E mare, negru ca întunericul; numai varful labelor sunt albe, ca si cand lumina zilei i le-ar fi patat într-adins. Din capul cu fruntea puternica, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca doua scantei. E cel mai frumos motan al targului. Dar de frumusetea lui nu-si da seama, – de barbatia lui, însa, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, cand i se pare ca-si zareste chipul în talerul lunii, si-si vede înfatisarea barbateasca, simte un fior ce-i strabate prin spate si-l on duleaza, de mandrie, pana-n varful cozii. Traieste singur. Ziua sta ascuns cum poate si unde poate. Ziua doarme; numai cand soseste ceasul pranzului, care îi vine singur în laba, se trezeste morocanos.
Caci mancarea nu l-a ispitit niciodata. Sa bei si sa înghiti aer cand ti-e sete de înaltimi ametitoare, aceasta e adevarata hrana, dar aceasta-i o taina pe care numai el o stie. Cand ziua fuge din fata noptii, el porneste; atotstapanitor, paseste, maret, peste acoperamintele întregului targ. Se plimba de la un capat
la altul al mahalalelor, caci n-are dragoste deosebita pentru nici un colt. De-aici ca si de-acolo, firea lui îl îndeamna mereu aiurea.
În sufletul lui nu tresare nimic, decat în cele cateva zile cand dragostea îl chinuieste. Caci dragostea e pentru toti acelasi vesnic chin. Si niciodata nu se simte mai fericit de cat dupa noptile acestea de zbucium, cand, linistit, gandeste la ele cu dezgust.
Numai farmecul noptii îl îmbata. Cand targul se cufunda-n tacere de moarte, el vegheaza, de sus, de pe streasina vreunei case. Si priveste. A vazut multe: întalniri ferite în colturi de gradini; rugaminti duioase, de dupa ferestre deschise; îmbratisari patimase, în unghere de ziduri; despartiri sfasietoare, în praguri de usi. O întreaga tesatura de patimi, ca si sus, în lumea acoperisurilor, cu deosebirea ca jos firul patimilor se torcea mereu, fara de nici un rastimp. Si-n schimb linistea cerului cum îl minuna! Nici un freamat, nici un zbucium; cunostea cerul si-l citea ca pe o carte. Stia cand rasare luceafarul; cand pornea la drum carul mare; cand îsi încorda strunele lira; cand îsi aduna puii closca. Era un astronom.
Si de sus, de unde sta, i se parea cateodata ca si el facea parte din lumea aceea, ca-mprejurul lui se-nvartesc toate, prietenoase, întelepte, tacute ca si el. Si era fericit. Singura fiinta fericita! Iar cand zorii mijeau si cand, linistit urca acoperamantul sa se strecoare iarasi în noaptea vreunui pod, gandea, multumit, ca n-are nici o îndatorire catre nimeni, cum nimeni n-avea catre el. Si cugeta: „Fericirea e sa nu fii al nimanui, nimeni sa nu fie al tau – sa traiesti singur:tu si cerul deasupra“.
Filosoful
