul, inclestat de o scandura, lupta toata noaptea cu furia talazurilor. In zori, marea se linisti si curentul il depuse, la capatul puterilor, pe o plaja pustie. Multumi cerului ca era inca in viata si adormi, dus, pe nisip.
Cand se trezi, soarele stralucea pe cer. Uluit, el clipi din ochi si vru sa-si ridice un brat pentru a se proteja de soare; isi dadu atunci seama ca avea ambele maini imobilizate. Apoi incerca sa-si ridice capul, insa pletele ii erau legate de tarusi mari, bine infipti in sol. Picioarele, legate cu grija, il tintuiau la pamant. Auzea un murmur confuz in jurul lui, dar tot ceea ce putea vedea era cerul albastru. Deodata, ceva ce parea o fiinta vie, se catara de-a lungul coapsei lui, urca pana pe piept si i se sui pe barbie.
Gulliver, fortandu-se sa priveasca in jos, ramase uimit: un omulet foarte mic, imbracat pitoresc, statea chiar sub nasul lui. Inarmat cu un arc si sageti, il privea de la inaltimea celor cincisprezece centimetri ai sai. Facand un efort enorm, Gulliver isi elibera bratul drept si se intoarse pe o parte. Acolo, el descoperi o multime imensa de omuleti raspanditi in jurul lui: acestia erau cei care il tintuisera la pamant cu funii groase. De pe barbia sa, Gulliver lua cu delicatete in mana minuscula creatura si ii dadu de inteles, prin gesturi, ca murea de sete. Omuletul fluiera in degete si, la scurta vreme, sosira o multime de carute mici, incarcate cu butoaie pline cu vin. Gulliver goli mai bine de cincizeci de butoiase, inainte de a-si potoli setea. Apoi, omuletii ii oferira delicioase painisoare, nu mai mari decat niste alice de plumb.
Atat Gulliver cat si micutii oameni intelesera repede ca nici o parte, nici cealalta, nu avea intentii rele. Dupa ce facu cunostinta cu noii sai prieteni, acestia il dezlegara; Gulliver se ridica, pregatindu-se sa-i urmeze. Atunci descoperi in jurul lui un peisaj in miniatura:copacii, lacurile,raurile, totul era pe masura acestor ciudate creaturi pitice. In sfarsit, cortegiul ajunse intr-un oras. Gulliver, care continua sa paseasca cu mare bagare de seama pentru a nu rani pe nimeni, fu condus aproape de un turn: acolo il asteptau personaje ce pareau a fi de rang foarte inalt.
Printre ele se afla insusi imparatul. Strigand foarte tare, acesta tinu un discurs. Gulliver auzi de mai multe ori cuvantul „Lilliput” si intelese ca era numele acestei tari ciudate. Apoi ii aratara noua lui locuinta, langa un turn, o cladire care era cam pe masura lui. In fata acesteia, doctorul se lasa legat cu lanturi la un picior, constient fiind ca, la nevoie, se va putea elibera fara efort. In zilele care urmara, Gulliver isi reveni in puteri; era fericit ca scapase cu viata din naufragiu, dar noua lui situatie ii parea de-a dreptul surprinzatoare, chiar daca lilliputanii se dovedeau primitori si plini de consideratie fata de un oaspete atat de impunator.
In fiecare zi, o multime imensa venea sa-l admire si sa-i ofere tot felul de mancaruri. In plus relatiile sale cu imparatul Lilliputului devenisera excelente. Intr-o zi, Gulliver vru sa-si impresioneze minusculii prieteni si trase cu pistolul sau in aer. Intr-adevar, efectul demonstratiei sale fu extraordinar si deveni si mai respectat. Din naufragiu, apucase sa-si salveze sabia, pistolul, ceasul, jurnalul, un brici, cateva monede si un pieptene vechi. Imparatul dori sa cunoasca la ce folosesc aceste obiecte si fu foarte impresionat vazand ca Gulliver putea sa taie un palc de copaci cu o singura lovitura de sabie. Incetul cu incetul, Gulliver incepu sa comunice cu gazdele sale cu ajutorul unor panouri uriase, pe care scria cuvinte in limba engleza; acestea erau traduse de savantii bastinasi in limba lilliputana.
Astfel, el descoperi obiceiurile lilliputanilor; afla, spre exemplu, motivul pentru care cei mai multi dintre ei umblau intotdeauna inarmati: exista in largul marii o insula numita Blefuscu. De multa vreme, locuitorii acesteia erau dusmanii de moarte ai lilliputanilor, care le respinsesera deja atacurile de mai multe ori. Intr-o zi, un mesager veni in fuga si-l ruga pe Gulliver sa se prezinte in cea mai mare graba la palat, deoarece imparatul dorea sa-i vorbeasca. Din cauza staturii lui uriase, Gulliver trebuia sa-l astepte in curtea cea mare a palatului.
Imparatul ii explica faptul ca erau pe picior de razboi, caci aflase prin iscoade ca flota din Blefuscu se pregatea sa ridice ancora pentru a invada Lilliputul. Apoi il ruga pe doctor sa-l ajute sa respinga acest atac. Gulliver accepta, insa puse doua conditii: sa nu existe victime, iar in caz de victorie, imparatul sa-l ajute, la randu-i, sa se intoarca in lumea sa. Imparatul Lilliputului accepta fara sa ezite. Gulliver studie cu atentie pozitia insulei Blefuscu si a portului ei. Apoi ceru o sonda pentru a masura adancimea marii in jurul insulei. Unde era cea mai adanca, apa nu-i ajungea decat pana la brau, adica nu depasea douazeci de metri lilliputani. Atunci Gulliver isi facu un plan de bataie. Si, intr-o zi in care marea era acoperita de o ceata deasa, el strabatu apele pana in portul inamic. Acolo, semanand panica printre locuitori, apuca de franghii corabiile destinate invaziei Lilliputului, le trase in largul marii si le scufunda. Gulliver salva astfel Lilliputul. Dar imparatul nu isi tinu cuvantul dat.
Acesta, dupa ce-i facu cadou o palarie neagra, confectionata de douazeci si patru de croitori vestiti, se hotara sa nu-i mai redea libertatea. Gulliver ii devenise prea pretios: imbatat de victorie, imparatul Lilliputului se gandea sa invadeze Blefuscu! Comandantul garzii – primul lilliputan care il descoperise pe Gulliver – il avertiza: „Daca nu te supui vointei sale, imparatul te va otravi!” Auzind una ca asta, doctorul se sperie: impotriva otravii nu avea aparare! Atunci se hotara sa evadeze. Intr-o noapte, isi incaraca toate lucrurile pe o corabie lilliputana si, tragand-o dupa el, traversa din nou marea in directia insulei Blefuscu. De indata ce sosi ceru sa fie primit de regele insulei, caruia ii propusese un targ.
„Atata vreme cat voi fi aici ca sa va apar, ii spuse el regelui, veti fi la adpost de atacurile Lilliputului. Dar, in schimb, va trebui sa ma ajutati sa ma intorc in lumea mea.” Regele din Blefuscu, care nu mai spera sa castige razboiul de cand flota sa fusese distrusa, accepta cu bucurie. Gulliver fu primit pe insula ca un salvator si toti locuitorii ei participara, cu entuziasm, la organizarea calatoriei lui. El le ceru sa inspecteze coastele insulei, in cautarea epavelor esuate pe plaja dupa furtuni. Aceste cautari dadura un rezultat nesperat.
In nisip, langa o stanca mare ce iesea din ape, omuletii din Blefuscu descoperira resturile unei barci vechi. Gulliver socoti ca, cu pretul unei munci de durata, precum si cu ajutorul locuitorilor din Blefuscu, o va putea face ca noua. Intr-adevar, avura nevoie de mai multe luni pentru a repara barca, folosind minusculi copaci de pe insula.
Intr-o dimineata, locuitorii din Blefuscu se perindara prin fata barcii pentru a o aproviziona cu apa si hrana. In sfarsit, sosi si ziua cea mare: barca era gata sa se scufunde in larg! Gulliver isi lua ramas bun de la gazdele sale, apoi se urca in barca si incepu sa vasleasca cu putere. Emotionat, vazu cum se departa de tarm, de miile de omuleti care agitau minuscule batiste albe.
In curand, Blefuscu nu mai era decat un mic punct negru la orizont. Doctorul trebuia sa vasleasca zile in sir, pana in momentul in care observa ca barca inainta singura, dusa de puternici curenti marini. Putin cate putin, o ceata ciudata acoperi marea; dupa cateva ore, se imprastie ca prin farmec. Atunci Gulliver putu sa vada un stol de pescarusi deasupra capului sau si isi dadu seama, cu bucurie ca aveau o marime normala!
Pasarile in miniatura din Lilliput ramasasera, asadar, in urma, undeva departe. Gulliver era fericit ca, in sfarsit, se intorsese in lumea lui!
