A fost odata un om și omul asta avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl poreclisera Prostila și-l luau în ras și-l umpleau de ocari ori de cate ori aveau prilejul. Într-o buna zi, cel mai mare dintre frați vru sa se duca în padure sa taie lemne și, mai înainte de a pleca, maica-sa îi puse-n traista un cozonac bine rumenit și tare gustos și-o sticla cu vin, ca sa aiba cu ce-și potoli foamea și setea. Și de cum ajunse în padure, flacaul nostru se și întalni cu un omuleț batran și tare carunt. Dupa ce-i dadu binețe, omulețul prinse a se ruga de el:
– Mai, baiete, da-mi și mie o bucata din cozonacul tau și lasa-ma sa sorb o înghițitura de vin, ca nu mai pot de foame și sete și ma simt sleit!
Vezi însa ca flacaul se ținea ca-i deștept și se rasti la omuleț:
– Da știi ca n-ai pretenții mari! Pai daca ți-oi da din cozonacul și din vinul meu, mie ce-mi mai ramane? Vezi-ți de drum și nu mai supara oamenii cerșind!
Și lasandu-l în plata Domnului pe omuleț, își vazu de drum mai departe. Ajunse la locul cu pricina și se apuca imediat de lucru. Dar în timp ce se caznea sa doboare un copac, loviturile cadeau anapoda; și, ca un facut, îi scapa securea din mana și nimeri cu taișul în braț, de trebui s-o porneasca din nou spre casa sa-și lege rana. Vezi ca patarania asta i se trasese de la omulețul cel carunt.
Cand fu sa plece în padure cel de-al doilea fecior, maica-sa îi puse-n traista, ca și celuilalt, un cozonac gustos și-o sticla cu vin. Omulețul cel batran și carunt îndata îi ieși în cale și-i ceru și lui o bucata de cozonac și o înghițitura de vin. Dar mijlociul se rasti la el, ca și fratele sau mai mare:
– Ei, asta-i buna! Pai daca ți-oi da și ție, n-o sa-mi mai ramana nici pe-o masea, așa ca vezi-ți de drum și nu mai supara degeaba oamenii!
Și lasandu-l în plata Domnului pe omuleț, nici ca se mai sinchisi de el și-și vazu de drum mai departe.
Dar pedeapsa nu întarzie sa vina: dupa ce izbi de cateva ori cu securea în trunchiul unui copac, se vatama așa de rau la un picior, ca trebui sa fie dus acasa. Vazand ce se întamplase cu frații sai, Prostila își pusese în gand sa încerce și el. Și începu a se ruga de taica-sau:
– Taica, lasa-ma și pe mine o data sa ma duc în padure la taiat lemne!
Și taica-sau îi raspunse:
– N-ai vazut cat au patimit frații tai de pe urma asta? Lasa-te pagubaș, baiete, ca n-ai tu cap pentru astfel de treburi!
Dar Prostila nu și nu, ca el vrea sa se duca. Starui atata, ca pana la urma taica-su trebui sa încuviințeze:
– Ei, atunci du-te! Ca de cate-i patimi, poate c-o sa-ți vina și ție mintea la cap!
Maica-sa îi dadu și lui un cozonac, dar vezi ca fusese plamadit numai cu apa și copt în spuza! Și-i mai puse-n traista și-o sticla cu bere înacrita… Cand ajunse praslea în padure, se întalni și el cu omulețul cel batran și carunt. Dupa ce-i dadu binețe, moșneagul prinse a se ruga de el:
– Mai, flacaiaș, mai, da-mi și mie o bucata din cozonacul tau și lasa-ma sa sorb o înghițitura de vin din sticla ta, ca nu mai pot de foame și de sete!
Prostila lua aminte la vorbele omulețului și-i raspunse cu blandețe:
– Moșnegelule draga, n-am în traista decat un cozonac copt în spuza și-o sticla cu bere acra, da daca-ți sunt pe plac bucatele astea, n-ai decat sa te-așezi colea, langa mine, sa ne ospatam împreuna. Se așezara ei pe iarba și cand scoase Prostila merindele din traista, o data-mi facu niște ochi… și cum sa nu faca daca vazu dinainte-i un cozonac galben galben, de parca ar fi fost plamadit numai cu oua, și daca baga de seama ca berea se preschimbase în vinul cel mai de soi! Mancara ei și baura pana ce se saturara și la sfarșit omulețul zise:
– Fiindca mi-ai dovedit ca ai inima buna și din puținul tau ești gata sa împarți bucuros cu alții, sa știi c-am sa te fac fericit! Uite, vezi copacul cel batran de colo? Apuca-te de doboara-l și vei gasi ceva la radacina lui.
Acestea zicand, omulețul își lua ramas bun și-și vazu de drum. Prostila doborî copacul și gasi la radacina lui o gasca cu penele numai și numai de aur. O lua sub braț și se îndrepta spre hanul unde gandea sa ramaie peste noapte. Hangiul avea trei fete, care, de îndata ce vazura gasca, nu-și mai aflara locul de curioase ce erau. Ardeau de nerabdare voind sa afle cat mai degraba ce șart are pasarea asta minunata și de ce soi o fi. Și ar fi dat tustrele orice numai sa se aleaga fiecare cu cate-o pana de aur!
Fata cea mare privea la gasca cu jind și-și zicea în sinea ei:
„Las ca gasesc eu un prilej sa pot smulge o pana!” Și cand Prostila ieși afara pentru o clipa, fata își lua inima-n dinți și apuca gasca de-o aripa. Dar vezi, dracie: degetele îi ramasera prinse de pene!
Puțin dupa aceea veni și cea mijlocie, cu gandul sa smulga și ea o pana de aur. Dar abia se atinse de soru-sa, ca și ramase agațata de ea.
Cand o vazura venind și pe cea de-a treia, care nutrea și ea același gand, cele doua surori mai mari strigara la ea:
– Nu te apropia, pentru numele Domnului, nu te apropia!
Dar fata nu pricepu defel de ce-i tot strigau suro-rile ei sa nu se apropie de gasca și gandea în sinea ei: „Daca ele sau putut duce, de ce nu m-aș duce și eu?” și se repezi spre gasca.
Dar abia o atinse pe una din surorile ei, ca și ramase agațata de ea. Astfel, cateșitrele trebuira sa-și petreaca noaptea alaturi de zburatoarea cu pene de aur.
A doua zi, Prostila își lua gasca la subsuoara și-o porni întins la drum, fara sa se sinchiseasca de cele trei fete care erau agațate de ea. Și bietele fiice ale hangiului trebuia s-o țina tot într-o fuga dupa Prostila, fie c-o lua la dreapta, fie c-o lua la stanga, oriîncotro îl duceau picioarele… Cand ajunsera în mijlocul unei campii, numai ce se întalnira c-un popa care tocmai trecea și el pe acolo. Zarind popa o asemenea blestemație, începu sa strige ca din gura de șarpe:
– Necuviincioaselor, nu va e rușine sa va țineți scai dupa un flacau? Oare se cuvine sa faceți una ca asta?!
Și dupa ce le muștrului în lege, o apuca pe cea mai mica de mana, cu gandul s-o opreasca. Dar de îndata ce-o atinse, ramase și el agațat și, de voie, de nevoie, trebui sa alerge și el în rand cu cateșitrele. Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult, și iata ca-n calea lor se ivi dascalul, care se minuna grozav cand îl vazu pe popa alergand cat îl țineau picioarele în urma a trei fete…
– Ei, parinte, da încotro grabești așa tare?!, îi striga el. Nu cumva sa te iei cu altele și sa uiți ca mai avem azi un botez!
Acestea zicand, se repezi la popa și dadu sa-l traga de maneca, dar ramase și el agațat…
Cum alergau ei așa toți cinci, agațați unul de altul de parca ar fi fost înșirați pe-o sfoara, numai ce le trecura pe dinainte doi țarani, care veneau de pe camp, cu sapele pe umeri. Popa îi striga înca de departe, rugandu-i sa-i scape pe el și pe dascal de pacostea asta. Dar de-ndata ce-l atinsera țaranii pe dascal, ramasera și ei agațați. Ei, comedie mare; șapte inși se înșirau acum dupa Prostila, care zorea cu gasca la subsuoara! Mersera ei ce mai mersera și-ntr-un sfarșit ajunsera într-o cetate mare, unde domnea un împarat care avea o fiica, numai buna de maritat. Și era fiica împaratului atat de sanchie și de ursuza din fire, ca nimeni pana atunci n-o putuse face sa rada. Din aceasta pricina, împaratul daduse o pravila în care sta scris ca acela care o va face pe domnița sa rada o va lua de nevasta.
Auzind acestea, Prostila se înfațișa înaintea fetei, cu gasca la subsuoara și cu tot alaiul cel nastrușnic dupa el. Și cand îi vazu domnița pe toți șapte alergand în urma lui Prostila, de parca ar fi fost înșirați pe-o sfoara, o data izbucni într-un hohot de ras și cu atata pofta rase, ca nu-i mai fu chip sa se opreasca. Și daca vazu Prostila ca împlinise porunca împaratului, cuteza sa-i ceara fata de nevasta, precum sta scris în pravila. Numai ca împaratului nu prea îi era pe plac ginerele și nascocea fel și fel de chichițe ca sa scape de el. Pana la urma îi zise ca i-o va da de nevasta pe fie-sa numai atunci cand i-o aduce pe cineva care sa fie în stare sa bea tot vinul care ar încapea într-o pivnița.
Prostila se gandi ca numai omulețul cel carunt din padure i-ar putea veni în ajutor cu-n sfat de folos. Porni deci într-acolo și cand ajunse zari un om care ședea jos, taman pe locul unde doborase copacul, și parea sa fie tare amarat. Prostila îl întreba ce tot are pe inima de sta catranit și omul raspunse:
– Cum aș putea sa fiu altfel daca ma chinuiește o amarnica de sete și n-am cu ce-o stinge?! Iar de apa, cat o fi ea de rece, nu ma pot atinge, ca nu-mi priește defel! E drept ca adineauri am golit un butoi cu vin, dar ce înseamna o picatura la setea care ma frige pe mine? E taman cat o picatura de apa pe o piatra înfierbantata, zau așa!
– Pai daca-i numai asta, atunci afla ca mi-e în putința sa-ți astampar setea, îi zise Prostila. Hai, frațioare, cu mine și o sa bei pana n-o sa mai poți!
Îl duse apoi în pivnița împaratului și omul nostru se înfipse langa butoaiele cele mari și, luandu-le la rand, bau de stinse, pana ce începura a-l durea șalele, nu alta… Nici nu trecuse bine ziua și secase vinul din toate butoaiele.
Prostila se duse la curte și-i ceru din nou împaratului sa-i dea fata de nevasta. Dar ți-ai gasit sa i-o dea! Ședea catranit toata vremea și nu se putea hotarî în ruptul capului sa-și marite odrasla dupa un neispravit ca asta, caruia toata lumea îi zicea Prostila. Și ca sa scape de el, îl mai puse la o încercare. Cica trebuia sa gaseasca un om care sa fie-n stare sa manance un munte de paine… Prostila nu statu multa vreme pe ganduri, ci porni imediat la drum. Cand ajunse în padure, în același loc unde doborase copacul, zari un om cu o mutra tare necajita, care-și tot strangea cureaua peste burta, vaicarindu-se întruna:
– Vai de maiculița mea, am înfulecat un cuptor întreg de paine, da ce-mi poate ajunge doar un cuptoraș cand sunt lihnit de foame?! Prin burta-mi fluiera vantul și trebuie sa-mi strang tot mereu cureaua ca sa nu cad de-a-n picioarelea!
Auzind acestea, Prostila se bucura tare mult și-i zise:
– Ma, frate-miu, hai de te scoala și vino cu mine, c-o sa-ți dau sa mananci pana te-i ghiftui!
Ajunsera ei în cetatea împarateasca și ce sa vezi acolo: din faina care fusese stransa în întreaga împarație, împaratul daduse porunca sa se faca un munte uriaș de paine.
Padurețul cel hamesit de foame se așeza la poalele muntelui de paine și începu sa înfulece din el, de parca se bateau turcii la gura lui. Într-o singura zi n-avu ce alege din muntele de paine; și cand se lasa seara, nu mai ramasese din el nici macar o faramița…
Daca vazu asta Prostila, îi ceru pentru a treia oara împaratului sa-i dea fata de nevasta, dar acesta cauta și de asta data sa umble cu fofarlica, doar-doar o scapa de el.
Și, în cuvinte mieroase, îl îndemna sa-i aduca la curte o corabie care sa fie așa de nazdravana, încat sa pluteasca și pe apa, și pe uscat.
– Cand te-oi vedea venind cu corabia la curtea palatului, îi mai zise el, voind sa dea vorbelor un anume înțeles, sa știi ca nu voi mai avea nici o pricina de împotrivire și ți-oi da fata de nevasta, pe loc.
Prostila porni iar în padure spre locul cu pricina și aici îl gasi pe omulețul cel batran și carunt pe care-l ospatase din puținele lui bucate. Și batranul, ascultandu-i pasul, îi grai astfel:
– Am mancat și am baut și acu o sa-ți dau și corabia! Acestea toate ți s-au cuvenit pe drept, fiindca n-am putut sa-ți uit bunatatea și mila pe care mi-ai aratat-o la nevoie.
Și omulețul cel batran și carunt îi darui corabia nazdravana, care, pasamite, plutea și pe apa, și pe uscat. În clipa cand Prostila i-o aduse peșcheș împaratului, acesta nu mai avu ce sa zica, vezi bine ca i se dusesera pe apa sambetei toate șiretlicurile… și-i dadu fata de nevasta.
Și se facu o nunta ca-n povești; iar dupa moartea împaratului, Prostila urca în scaunul domnesc și trai în fericire, pana la adanci batraneți, alaturi de nevasta lui.
