I-adevarat ca întamplarea asta s-a petrecut de mult. Viţa de vie se urca pe araci ca şi acuma. Dovleacul se tara pe jos,precum îi este obiceiul.
-Ia da-te jos de-acolo, se raţoi dovleacul. Mai lasa şi pe altul sa se urce pe arac!
-Ce vrei dovleacule? De ce eşti suparat? raspunse viţa de vie.
-Aşa, a spus ţafnos dovleacul. De ce sa stai într-una pe sus, iar eu sa-mi port fructul prin praf? Doar pentru ca ţaranul n-a vrut sa-mi puna şi mie un arac?
-Ţaranul a ştiut ce face, a grait bland viţa de vie.
S-au tot certat în dimineaţa aceea de primavara şi nu s-au înţeles.
Maniat , dovleacul s-a hotarat sa urce la fel de sus ca viţa de vie. Şi cum numai la caţiva paşi de acolo se gasea un copac, s-a prins de trunchiul sau şi a urcat numai sa se vada sus. A ajuns pana în varful copacului. Îi venea sa rada de viţa de vie care ramase mult mai jos, pe arac.
Tocmai atuncea trecea pe acolo ţaranul:
-Ia uite la dovleacul asta unde s-a caţarat? grai el catre vecin.
-Dar sa-l vedem cand o sa-i creasca fructul ce o sa faca?
La auzul acestor vorbe dovleacul simţi ca îl cuprinde frica. Se uita în jos şi îl apuca ameţeala.
-E oare vreo primejdie? se întreba în capul lui cel mare. Ar fi vrut sa coboare, dar se temea de rasul viţei.
Şi fructul se cocea şi creştea tot mai mare şi mai greu. Abia se mai ţinea. Ce bine ar fi fost pe pamant. Nu se mai chinuia atat.
-Viţo de vie, ajuta-ma sa cobor! Am fost un prost… De-o fi sa cad prinde-ma tu între frunze ca sa nu ma sfarm.
-Te-aş ajuta, dar n-am putere! raspunse viţa privindu-şi strugurii grijulie, sa nu-i striveasca dovleacul gogoman cand o sa cada.
S-a îngreunat dovleacul tot mai mult şi într-o zi s-a întamplat ceea ce era de aşteptat. Dovleacul a cazut. Coaja s-a spart şi samburii s-au împraştiat. Un purcel, care trecea pe-acolo, l-a vazut şi l-a mancat.
Cine l-a pus pe natafleţul de dovleac sa fie aşa pizmaş şi fara minte?