Undeva, la capatul lumii, între taramul celest şi cel al oamenilor, se spune ca se afla un far, în care odinioara traia un prinţ nemuritor. Și anii treceau precum clipele…dar el nici nu le simţea, caci nu facea altceva decat sa priveasca Oceanul ce-şi schimba culorile în funcţie de vreme. Uneori ajungeau pana la far tot felul de lucruri inutile aruncate de oameni, iar prinţul, curios, le pescuia. Astfel, cu timpul, nemuritorul aduna o întreaga colecţie de sticle goale, cutii de conserve şi alte obiecte bizare, carora nu reuşea sa le gaseasca vreun nume.
Într-o seara, pe cand oceanul se acoperise cu o pulbere aurie, barbatul gasi şi o scoica ciudata, purpurie, cum nu mai vazuse niciodata. Mirat ca un copil, o duse repede la el în far, grabit sa o studieze.
-Ce-o fi chestia asta? Se întreba, întorcand-o pe toate parţile.
-Ce crezi ca este? Se auzi o voce subţirica, din interior. Sunt inima marii…
Prinţul, speriat, scapa scoica din maini și aceasta i se rostogoli la picioare.
-O scoica vorbitoare! Îngaima el.
-Chiar așa, zise ea, numele meu e Steluţa… Dar tu…cine eşti?
-Eu? Întreba el. Nu ştiu… Am uitat.
-Ţi-ai uitat numele? Se minuna ea. Asta chiar ca e ciudat! Dar atunci cum îţi zice lumea?
-Lumea? Se mira el iaraşi. Nu e nimeni aici…
-În cazul asta…într-adevar…nu prea ai nevoie de nume, spuse ea ganditoare. Eu însa am de gand sa te botez… Știi cum îţi voi spune?
Barbatul îşi înclina capul mirat.
-Singur, spuse scoica.
Şi astfel, prinţul şi micuţa locuitoare a oceanului devenira buni prieteni și prinsera sa depene amintiri. Steluţa îi spunea barbatului istorii despre locuri îndepartate pe care ea le strabatuse, purtata de valuri, iar Singur, ce nu parasise niciodata farul o asculta, captivat, încercand sa-şi închipuie toate acele peisaje: prin faţa ochilor lui treceau plaje însorite, nisipuri argintii, copaci cu truchiuri contorsionate ce se iveau din apa şi în sufletu-i se naştea dorinţa de a se preface el însuşi în scoica magica pentru a putea vedea cu proprii ochi acele meleaguri misterioase.
-Eu nu mai îmi amintesc prea multe lucruri, zise el întristat. Daca îți povestesc despre Far, ma tem ca te-aş plictisi….
Seara de seara, cei doi priveau soarele apunand sub cerul prin care pluteau turnurile în care salaşluiau zeii. Acolo, departe, se afla lumea oamenilor, despre care scoica îi vorbise; prea multe nu ştia despre ea, dar se pare ca locuitorii ei, aveau amintiri.
-Şi eu am acum amintiri, zambi el, legate de tine şi de lucrurile pe care le-am întrezarit prin ochii tai. Şi acum înţeleg ce înseamna fericirea….
-Adevarat…, îl aproba ea.
-Da şi ştii ce…mi-aş dori sa fiu om, sa pot calatori departe de farul acesta pe care de-o veşnicie îl tot pazesc… Crezi oare ca s-ar putea întampla asta vreodata?
-Ce tot spui acolo? Se îngrijora scoica. De ce sa pleci? Oamenii sunt fapturi efemere…iar tu nu ai ce cauta printre ei!
Deziluzionat, prinţul nu mai aduse vorba despre acea dorinţa a lui de a calatori, apucandu-se din nou sa culeaga gunoaie aduse de apa.
Și într-o zi, Singur, se hotarî sa-i arate scoicii comoara lui cea mai de preț…
-Şi ce-i cu asta? Spuse însa scoica neimpresionata. Nu-i decat o cheie!
-Aşa e, nu se dadu el batut, dar ştii ce… Uneori, îmi imaginez ca aceasta cheie descuie o poarta dincolo de care se afla toate minunaţiile lumii şi-atunci simt ca într-un fel, toate acele taramuri pe care nu le-am vazut decat în vise, îmi aparţin. Mereu ma gandesc la ele și le vad cum se transforma, cum capata noi straluciri.
Scoica radea de ideile lui ciudate, parandu-i într-un fel rau pentru acel barbat. Anii treceau și Steluța își pierdea încet puterile, începand sa-și uite poveștile. Iar în cele din urma, micuţa prietena a prinţului se stinse. În zadar, o striga Singur, mangaindu-i casuţa acum pustie, caci Steluţa, ca toate fiinţele muritoare, pierise.
-Unde ești? Întreba el cu uimire. De ce nu-mi raspunzi?
Nefericitul prinţ nu ştia ce e moartea, aşa ca, presupuse ca Steluţa se hotarase sa-şi paraseasca scoica şi sa plece într-una din lungile ei calatorii. Mahnit, babatul se hotarî sa o aştepte cu rabdare, zicandu-şi ca Steluţa avea cu siguranţa sa se întoarca într-o zi şi-atunci singuratatea lui va lua sfarşit. Uneori îşi închipuia ca mica-i prietena îi vorbeşte, ca îi povesteşte despre alte lumi. Atunci îşi privea obiectele adunate din ocean, imaginandu-şi cum arata lumea de unde venise şi micuţa scoica. Mintea lui construia tot felul de istorii, legate de borcanele sparte şi sticlele murdare cu etichete dezlipite.
Într-o seara, trezindu-se dintr-un vis ciudat, îşi culese obiectele fermecate şi le arunca în valuri cu furie. Doar scoica nu le împartaşi soarta… În acel vis, Steluţa îşi luase ramas bun de la el, spunandu-i ca nu avea niciun rost sa o mai aştepte, fiindca murise.
-Dar asta înseamna ca…voi fi veşnic singur?! Se înspaimanta el.
Acum, cu ochii la oceanul roşiatic, barbatul îşi strangea la piept singuru-i prieten, cu gandul la lumea oamenilor. Candva, avea şi el sa viziteze acele taramuri, şi sa vada de unde veneau sticlele, capetele de undiţa…şi cheia aceea ruginita pe care o studiase cu atata grija. Poate ca într-o zi își va deschide ochii ca sa vada… Şi-atunci avea sa fie om…
Farul dintre lumi
