Facuse Dumnezeu aproape toate lighioanele pamantului. Îi ramasese de înviețuit numai cateva. Pe acestea se hotarî sa le plasmuiasca dupa sfatul celorlalte. Astfel putea sa cunoasca și inima și mintea acelor carora le daduse suflet mai dinainte.
Așa, dupa povața leului, care vroia sa știrbeasca din mareția tigrului, facu mața; dupa gustul raței, zuliara pe lebada, faptui gasca; dupa placul elefantului, ironist, nascu șoarecele. Asculta chiar pe magar, care-l rugase ca, decat ar mai face un dobitoc pe lume, mai bine i-ar lungi lui urechile, doar-doar o putea prinde un sunet mai armonios.
Dumnezeu știa ca fiecare din vietațile aceste își vor avea pe pamant menirea lor; ca, cu cat vor fi mai multe, cu atat se vor înlesni mai bine una pe alta; ca nici urechea magarului n-o sa prinda nota privighetoarei, dupa cum nici marimea elefantului n-o sa poata batjocori micimea șoarecelui.
De aceea Atotputernicul se plimba pe pamant, întreband și ascultand în dreapta și în stanga. Într-un rand, odihnindu-se pe o piatra, se gandea cum sa mai dea o viețuitoare aerului. Și cum cata cu ochii primprejur, iata ca vede: sub o frunza, o broasca; o albina și-un fluture pe cate o floare; și-n mijlocul unei mreje, țesute între doua crengi, un paianjen.
Dumnezeu zambi, le chema la el și le spuse:
— Ascultați, vietaților, vreau sa va dau pe ziua de astazi înca o tovarașa. Doresc sa aud povața voastra — cum și ce înfațișare sa-i alcatuiesc. Mergeți de va sfatuiți dintru-ntai între voi și veniți cu lucrul gata.
Cele patru viețuitoare se trasera mai la o parte, în sfat.
— Bine, dragilor, se umfla broasca, nu-i ajunge preasfantului ca ne are pe noi? O sa lase atatea ființe pe pamant, ca nu ne-o ajunge cu ce ne hrani. Ia sa-i croim noi o dihanie cum n-a mai vazut nimeni, doar l-om satura.
Și șu-șu-șu, șu-șu-șu, se sfatuira! Apoi, cateșipatru, venira în fața Domnului.
— Ei? le întreba Dumnezeu. Tu, broasco, ce sfat îmi dai?
— Înalt-preasfinte, zise broasca, priviți-mi ochii și faceți-i noii viețuitoare la fel.
— Bun! Dar tu, fluture?
— Priviți-mi trupul.
— Bun! Dar tu, albina?
— Priviți-mi aripile.
— Bun! Dar tu, paianjene?
— Priviți-mi picioarele.
— Bun! Foarte bine! raspunse Dumnezeu și zambi: ochi de broasca, trup de fluture, aripi de albina și picioare de paianjen! Iata lighioana pe care o doreau ele!
Dihainile se uitara una la alta.
— Acum sa-l vedem, zise albina, încet, broaștei.
Dar Dumnezeu blagoslovi în aer, apoi întinse palma. Și în mana Domnului rasari, deodata, noua viețuitoare.
— Iata sora voastra. Va place?
Cele patru sfatuitoare raspunsera, codindu-se:
— Da… marite Doamne!…
Și Dumnezeu înțelese ca noua viețuitoare era într-adevar frumoasa.
Tocmai în clipa aceasta uite și-o șoparla. S-o întrebe și pe asta, se gandi Dumnezeu.
— Ei, tu, șoparla, ce zici ca-i mai lipsește ființei acestea ca sa se desavarșeasca sfatul celor patru tovarașe ale tale?
— Sprinteneala mea, Doamne, raspunse cu acreala șoparla.
— Fie! Du-te! porunci Dumnezeu fapturii celei noi care se ridicase pe varful degetului sau.
Și așa, din rautatea celor cinci viețuitoare, zbura, pentru întaia oara pe pamant, nebunatica și gingașa libelula.
Dar ar fi nedrept sa nu se știe ca dintre toate viețuitoarele numai randunica fusese marinimoasa. Ea ruga pe Dumnezeu sa dea viața unei randunele mai chipeșe ca ea. Și Dumnezeu îi facu hatarul: însufleți lastunul. Dar pentru inima cea buna a randunicii o lasa tot pe dansa mai frumoasa.
Dupa asemanarea lor
