Au fost odata doi imparati vecini cu tarile si vecini buni, ba inca mai erau si neamuri, asa mai departe, a cincea, a sasea spita. Unul era Imparatul-Galben, iar altul Imparatul-Verde. O data, din ce din ce nu, dau la pricina. Apoi pricina-i poama dracului, in loc sa se domoleasca, tot mai mare se face, pana ce ajunge la bataie, se-ncaiera cum e data. Imparatul-Verde avea armata mai putina decat Imparatul-Galben, de aceea el se si cam temea de acela si incepu a cere ajutor de la alti crai si imparati: de la Imparatul-Rosu, de la Printul-Albastru si de la alti stapinitori de atunci. Dar nici unul nu putea veni; unul zicea ca-i teaca, altul ca-i punga, al treilea ca pe dincolo, stiti dumneavoastra, cum e omul cand isi pune in cap sa nu ajute: minte de sta soarele in loc, iar luna se baga dupa nor de rusine. Ca asa-ti minte de stai a-l crede, ba-l si crezi pana ti-aduci aminte ca-i om.
Si pleca Imparatul-Verde suparat la bataie si hai la drum, dupa ce-si lua ramas bun de la imparateasa, care tocmai era insarcinata.
Si merge si merge, du-te, du-te, pana se mai apropie de locul bataliei. Si-a mers multa vreme pana acolo, ca doara era departe, apoi atunci nu erau care de acestea cu foc, care sa mearga fara cai. Si-a ajuns intr-o zi cam de catre seara tocmai la locul acela. Acolo se pune sa odihneasca, fac foc, isi fac de cina si se culca. Imparatul era intr-un cort numai cu ghinararii si cu capitanii lui, iar catanele erau culcate pe jos, care pe unde apucase, pe iarba verde, ca era vara si cald ca-n casa, iar luna lumina de-ai fi putut numara galbenii, numai sa fi avut. pana nu se culca imparatul, vine acolo un om strain la cortul lui si zice:
– Inaltate imparate! Nu fi ingindurat, ca eu te pot scapa din incurcatura-n care te-a aruncat imparatul Galben si, de-mi fagaduiesti ca-mi vei da ce n-ai acasa, eu te mintuiesc.
– Si cine esti tu? intreba Imparatul-Verde.
– Eu sunt Craiul-Zmeilor, raspunse strainul.
– Hm! Craiul-Zmeilor! Craiul-Zmeilor! Apoi statu pe ginduri si-si zise: „E drept ca daca acesta este Craiul-Zmeilor ma poate scoate din incurcatura, dar apoi oare ce cere el? Zice ca sa-i dau ce nu am acasa; numai pe mine nu ma am acasa si catanele mele”. Apoi zice catre Craiul-Zmeilor:
– Prietene, doara pe mine vrei sa ma iei, ori catanele mele? Iar Craiul-Zmeilor zise ca nu.
Mai gindeste, mai rasgindeste, in urma urmelor zice:
– Fie! al tau sa fie lucrul acela, care azi nu e al meu si-n casa mea nu se afla.
Tocmeala fu gata. Dimineata cum se face ziua, incep a bubui tunurile Imparatului-Galben, iar de la cortul Imparatului-Verde incepura a iesi pe rind, pe rind, una dupa alta, catane de otel si de fier si de arama, dar nu altminterelea, fara era greu pamintul de ele, erau cita frunza si iarba, tot voinici de-ai Craiului-Zmeilor. Ce sa zic? Dar nu tinu lupta pana la prinzisor, si catanele galbene ale Imparatului-Galben erau batute. Le batusera catanele cele de fier, de otel si de arama. Nici nu era mirare, dbar zmeul numai va avea mai multa putere decat un biet nemernic de imparat pamintean.
De la bataie se duc toti care-ncotro; Imparatul-Verde inca merge acasa, si zmeul iar in tara lui. Mare bucurie il astepta pe Imparatul-Verde acasa: inaltata imparateasa nascuse un drag de copil, numai ca el; era cel dantii, mai-nainte n-avusese nici un copil. Lumea era vesela la curtea Imparatului-Verde, dar Imparatul-Verde era suparat si mihnit de moarte! Si cum n-a fi, cand ii veni-n minte ca fagaduise zmeului lucrul acela care-l are la el acasa si nu stie de el? „Iata – zicea imparatul, – acesta este lucrul pe care-l aveam la mine acasa, dar nu-l vazusem inca!”
Se face insa a fi voios si-ncepe a se gindi cum sa-l poata amagi pe zmeu. Intimplarea aduse cu sine ca, chiar atunci, deodata cu imparateasa, nascu rotari ta si faurita imparatului. Deci cugeta imparatul: „La vremea vremii schimb copilul, zic ca unul din aceia-i al meu si ma platesc de zmeu cu el”. Dar nu trecu multa vreme si deodata, noaptea tirziu, pe vremea cand umbla zmeii, bate cineva la fereastra imparatului.
– Cine-i? intreba imparatul.
– Mai incet, zise zmeul, ca eu sunt, Craiul-Zmeilor, am venit sa-mi dai fagadasul.
– Dar ce fagadas? se face a intreba Imparatul-Verde.
– Nu stii? Ti-ai uitat? Ei, bine, iata-ti voi spune: copilul nu-l aveai, cand ne intilniram acolo pe cimpul de bataie, el era la tine acasa, dar nu-l vazusesi niciodata; dupa el am venit, vezi de mi-l da! Imparatul incremeni, dar iarasi prinse putere si zise:
– Stii ce, prietene? Ar fi bine sa lasi copilul aici baremi pana-l va-ntarca imparateasa, daca nu te vei invoi a-l lasa pana ce va fi de vreo zece ani, sa vina baiatul la pricepere.
Craiul-Zmeilor se gindi putin, apoi zise:
– De azi in zece ani sunt aci, sa mi-l dai. Cu aceste vorbe merse de la fereastra.
Imparatul-Verde era tot voie buna stiindu-se linistit zece ani de zile. In timpul acesta tot gindea cum ar pune pe copilul rotarului ori pe al faurarului in caruta zmeului, sub nume ca e copil de imparat. Copiii se jucau toti laolalta, pe o forma erau de mari, si cam semanau laolalta, iar colo dupa ce cam trecura de ani ii imbraca imparatul intr-un port si cand se apropie al zecelea an, ii lua si pe cei doi la el in curte. Dar zece ani iute trec, si odata pe la miezul noptii aude imparatul o ciocanitura in fereastra:
– Cine-i? intreba el.
– Eu, prietene, se-mplinira zece ani, da-mi copilul. Suparat si necajit imparatul, dar trebuia sa se tina de vorba. Ia
deci un copil din pat si-l da zmeului. Zmeul, zmeu, dar tot nu le stie nici el. Pune deci copilul in caruta si hai la drum. Si merg si merg, pana colo catre prinzul cel bun, atunci sare un raf de pe roata. Zmeul da sa dreaga, dar nu-i prea era indemana.
– Sa fie la tata-n fauriste, zise copilul, de atunci era gata! -” Cum, la tatal tau in fauriste? doar tatal tau e imparat, nu faur!
– Ti-ai gasit-o! zise copilul razand; tata e faurul Imparatu-lui-Verde, iar eu sunt copilul tatii, asa sa stii!
Si se supara zmeul foc pe imparatul si merse cu copilul inapoi. La miezul noptii era la curtile imparatului, si dete cit putu cu pumnul in porti:
– Imparate, hai si na copilul faurului si-mi da pe al tau, ca pe tine te-am scos din necaz, nu pe faur. Imparatul se facu suparat, lua copilul faurului si-i dadu alt copil. Acum merse cu acesta cit merse, tot intr-o fuga, draceste, pana colo catra amiazi. Atunci i se strica o obeada de la roata. Da sa o tocmeasca, ca vezi, cum sa mearga cu ea stricata! Si mocoseste, si drege, dar se vedea ca nu-i este indemana.
– Oh, zise copilul, tata de atunci punea si trei obede noua de cand te caznesti tu cu aceasta.
– Cum? zise zmeul, tata-tau, imparatul stie lucra si la roate? Iar copilul incepu a ride cu hohot, ca copiii, si a zice:
– De ce nu zici incai, ca tata-i imparat?… El e numai rotar la imparatul-Verde, nene!
– Asa? zise zmeul, ei, lasa, ca-l voi invata eu a minti! Si hai cu trasura inapoi!
Colo catre miezul noptii era indarat la imparatul-Verde la fereastra:
– De doua ori m-ai inselat; dar mai mult nu ma vei insela; ada-ti copilul tau si nu umbla cu minciuni, vrind a ma insela cu copii straini.
Vrind-nevrind, imparatul trebui sa-si dea copilul la Craiul-Zmei-lor. Doamne, ce mai plingeau imparatul si imparateasa si curtenii, tot jale si-ntristare era-n toata imparatia-verde: dar ce sa faci? Nu putura ajuta cu nimic cu vaietele.
Si merse Craiul-Zmeilor acasa-n tara lui si puse pe copilul imparatului la capre, zicandu-i: alt lucru n-ai; mancare, bautura, haine capeti, tu sa pazesti caprele astea, ca eu merg de acasa, merg iara pe cea lume. Si ramase fiul imparatului-Verde la caprele zmeului; ziua umbla cu ele la cimp, iar noaptea tragea la curtile zmeului. Si se deprinse fiul imparatului cu traiul acela, ca doara copiii se dedau cu toate, apoi acolo traia bine. Peste vreo cinci ani aduce zmeul o copila ca de zece ani de marisoara, dar asa draga de copila, cum nu s-a mai pomenit. Adeca sa va spun, ea era fiica Imparatului-Galben, o luase de la acela zmeul, iar te miri pentru ce treaba ce i-o facuse. Aduse zic si pe fetisoara aceea la el acasa si-o puse sa pazeasca gistele. Si umblara copiii amindoi, unul la capre si altul la giste, umblara multisor pana ce nu dadura-n cunostinta.
Se intilnira intr-o dimineata, cand nu era zmeul acasa, si-si povestira toate tainele inimii el ii spuse ca-i feciorul Imparatului-Verde, iar ea-i spuse ca-i fata Imparatului-Galben si plinsera, si se dragostira punindu-si in gind sa fuga de-acolo.
– Oh! zise fetita, de nu se certau parintii nostri, noi n-am fi acum aci!
– Nu am fi aci, raspunse feciorul, dar poate ca nici nu ne-am cunoaste: eu unul mai bucuros stau aci toata viata, decat sa merg pe cea lume, la curtile tatalui meu, fara tine.
– Si eu asa, zise fetita. De la o vreme se despartira, ca sa nu-i afle zmeul: feciorul merse la caprele lui, iar fetita la gistele ei.
Odata, cand trecea fetita pe langa partea de miazanoapte a curtilor zmeului, aude din pivnita un glas ragusit si rugator. Ea pleca urechea la fereastra pivnitei si-aude un glas de muiere:
– Draga matusii, fii buna si-mi intinde o bucata de piine si o gura de apa, ca bag-seama pe mine ma fac uitata; nu mai tin minte de cand nu-mi detera nici mancare, nici bautura, ma sfirsesc de foame si de sete.
Si fetita nu mai intreba nimic, ci-i dete toata merindea pe fereastra-nauntru, apoi i-aduse apa intr-un urcior si merse la mama zmeului sa-i dea ei alta merinde, zicand ca i-a mancat-o un ciine.
in mai multe zile facu fetita asa, adica daduse mancarea si bautura la roaba din pivnita zmeului, pana in urma se prinsera prietene bune. Odata zise roaba catra fata:
– Draga matusii, eu sunt batrina si slaba, multe zile nu mai am si nici nu doresc sa mai am, ca-n robie traiul nu e trai, iar la virsta la care sunt, chiar sa capat slobozenie, ce-as sti face? sunt slaba, in tara mea nu as putea nici nu as sti merge, ca pe mine m-a inselat de la parinti, cand eram numai de trei ani, dar vai! tu, voinicul acela de la caprele zmeului – voi ar fi pacat sa imbatriniti si sa trageti chinuri in slujba zmeului; puneti-va la cale si mergeti la tara voastra.
– Oh! matusa draga, zise fata, bucurosi am merge si noi, dar ne temem sa plecam, ca ne-a urmari zmeul, apoi de ne-a ajunge ne si omoara!
– Nu va temeti, dragii matusii, nu va temeti; haideti la mine sa va farmec si de va veti purta bine puteti ajunge sanatosi in tara voastra.
Si mersera amindoi tinerii la fereastra babei din inchisoare si le dete niste unsori de se unsera, apoi le zise:
– Miine dimineata voi plecati la drum; de va porni zmeul dupa voi, cand vedeti ca s-apropie, va dati numai peste cap si indata va veti face ce veti gindi, apoi zmeul e prost, va crede orice veti spune, numai sa nu va afle in forma care va cunoaste.
Se poate intimpla, mai in urma, sa mearga batrina, haranca, mama zmeului dupa voi, atunci puneti seama, va dau un pieptene, o naframa, o perie si un amnar; cand veti vedea ca e cit pe aci sa puna mina pe voi, aruncati un lucru de acesta in urma voastra si voi mergeti mai departe, pana va fi aproape de voi, atunci apoi aruncati altul, si tot asa, pana doar veti ajunge-n tara voastra. Frica insa sa nu va fie de nimic; in stele este scris: ca de piere zmeoaica ii crapa si fiul. Atunci imparatia zmeilor a pus-o de mamaliga, oamenii nu vor mai avea sa le duca grija; de crapa fiul, batrina piere de jale si tot bine va fi de oameni. Zilele zmeilor sunt numarate. Acum porniti, ca se zareste de ziua; zmeul acum doarme mai bine.
Multumira babei si-i lasara merinde destula, apoi hai la drum.
Si-au mers ei, mers, multa lume imparatie, au mers ca tinerii, mai povestind, mai dragostindu-se de parere de bine ca scapara din mina zmeului, dar cand fu colo catre prinzul cel mare, iata din intimplare se uita fata-ndarat si mai ameteste de frica vazindu-l pe zmeu venind tot fuga in urma lor.
– E aci zmeul, zise ea.
– Fie, zise el, da-te iute peste cap!
Si se detera iute peste cap si se facura indata; ea o turma de oi frumoase, iar el un pacurar1 voinic si trait bine, colea pacurareste. Cum ajunge zmeul langa el, il intreaba:
– Esti de mult cu turma pe-aici?
– De mult, oh doamne, tare de mult, nici nu tin minte de cand sunt aci, tot in locul acesta mi-am prasit oitele, nici nu m-am departat cu ele din acest loc.
– Si n-ai vazut trecind pe aici, pe drum, doi tineri, un fecior si o fata mare?
– Ba vazut, zau eu; chiar pe drumul acesta trecura…
– Si e de mult de-atunci?
– De mult… numai o mioara aveam atunci si din mioara aceea mi-am inmultit toata turma pe. care o vezi!
– Oh, zise zmeul, dar numai in zadar mai merg in urma lor!
– Si mie asa mi se pare, zise pacurarul.
Dupa vorbele acestea, zmeul isi lua ramas bun si se-ntoarse de unde a venit, iar pacurarul cu turma cu tot se dau peste cap si se fac fecior si fata ca mai inainte. Apoi du-te, baiete!
Dupa ce ajunge zmeul acasa, spuse mamei sale toata intimplarea, cum a umblat, cum nu i-a ajuns, cum s-a intilnit cu un pacurar ce pastea o turma de oi, care i-a spus ca vazuse tinerii fugind, dar tare de mult, pe cand avea numai o mioara, iar acuma are-o turma mare, mare, care de atunci s-a prasit numai din mioara aceea. Vazind ca n-o sa-i ajung, ma-ntorsei acasa, ca stiu ca de mult vor fi ajuns in tara lor, unde nu mai am putere, dupa ce-n mina avindu-i nu i-am stiut griji. Asa zise zmeul. Dar zmeoaica, de necaz, incepe a-l injura:
– O, miselule, ticalosule si naucule! Mai putina pricepere decat tine n-are doara nici o gisca; du-te dupa ei, aceia au fost: pacurarul era feciorul, iar turma era ea, miseaua de fata.
Si se puse zmeul iar la cale, du-te pana de-abia rasufla de obosit, era mai la amiazi si el nu mancase inca-n acea zi si frigea soarele de nu altminterelea fara gindeai ca se aprinde lumea! Atunci se uita fata iar indarat si cum zareste pe zmeu, zice:
– Da-te, frate, peste cap, ca mi-e zmeul la spate!
Si s-au dat amindoi peste cap si s-au facut, el un calugar batrin, de-abia se misca, genele si le ridica cu cirja de pe ochi, iar barba-i era pana la pamint; ea s-a facut o minastire veche, slaba, de gindeai ca-i de cand lumea.
Cind ajunse zmeul la calugar, se opreste-n loc si zice:
– Nu ai vazut, cinstite parinte, trecind doi tineri, un fecior si-o fata pe drumul acesta?
– Ha?… zi, mai tare ca n-aud, zise calugarul. Apoi il intreba zmeul mai tare, zicand:
– N-ai vazut doi tineri, un fecior si o fata trecind pe aici?
– Ba am vazut, hm! vazut-am chiar cand zideam eu la manastirea asta, trecea un feciorandru cu o fetisoara tinindu-se de dupa cap, veneau de catre miazanoapte si mergeau catre miazazi.
Auzind zmeul vorbele acestea, pierdu toata nadejdea de-a-i mai gasi, se-ntoarse iar acasa, luindu-si ramas bun de la calugar; cum pleaca el insa, indata se da calugarul peste cap si se face fecior, iar minastirea, fata ca mai-nainte si – du-te, copile! Dupa ce ajunge zmeul acasa, il intreaba mama-sa:
– Dar unde-s fugarii?
– Nu i-am adus, nu stiu unde sunt.
– Cum? Nu stii unde sunt? Dar pana acusi unde batusi leala, de nu-i cautasi? Eu stiam ca tu dupa ei ai plecat!
– Asa e, mama, zise zmeul plingind de frica, ca-l batea mama-sa dobza, cand se minia; asa e, dupa ei fusei, si-am mers de nici iepure nu s-ar fi tinut de mine, ci-n zadar; am mers pana ce-am dat de-o minastire veche, toata daramaturi, si la ea un calugar mai batrin decat toti oamenii, ce i-am vazut, ca tine, mama, dar si mai batrin, c-auzea foarte rau, de vazut nu putea, pana ce nu-si ridica genele cu cirjele de pe ochi, iar barba-i era pana-n pamint de lunga si alba ca un caier de fuior.
– Tu ai intrebat pe calugar despre ei, asa e?
– Asa mama!
– Stiut-am, dar ce ti-a raspuns?
– Mi-a raspuns ca el de buna seama a vazut pe acolo trecind doi tineri cuprinsi pe dupa cap, ci de mult, chiar cand zidea el la minastire; drept aceea, vazind minastirea asa de risipita si veche, m-am intors indarat, ca daca trecura ei pe-acolo, cand zidea el minastirea, de atunci e de mult, ei vor fi si murit poate, ori si daca nu, acum vor fi de mult ajunsi in tara lor si vor fi oameni batrini.
– Destul, necalitule si prapaditule, si prostule si naucule! destul, zicea mama-sa; taci din gura, ca te picur; n-ai putut vedea, ca minastirea nu poate fi decat fata cea fugara, iar calugarul hotul de fecior… Mergi, insaua-mi calul cel cu noua rinze, sa-i aduc eu!
Si-nseua feciorul calul cel cu noua rinze si pleca ea c-o falca-n cer si cu alta-n pamint, c-una brusii2 maturind, cu alta stele culegind, si mergea de gindeai ca piere lumea.
Cind era mai sa-i ajunga, se uita fata-ndarat si cum o zareste zice catre fecior:
– Frate, arunca pieptenele in urma noastra, ca-i aci baba! Si arunca feciorul pieptenele jos si se facu un zid din cer pana-n
pamint, de-nalt si gros de puteau umbla pe el douasprezece cara alaturea, si lung, doamne, lung de la un capat de pamint la celalalt. Cerca baba sa mearga pana la un capat al zidului, dar in zadar, ca pe dupa el nu se putu viri sa mearga dupa fugari, cerca pe celalalt capat, nici pe acolo nu putu; cerca sa sara peste el, se lovi insa cu capul de bolta cerului si cazu jos. Atunci gindeai ca plesneste de necaz; deci se puse cu cei doi colti ce-i avea a roade la zid, si roade, si roade, pana-si facu prin el cale si trecu cum se cade, cu cal cu tot. Acum s-o fi vazut cum fugea dupa fugari; soarele si luna se ferira din calea ei, temindu-se sa nu-i imbuce intr-o clipa.
Cind era mai sa ajunga pe fugari, feciorul arunca naframa jos si se facu din ea o apa mare, o Dunare! Dar nu, era mai lata! Dar nu, era mai-nfoiata, turbure si spumegoasa! De… doamne fereste sa cerce cineva s-o treaca, fie acela chiar zmeu! Nici nu se incumeta zmeoaica a o trece, ci merse pana la izvorul apei, in capatul lumei si-o trecu pe unde o putu si hai dupa fugari. Merge, merge, de mai sta sa plesneasca si ea si calul, cand ii zareste cale de trei zile. Fata inca o zareste, deci zice catre fecior:
– Frate, frate, iar e aci baba, arunca peria jos!
Si feciorul arunca peria jos in urma lor si se facu… Doamne! se facu o padure mare, pana-n cer si deasa, de nici degetul nu-l puteai baga prin ea. m4t1219me29heh
Nici ca mai cerca baba sa ocoleasca de colo pana colo, stia ca nu are capat, deci se pune a o roade, si roade la padure mai vrajmas decat capra la curechi si-si face loc si iese. Acum iar se pune a fugi dupa ei, haide, ha, rindunica. sa se ascunda cu zburatul, precum fugea ea. Si era cit pe-aci sa-i ajunga, dar bagind fata de seama zise:
– Frate, arunca amnarul jos, ca ne-ajunge haranca!
Si feciorul arunca amnarul intre ei si intre baba si se facu din amnar un munte de otel, din cer pana-n pamint de mare si gros. Doamne, gros cit ai fi putut face pe el in voia cea buna o cetate, apoi lung cit lumea. Nu cerca baba sa mearga pana la capatul lui, fiindca stia ea ca n-are capat, nici nu cerca a-l sui, ca era mai luciu decat oglinda si mai oblu decat peretele; incepu dar a roade la el ca la un mar, si roade, si roade, pana ce iese din munte calare si du-te mai minioasa decat pana atunci, dar cam tirziu, ca fugarii erau in tara lor. Baba insa nu vru sa bage de seama ca intrase-n tara straina, ci tot mergea sa-i ajunga si sa-i duca indarat in robie. cand era la spatele lor, numai cit sa puna mina pe ei, se-ntorc repede peste cap si ce sa vezi? Din fata se face un lac mare, iar din fecior, un ratoi inotand pe lac.
Numai ca nu plesnea baba de necaz; deci se pune a ocoli lacul, strigand: pi, pi, pi! pi, pi, pi! Dar ratoiul nu-si scoate capul din apa, temindu-se sa nu-i fure vederile,-ca asa il invatase vrajitoarea. Si se-ntoarce baba pe langa lac si se zdrobeste, dar in zadar, ca ratoiulnu-si scoate capul din apa. Atunci de minie, se pune sa bea apa din lac, cugetind ca daca va seca lacul, ratoiul va fi silit sa-si scoata capul si ori il prinde, ori ii fura ochii, apoi mearga orb oriunde. Si soarbe baba la apa, si soarbe de gindeai ca acusi, acusi va seca lacul
Dar cand il bause mai de jumatate, ii plezneste rinza de necaz, de oboseala si de-atata apa ce bause. Atunci se cutremura o data pamintul si de atunci zmei nimeni n-a mai vazut pe lume!
Ratoiul se da peste cap si se face fecior ca mai inainte, lacul se face fata si merg la Imparatul-Verde acasa. Si-si cunoscu imparatul feciorul, apoi il intreba ca cine-i fata cea frumoasa, iar el ii descoperi ca e fata Imparatului-Galben, ca au fost robi amindoi la zmeu, iar acuma s-au mintuit pe ei si pe toata lumea de puterea zmeilor.
De aci mersera cu voie buna la Imparatul-Galben, care inca se bucura vazindu-si fata scapata, apoi logodira si cununara pe tineri, iar batrinii se retrasera de la domnie, impreunara imparatiile laolalta si pusera pe acest tinar imparat, care fu numit Imparatul-Pestrit si de n-au murit – si azi traiesc. Cine vrea sa-i vada, mearga, ca eu nu-i opresc; eu unul insa n-oi merge, caci nici nu sunt invatat a colinda pe la curti domnesti si ma si prinde somnul. Noapte buna!
Fat-Frumos zalogit
