Cum venise pe lume nici el nu-şi dadea seama. S-a trezit ca dintr-un somn şi parca era de cand pamantul. Nu simţise nici durere, nici bucurie. Şi mult îşi muncise gandul: cum rasarise, şi-al cui era? Mic cat un fir de linte, mişca picioruşele fragede şi ocolea, de pe margini, frunzişoara care-l adapostise. Intr-o zi încerca o pornire launtrica: ieşi de subt umbra racoroasa şi dadu buzna afara, în ploaia de lumina. Atunci ramase pe loc, orbit de atata stralucire. încetul cu încetul îi veni inima la loc, şi îndrazni: deschise ochişorii mai mult, mai tare, mai mari, îi deschise în sfarşit bine-bine şi privi în sus. Se facuse mai mititel decat fusese. Cu cata stralucire, ce adanc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui marunţi, cat nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, cata umezeala subt frunzişoara lui. Ce cautase dansul acolo? Iar din mijlocul tariei albastre, un bulgare de aur aprins arunca vapai.
Tresari. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scanteiau aşa? Şi mai era îmbracat în aur! Caci şi trupuşorul lui, pe care şi—l vedea pentru întaia oara, scanteia. Nu cumva era o faramiţa cazuta, de acolo, de sus, o faramiţa de lumina închegata, ratacita pe pamant?
Şi, ca o adeverire, pe ţarana neagra trupul arunca o lumina dulce. Ce se mai întreba! Fara îndoiala de acolo cazuse, acolo trebuia sa se întoarca. Dar ce departare! Şi cum sa ajunga? Privi în sus; şi atunci, deasupra capşorului, zari lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, ca parca floarea din varf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgarului de aur sa-i culeaga razele.
In mintea lui îşi înjgheba planul. Sa se suie pe lujer în sus, sa mearga, sa mearga şi sa mearga, pana în varf; şi de acolo, la bulgarul de aur, din care credea ca se desfacuse: o saritura – sau o vedea el ce-o face. :
Atunci se mişca din nou, şi, dupa ce trecu peste un graunte de piatra cat un munte, şi scoborî dincolo, se trezi la radacina crinului. Se odihni o clipa, apoi, la drum, baiete! Mai întai se rostogoli de pe tulpina lucie de cateva ori în ţarana. Vazand asta se ridica pe picioruşele dinapoi, şi fara sa ştie pentru ce, cu cele dinainte îşi facu, moşnegeşte, cruce. Pe urma încerca din nou, şi vazu ca poate. Luciu i se paruse lujerul crinului, şi cand colo avea atatea adancituri, atatea ridicaturi: vai, dealuri. Dar ce mireasma se revarsa de sus!…
Şi-a mers voinicul, a mers. Mult sa fi mers. Se uita în jos şi-l prinse ameţeala. Privi în sus şi se cutremura. Ce-nu facuse nici un sfert din sfertul drumului! Puterile îi cam slabisera, dar nu se lasa. înca vreo caţiva paşi, şi ici, deasupra, parca se întruchipa o frunzişoara latareaţa, ca o prispa. Acolo o sa se odihneasca. Şi iar purcese la drum; şi umbla, şi umbla, baiete; şi de-abia ajunse. Iar cand a poposit, ud de sudoare, ca parea o picatura de roua, bulgarele de aur scapatase de amiaza. Şi voinicul privi iar în sus. Privea în sus şi nu-şi credea ochilor: zile, saptamani, luni, avea de umblat. Şi cat era de hotarat şi de vanjos, drumeţul nu-şi putu opri un oftat:
– Uf! Ca mult mai am de suit, Doamne!
Gandacelul
