De sus de pe coasta dealului, în lumina trandarie a înserǎrii, Jurjac şi Tǎnǎsicǎ privesc vrǎjiţi spre mulţimea înlǎnţuitǎ în cerc. Se frǎmantǎ cercul de oameni într-o mişcare neostenitǎ, cand unduind uşor, cand nǎpustindu-se, vijelios, ba într-o parte, ba în cealaltǎ şi recade apoi în alunecarea domoalǎ de la început. Aceasta e hora!
Ȋn mijlocul cercului, doi lǎutari, un scripcar şi un ţambalagiu, cantǎ Hora lui Dobricǎ.
Uitand de Tǎnǎsicǎ, Jurjac se lasǎ pe povarnişul dealului, înaintand ca prin vis spre cercul dansatorilor. Acum vede de aproape chipurile lor: femei, bǎieţi, fete visǎtoare. Pe toate chipurile astea se rǎsfrang tainic liniştea albastrǎ a serii şi rotunjirea blandǎ a dealurilor din jur. Toate din cele pe care le vede şi le aude îl pǎtrund pe copil, îl inundǎ cu unsimţǎmant rǎscolitor şi neînţeles, un fel de bucurie tristǎ, care-i umple ochii de lacrimi.
Tǎnǎsicǎ, ajuns langǎ el, rupe farmecul, tragandu-l de manecǎ:
– Eu trebuie sǎ fug acasǎ!
– Şi eu! tresare Jurjac.
Dar vraja cantecului şi a horei e mai puternicǎ.
– Sǎ ne mai uitǎm puţin! stǎruie el.
Între timp, hora s-a oprit, lǎutarii au rǎsuat cateva clipe şi acum cantǎ Sarba lui Pompieru, pe care Jurjac a mai auzit-o.
Smulgandu-se din farmecul cantecului, al horei şi al serii de august, micul Jurjac porneşte dupǎ prietenul sǎu,întorcand mereu capul înapoi.
Acolo, oamenii cu chipurile aspre s-au împletit din nou în cercul fremǎtǎtor al horei…
Peste mai puţin de zece ani, la Paris, o orchestrǎ de seamǎ, condusǎ de un dirijor ilustru, interpreteazǎ pentru prima oarǎ „Poema romanǎ”. E compoziţia lui George Enescu, Jurjac de odinioarǎ. O parte a ei se numeşte „Adunarea poporului la petrecere”, cealaltǎ, „Poporul strans în horǎ”.
Nu, Jurjac nu a uitat hora niciodatǎ!
George Enescu
