Fragmente
A fost o adevarata seara de desparţire.
Niciodata Circul Struţki n-a avut un program mai bogat. Gimnaşti şi echilibrişti. Cai şi elefanţi. Maimuţe şi lei. Pantere şi caini. Acrobaţi şi clovni. Toţi s-au întrecut în dibacie şi în curaj, în rabdare şi în dispreţ de moarte, ca sa lase o amintire neştearsa. […]
De dupa perdeaua de catifea vişinie se ivise Fram.
Cu laba mai ţinea înca o parte din perdeaua ridicata.
Se opri sa priveasca sala, miile de capete, miile de ochi din loji, din staluri şi din galerii.
Dadu drumul perdelei jos.
Înainta pîna în mijlocul arenei. Saluta ca întotdeauna.
— Fram!
— Bravo, Fram!
— Traiasca Fram!
— Ura! Bravo, Fram! Ura!
Fram statea în mijlocul arenei, alb ca zapada, uriaş şi neclintit. Tot aşa stau fraţii lui din ţara zapezilor veşnice, pe insulele de gheaţa plutitoare, cand se înalţa sa priveasca la alţi urşi albi, care se departeaza pe alte insule plutitoare.
Statea şi se uita în gol. Mai facu un pas.
Îşi trecu laba peste ochi, peste frunte, cum ar fi şters o urma care-i painjenea privirea.
Aplauzele s-au potolit. Acum toţi aşteptau.
Înţelegeau ca Fram pregateşte ceva nou. Fara îndoiala, un numar mai greu decat toate. Alta data începea mai repede. Cerea el sa se faca tacere. Acum parea mirat de aceasta tacere.
— Mofturi! Priveşte la el cate nazuri mai face! glasui piţigaiat una din cele doua cucoane.
Petruş abia se stapani, framantandu-se pe loc şi muşcandu-şi buzele.
Fetiţa cu ochi albaştri le fulgera şi ea cu privirea, dar nu rosti nimic. Simţea pe umar mana bunicului…
Alaturi de Fram se afla o platforma învelita cu postav alb. Acolo se urca el sa se joace cu greutaţile, sa faca echilibristica într-o prajina, sa prinda în gura portocale aruncate de public.
Acum se aşeza pe marginea platformei, aşa cum se aşaza un om pe ganduri. Îşi prinse capul în labele de dinainte. Era într-adevar ca un om care nu-şi aminteşte ceva, a pierdut ceva, e deznadajduit de ceva,
— Îşi bate joc de noi, draga! se supara cucoana cea mai ascuţita. Uite pentru ce platim bani! Ca sa-şi bata joc un dobitoc de noi…
Mana bunicului apasa uşor umarul fetiţei cu parul carlionţat sub cuşmuliţa alba. Simţise, prin haina, cum se framanta şi cum e gata sa-şi apere pe Fram al ei.
Dar Fram era într-adevar de neînţeles în aceasta seara. Parea ca a uitat unde se afla. Parea ca a uitat ce aşteapta lumea de la dansul.
A uitat ca îl privesc doua mii de oameni, doua mii de perechi de ochi!
— Fram! îl încuraja un glas. Ursul alb ridica ochii…
„A, da! parca spunea privirea lui. Aveţi dreptate! Sunt Fram şi trebuie sa va înveselesc!…”
Cu labele facu semn de neputinţa în laturi. Duse dreapta la frunte; apoi la inima; din nou la frunte şi din nou la inima. Acolo era ceva stricat, care nu mai mergea…
Adineauri, cand a ridicat perdeaua de catifea vişinie, înca tot mai credea ca totul are sa fie ca înainte. Mulţimea, copiii, aplauzele i-au dat aceasta amagire.
Acum din nou a uitat tot. […]
Dar directorul circului se ţinu de cuvant. Tipari afişe. Dadu reprezentaţii în folosul lui Fram. Deschise lista de subscripţie. Aduna destui bani ca sa-i mai ramîna şi în punga. Apoi scrise scrisori şi batu telegrame. Dupa doua saptamîni primi raspuns mulţumitor.
Se afla undeva, într-un port strain, o mare întreprindere care platea vanatori în toate ungherele pamantului sa prinda animale şi pasari, reptile şi tot soiul de vietaţi pentru circuri, menajerii şi gradini zoologice. Directorul întreprinderii se oferea sa-1 trimita pe Fram în patria urşilor albi.
Pleaca o corabie cu excursionişti în ţinuturile polare. Pe corabie aveau sa porneasca şi doi vanatori încercaţi ca sa aduca nişte pui de urşi tineri, pentru circurile, menajeriile şi gradinile zoologice din Europa.
Aşa ca Fram putea sa se bucure de voiaj aproape gratuit.
Vestea se raspîndi şi facu valva în circ.
În ziua plecarii au trecut cu toţii, clovni şi gimnaşti, acrobaţi şi calareţi, sa-şi ia ramas bun de la ursul polar.
Unii îl dezmierdau. Alţii i-au adus fructele care-i plac, bomboane şi sirop.
Cel mai de la urma a ramas langa el August cel prost.
De data asta nu mai avea nasul de gogoşar şi parul caramiziu din peruca, aşa cum îl zbarlea, ca sa starneasca rasul galeriei.
Era dimineaţa. Înca nu sosise ceasul reprezentaţiei. August cel prost deci nu-şi îmbracase înca hainele de paiaţa şi nu-şi spoise mutra.
Se afla acum un om ca toţi oamenii, îmbracat în haine saracacioase. Cu obrazul ostenit şi cu ochii trişti.
Caci aşa arata August cel prost în viaţa lui cea adevarata, dupa ce-şi lepada fracul cu coada care spanzura şi ghetele mai lungi decat schiurile, peruca roşcata şi nasul caraghios.
Era un clovn batran, bolnav, care traia singur şi care ştia ca are sa-şi sfarşeasca batrîneţile într-un spital sau într-un azil.
Ca şi Fram, se simţea ostenit.
Ar fi voit şi el sa scape de viaţa aceasta de paiaţa, de salturi mortale şi de strambaturi, care fac mulţimea sa rada. Dar pentru el nu se afla nicio scapare. Trebuia sa rada, sa se schimonoseasca la spectatori, sa primeasca lovituri cu latul scandurii în cap, palme şi picioare în spate, fiindca numai cu acest preţ îşi caştiga painea cea amara de toate zilele. Altfel s-ar fi pomenit aruncat fara îndurare pe drumuri de directorul circului, mai crud decît fiarele de dupa gratii.
Acum clovnul batran şi bolnav venise sa-şi ia ramas bun de la Fram, ursul polar.
Şapte ani cutreierasera împreuna oraş dupa oraş, ţara dupa ţara, o data cu circul. Au fost rasplatiţi cu aplauze, s-au bucurat de simpatia mulţimii. Iar acum viaţa îi desparţea.
Fusese mai blanda şi mai miloasa cu ursul. Îl elibera. Era mai vitrega şi neomenoasa cu omul. Îl ţinea legat aici, pentru o bucata de paine, pana la moarte.
August cel prost intra în cuşca lui Fram.
Ursul îl privi cu ochii blînzi şi buni. Prietenia lor era veche. S-ar fi zis ca ursul înţelege şi el cu ce preţ, în multe seri, paiaţa se silea sa fie vesela ca-sa desfete mulţimea.
— Aşadar, pleci? întreba August cel prost, trecandu-şi mana prin parul lui Fram.
Ursul nu ştia sa raspunda.
De altfel nici nu ştia ca pleaca. Nu ştia ce bucurie îi pregatise fostul vînator de urşi.
Se mirase ca toţi au trecut pe la el, ca l-au dezmierdat, ca i-au împarţit daruri. Dar nu înţelegea rostul acestor dovezi de dragoste. Simţea ca se pune la cale ceva nou şi neobişnuit. Mişcarea oamenilor îi trecuse şi lui un neastampar în vine. Priceperea lui se oprise însa aici.
— Aşadar, pleci? îşi repeta întrebarea August cel prost. Te invidiez, prietene Fram!… Are sa-mi fie urat. Circul are sa ramana gol fara tine. Erai un urs de isprava. Mai de isprava decat o fiara lacoma cu chip de om, ca directorul nostru!… .
Paiaţa îşi îngropa obrazul batran şi zbarcit în blana ursului alb. Fram îl atinse uşor, prietenos, cu laba. Parca înţelegea ca îl munceşte o durere.
Omul se smuci deodata de langa animal. Simţea ca îl podidesc lacrimile. Nu voia sa-1 vada alţi oameni. Sa vada acest spectacol caraghios: August cel prost plangand!
Se smuci, deschise uşa cu zabrele şi fugi facand un semn în urma cu mana, peste umar:
— Drum bun, Fram! Drum bun, Fram! […]
Viscolul chiuia, rostogolind trambele de zapada marunta, icnea în pereţii de gheaţa, în stanci, în sloiuri, gemea şi urla de-a lungul pustietaţilor albe. Nu se cunoştea cer de pamînt, gheţuri de ape.
Şi aceasta naprasnica dezlanţuire dura de ceasuri, şi de ceasuri, şi de ceasuri.
Se mai afla oare undeva un cer limpede?
Se mai afla undeva oare o casa calda, cu o gura de soba, unde copiii întind mainile subţiri sa se dogoreasca la palpairea flacarilor?
Mai erau oare undeva oameni care se plang de caldura, asuda şi îşi fac vant cu batista?
Spaimantatoarea urgie a viscolului parea ca a maturat tot. Ca a îngropat tot. Stapanea acum numai chiotul uraganului alb, vanturand nameţii dintr-un capat la celalalt. Peste insule, peste banchiza, peste ochiuri de apa, vijelia trecea vajaind.
Doi oameni se tarasera de-a buşilea sub un perete de sloi.
Credeau ca au gasit adapost. Dar adapostul era amagitor. Viscolul cladea troiene peste danşii. Şi oamenii luptau sa-şi libereze rasuflarea. Scoteau capul din zapada. Iar atunci îi izbea în ochi, în gura, în obraz, pulberea marunta şi usturatoare, ca sticla pisata.
Şi îngheţul îi cuprindea încetul cu încetul.
— Egon, tu mai simţi mainile?
— Nu le mai simt de mult, Otto. Nici mainile, nici picioarele…
Ca sa-şi auda glasul, erau nevoiţi sa strige. Şi sforţarea strigatului însemna acum o înfricoşatoare suferinţa pentru puterile lor istovite.
— Loveşte, Egon! Loveşte mereu din palme. Mişca degetele. Numai aşa nu se opreşte sangele!… Daca s-ar opri, s-a sfarşit cu noi!…
Celalalt gemu.
Un timp au tacut amandoi.
S-a auzit iaraşi numai chiotul bezmetic al viscolului; vantul izbind în stanca de gheaţa, praful de zapada învolburandu-se în şuier.
— Egon… Asculţi, Egon? Ma gandesc ca ma aşteapta acasa doi copii. N-am sa-i mai vad niciodata. Niciodata… Maria împlineşte doi ani. Peste o saptamana împlineşte doi ani… Are sa uite cuvantul tata. Asculţi, Egon? Are sa uite cuvantul tata…
In învelişul lui de troian, Egon încerca sa vorbeasca. Dar viscolul îi astupa gura. Închise ochii.
De ce-ar mai vorbi? Ce poate sa mai spuna?
Avea şi el o fetiţa care îl aştepta acasa. Poate acum se încalzeşte la gura sobei. Poate întreaba: „Oare ce face tata?…” Poate ia lecţie la pian… Fetiţa lui e mai mare. A împlinit şapte ani. Merge la şcoala. Fotografia ei se afla între capacele ceasornicului din buzunar. Dar la ce mai folosesc aceste amintiri? Totu-i pierdut! Mai cuminte sa aştepte moartea, fiindca alta scapare nu mai este, nu mai poate veni de nicaieri, de la nimeni.
De-o saptamîna, de cand sloiul s-a deschis pe neaşteptate sub picioarele lor, tot ce-a urmat le pregatea parca dinadins moartea aceasta. S-a deschis sloiul ca la un semn al puterilor rele. A înghiţit saniile, cainii, puştile şi cartuşele, sacii de blana pentru dormit, sacii de hrana… Toate s-au prabuşit în adancul verde al apei. Şi în aceeaşi clipa s-a şi închis capacui la loc; iar ei au ramas deodata singuri, cu straiele subţiri, fara arme, pe banchiza pustie.
Mai întai s-au privit cu spaima. Au masurat departarile, cerul, soarele sus. Pe urma le-a venit curajul la loc, fiindca nu erau din cei care se lasa prada morţii fara lupta.
— E cale de patruzeci şi opt de ore pana la ţarm, la coliba noastra! a spus Otto. Atat am facut mergand în voie. Daca pornim chiar acum şi daca nu ne oprim nici un ceas, înca n-avem de ce ne pierde nadejdea. O sa ramana o intamplare ca oricare alta şi o sa avem ce povesti. Gandeşte-te cate a îndurat Nansen şi prin cate a trecut el, fara sa piarda nadejdea o clipa! Cerul e senin. Patruzeci şi opt de ore fara mancare, fara somn, cred ca nu te sperie nici pe tine, Egon… Nu e aşa? Am trait noi împrejurari mai grele.
Erau doi prieteni buni şi vechi cei doi vanatori de urşi albi. […] I-a ajuns furtuna zapezii din urma. Într-un ceas nu s-a mai cunoscut cer de pamant. Nu mai vedeau înaintea ochilor. Se împiedicau, cadeau, se ridicau orbiţi de pulberea sticloasa şi îngheţata. Au prins de veste ca, în loc sa mearga înainte, rataceau drumul. S-au pitulat dupa un adapost. De atunci urgia n-a mai contenit.
Ceasuri şi ceasuri au trecut, cu acelaşi chiot în urechi, cu aceleaşi valuri usturatoare, izbite în obraz. Iar acum nu-şi mai simt mainile, nici picioarele, nu se mai pbt mişca, îi cuprinde îngheţul, moartea înspaimîntatoare care preface trupul în sloi.
O clipa urgia s-a potolit. Vîntul a stat. A mai trecut o suflare.
Şi deodata cerul s-a înseninat, limpede, cu soarele înclinat spre apus.
Amindoi ascultau. Au ridicat capetele. Adica au început sa le ridice. Dar muşchii nu se mai supuneau. Capetele au cazut îndarat. Era prea tarziu. Istoviţi de foame, sleiţi de ger, nu se mai puteau clinti din culcuşul lor de zapada.
— O cheama Maria… Are sa uite cuvîntul tata!… începu sa aiureze Otto. Apoi ramase cu ochii sticloşi, cascaţi spre cerul sticlos. . Egon era culcat pe-o coasta. El nu vedea cerul. Vedea întinderea gheţoasa a insulei, maturata de zapada, acolo unde la capatul celalalt se afla coliba lor, cu învelişul cald, cu hrana şi cu aparatul de radio, care nu mai are pentru cine culege chemarile departate ale lumii, din vazduh. Privea, iar lacrimile îi îngheţau în gene.
Atunci înaintea ochilor i se ivi o aratare. O aratare de delir.
Un urs alb. Un urs alb apropiindu-se. Dar în loc sa se apropie ca toţi urşii albi, în patru labe, ursul acesta al delirului înainta în salturi, în tumbe, salutand, rasucindu-se în paşi de vals, lipind calcaiele, defiland…
Egon, vanatorul, închise ochii.
Ştia acum ca, fara îndoiala, s-a apropiat clipa morţii, de vreme ce ochii lui încep sa vada asemenea amagitoare naluciri. Închise ochii aşteptand moartea degeraţilor, care îngheaţa sangele inimii, dupa ce le-a înşelat mintea cu aratari nebuneşti.
Lacrimile abia apucau sa se rostogoleasca din gene şi se prefaceau în boabe îngheţate. Copila lui… Poate canta acum la pian lecţia ei, fara nicio grija… Poate se uita la albumul de fotografii; la chipul din perete. Întreaba: „Mamico, oare taticu are sa-mi aduca puiul de urs pe care mi 1-a fagaduit la plecare?… Spune, mamico! De ce plangi?…”
Egon simţi ca se cufunda în somnul cel mare şi negru, de unde nu se mai întoarce nimeni.
Dar un bot cald, o rasuflare fierbinte, îi atinse obrazul.
Ursul îl împingea, mirat de nemişcarea omului. Îl împingea, îi lingea obrazul, narile, ochii. Se tragea îndarat, aşteptand. Nu înţelegea de ce stau oamenii aceştia încremeniţi, de ce n-au glas, de ce nu ridica mainile, de ce nu se deşteapta din somn.
Fram nu înţelegea aceasta.
Le cunoscuse mirosul de departe. Mirosul lui, care îl înşela alta data, care nu mai prindea lamurit apropierea fiarelor salbatice, îi vestise din departare ca se afla oameni pe aici, oameni din lumea cea de dincolo de gheţuri. Alergase într-un suflet. Îi primea la el acasa, cu semnele lui de prietenie, cu tumbe vesele, cu salturi şi salutul care le place lor. Şi acum îi gasea neclintiţi.
Facu trei paşi îndarat.
Saluta:
— Haide! Pe mine nu ma pacaliţi cu una, cu doua!
Recunoscuse, întins jos, pe vanatorul care-1 întovaraşise altadata pana la insula pustie, îi daduse libertatea şi-i purtase de grija sa-i ascunda provizii în camara din stînca. Îşi arata bucuria întalnirii în felul sau. Cu tumbe şi salturile lui.
Egon deschise ochii. Îşi aduna toate puterile şi glasui:
— Otto! E Fram, Fram… Ma auzi? Fram, de la Circul Struţki. Celalalt aiura:
— O cheama Maria!… N-are sa mai spuna nimanui cuvantul tata. Are sa uite cuvantul tata…
El nu mai auzea nimic. Privea cu ochii goi în cerul gol.
Atunci, abia atunci, cu judecata lui învaţata de la oameni, Fram înţelese! Şi nu statu mult la îndoiala. Matura zapada cu labele, îngramadi oamenii alaturi, se culca peste ei sa-i încalzeasca, aşa cum îl învaţase dresorul odata, în tinereţea lui, sa joace într-o pantomima de la Circul Struţki. Oamenii erau atat de desprinşi de lumea aceasta şi atit de sleiţi de puteri, încat nu încercau sa priceapa ce se întampla cu danşii. Un urs alb. Un urs salbatic. Chiar un urs care a fost odata la circ, dar s-a salbaticit. Ce puteau aştepta de la dansul?
Pana acum ani şi ani de zile vanasera urşi albi. Venise ceasul sa cada şi ei, fara arme, fara putere, vanat în ghearele unui urs alb. Dar de ce nu începuse sa le sfarme ţeasta cu dinţii, ca focilor şi morselor? De ce întarzie? Mai repede! Sa se sfarşeasca odata cu chinul acesta!…
Unul aiura:
— O cheama Maria… împlineşte doi ani… N-are sa mai spuna niciodata… niciodata cuvantul tata…
Celalalt repeta în neştire:
— E Fram… L-am cunoscut bine… E Fram, cu tumbele lui. Hai! Mai repede, Fram!… Muşca… Sfarşeşte!… Ai mila, Fram, şi termina odata!…
Pe urma, glasurile lor s-au stins înabuşite. Din delir au trecut în somn. Un somn ciudat. Cald. Poate aşa e somnul morţii? Aşa se spune ca e moartea prin îngheţ. Degera mîinile, degera picioarele, se încetineaza sangele sleit, iar muribunzii se viseaza la caldura, simt dogoarea în obraz, în piept, în ochi.
Aşa a fost şi somnul lor. Visul lor… Nu mai sfarşea… Cand au deschis ochii, o blana grea, dar fierbinte le apasa piepturile. Au încercat sa mişte întai o mana, pe urma un picior. Mana se supunea. Piciorul se supunea.
— Egon!
– Otto!
Erau glasurile lor. Îşi auzeau, îşi recunoşteau glasurile lor. Nu era moartea. Nu era somnul cel mai mare şi negru, cu visul morţilor de ger.
Învelitoarea de blana, de deasupra, dadu semne de viaţa. Se ridica singura. Îi dezgheţase o plapuma vie.
Fram sari în patru labe, pe urma în doua. Saluta cu palma la tampla.
Cei doi vanatori, deşteptaţi din morţi, se înalţara în capul oaselor. Priveau unul la altul; priveau la urs.
— Da-mi pipa, Otto! Toata istoria aceasta ma face sa cred c-am visat. Numai o pipa are sa ma convinga de-s viu ori mort!…
Egon se pipaia, într-adevar, sa se încredinţeze daca era viu ori mort. Nimic îngheţat. Mainile mişcau, picioarele la fel. Ce nemarginita placere sa simţi degetele trosnind! Iar ursul de circ aştepta cu laba la tampla.
— E Fram! Nu-ţi spuneam eu ca e Fram?…
Vanatorul sari în picioare. Se clatina de foame. Se rezema de stanca de gheaţa şi merse împleticindu-se pana la ursul alb.
Nu putea spune gandurile întregi, aşa cum creşteau în creierul lui istovit. Rostea numai:
— Ceea ce ai facut tu, Fram!… Ceea ce ai facut tu, Fram!… Şi, cu obrazul ascuns în blana ursului, începu sa planga. Otto se ridicase şi el.
Erau acum doi oameni, doi vanatori de urşi, sprijinindu-se fara putere, la pieptul unui urs.
Fram îi îndeparta încet cu labele. El era deprins cu oamenii tari şi mai mandri. Pe urma parca mai înţelegea ca nu era timp acum de bocete. Undeva, aproape, avea o peştera cu proviziile lui. Vanat capatat de la alţi urşi, cu tumbe şi salturi, aşa cum îşi cîştiga el pranzul şi cina, alungand pe ceilalţi urşi cand se ivea cu salturile lui mortale.
Îi tari într-acolo.
— Ce facem? întreba Otto.
— Vezi bine… Semnele lui au ele vreun rost. Eu aş pune ramaşag ca ne cheama la masa… Nu m-ar mira deloc!
Şi nu s-au mirat deloc.
Ospaţul lui Fram era modest. Un singur fel. Carne de foca. Aşa cum era lista lui de bucate.
Vanatorii s-au îndestulat. Au prins putere. Au început sa priveasca îngrijoraţi spre apus, unde soarele se apropia de linia zarii. Începea amurgul polar.
Ultima saptamana cand se mai încumeta o corabie sa calatoreasca pe oceanul pustiu.
Pe amîndoi îi cuprinse o frica. Daca a sosit cumva corabia lor? Daca a
plecat ?
Nu mai era timp de pierdut. Cu doua bucaţi de carne îngheţata în spinare s-au îndreptat spre capatul insulei.
— Numai de n-am da peste vreun urs alb!… Fara arme, nimic nu s-ar mai alege de noi!
Vorbise Otto.
Dar Egon arata spre Fram, care mergea langa dînşii, leganandu-se în patru labe, ca un caine uriaş:
— Cat timp avem tovaraşul acesta cu noi, nu vad nicio primejdie! Sunt sigur ca are el vreun ac şi pentru cojocul fraţilor sai… Nu e aşa, Fram?…
Auzindu-şi numele, Fram se ridica în doua labe, saluta, ca un soldat care spune: „La ordin!”, apoi se lasa mai departe în patru labe şi continua drumul alaturi.
Nu putea vorbi. Dar ar fi voit sa arate ca pentru fraţii lui are un ac de cojoc mai cruţator şi mai fara primejdie decat gloanţele din armele omeneşti.
Au mers şaizeci de ore, în loc de patruzeci şi opt. Au mers cu opriri şi odihne, dupa cat se simţeau de istoviţi.
Corabia nu sosise, îi aştepta coliba lor de lemn, cu paturi calduroase, cu aparatul de radio. Îi aşteptau în cuşca şi cei trei pui de urs. Scanceau flamînzi.
Fram înconjura de cateva ori cuşca. Mormai. Privi la oameni, privi la uşa. Apoi trase încet zavorul!… Puii nu îndrazneau sa iasa afara. Îi trase Fram de ceafa, unul cate unul. Îi împinse cu piciorul în spate, sa-şi vada de drum.
Cei doi vanatori priveau cu mainile în buzunare, cu pipele în colţul gurii.
— Aş putea sa jur ca ursul acesta are o judecata omeneasca! rosti Egon. îl vezi ? Nu ma mira ca ştie sa deschida un zavor. Aceasta a învaţat-o de la circul lui, printre oameni… Ma mira însa cum de i-a trecut prin cap sa-şi elibereze puii din neamul lui…
— Cand vom povesti întamplarea asta, lumea are sa rada şi are sa spuna ca nu ne-am lasat de palavre vanatoresti. Tu ce parere ai, Fram, prietene Fram?…
Fram mormai. Daca ar fi ştiut sa vorbeasca, ar fi povestit ca mai cunoaşte el undeva, într-un trib eschimos, un copil care a paţit la fel şi, fara îndoiala, ca s-a pomenit cu faima de cel mai mare mincinos, înainte înca de a deveni mare vînator. Mormai. Se uita cu înţeles spre coliba unde se afla înauntru cutia minunata care canta.
— Ne roaga sa dam drumul la radio! începu sa rada Egon. Acesta e ursul cel mai amator de muzica din caţi am vazut eu în viaţa!…
Intra în cabana şi rasuci resortul.
Din ţarile de departe a înviat armonia culeasa prin vazduhuri. Cu botul pe labe, Fram asculta cu ochii închişi. Nu muzica îi placea lui. Ci amintirile pe care le deştepta aceasta muzica. Oraşele de departe, înviind cu soarele cald de acolo, cu luminile lor multe, cu strazile şi gradinile lor. Copiii întinzînd cornetul cu bomboane ca sa-1 împarta Fram cu alţii; mainile sfioase abia îndraznind sa-i atinga blana cu o dezmierdare uşoara. Baieţaşul cu ochi sclipitori şi cu nasul cam carn, în seara unei reprezentaţii de adio, dintr-un asemenea oraş de departe…
Corabia sosi cu semne de mare graba. Ancorase în larg şi trimise doua barci sa încarce blanurile vanatorilor. Fram privea şi înţelegea. În ochii lui se lasase ca o umbra de întristare.
Oamenii priveau la el şi nu înţelegeau.
— Îmi pare rau sa-1 lasam aci! vorbi Egon. Parca m-aş desparţi de un prieten.
— Dar e facut pentru viaţa de aci! Aceasta e soarta lui. Adu-ţi aminte ca, atunci cand l-ai adus, îl trimisese Circul Struţki tocmai fiindca tanjea dupa locurile lui de aci, de la el, de-acasa…
Amandoi vanatorii intrasera în coliba sa verifice daca n-au mai uitat ceva. Cand au ieşit, Fram se facuse nevazut. L-au cautat. L-au strigat.
— Pacat! Ar fi trebuit sa ne luam ramas bun de la el… Ai vazut cum se mirau toţi marinarii?
Egon se urca pe un vîrf de stanca sa priveasca. De acolo, de sus, se vedeau şi cele doua barci oprite langa ţarm.
— Priveşte! rosti vanatorul cu uimire. Te mirai unde e Fram? El e gata îmbarcat, Ne-a luat-o înainte!
Într-adevar, Fram se urcase în barca. Statea cu spatele întors spre insula, în jurul lui, marinarii încercau sa-1 alunge. Dar Fram statea neclintit, una cu barca.
— Aşadar… începu Otto.
— Aşadar — sfarşi Egon — îl luam cu noi! E dorinţa lui. N-o spune, dar o arata destul de lamurit.
Amandoi vanatorii au coborat ţarmul de stanca. Lopeţile erau gata sa despice apa, spre corabia din larg.
Egon a pus palma pe umarul ursului alb, întreblnd:
— Iubite Fram, aşadar te întorci în lumea noastra, pentru totdeauna? Atunci de ce nu-ţi iei ramas bun de la locurile acestea acoperite de gheţuri? Baga de seama, a doua oara nu mai fac un drum, ca sa te duc îndarat!…
Ca şi cum ar fi înţeles întrebarile, ca şi cum i-ar fi dat de gandit, Fram a întors ochii încet şi s-a uitat îndelung la locurile pe care le parasea. Apoi se rasuci în barca şi ramase cu privirea aţintita înainte, spre lumea cea de departe, de dincolo de gheţuri şi de ape.
— Hai!… rostira vaslaşii, îndemnandu-se. Da-i drumul! Înainte!…
