A fost ce-a fost; dacã n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odatã un împãrat. Împãratul acesta stãpanea o lume întreagã, şi în lumea asta era un pacurar bãtran şi o pãcurãriţã, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lãptiţa.
Ana, cea mai în varstã dintre surori, era frumoasã, încat oile încetau a paşte cand o zãreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasã, încat lupii pãzeau turma cand o vedeau pe dansa stãpanã; iarã Lãptiţa, cea mai tanãrã sorã, albã ca spuma laptelui şi cu pãr moale ca lana mieluşeilor, era frumoasã — mai frumoasã decat surorile sale împreunã — frumoasã cum numai dansa era.
Într-o zi de varã, cand razele soarelui erau mai stampãrate, cele trei surori se duserã ca sã culeagã cãpşune în marginea codrilor.
Pe cand ele culegeau cãpşunele, îndatã se aude un şir de tropote, ca şi cand ar veni şi s-ar apropia o ceatã de cãlãreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împãratului, venind ca sã meargã cu prietenii şi cu curtenii sãi la vanat.
Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armãsar era… cine altul putea sã fie?… Fãt-Voinic, feciorul de împãrat. Focul cailor se stampãrã în zãrirea celor trei surori şi cãlãreţii deterã în pas mai încetişor, panã ce, veniţi şi sosiţi, se simţirã duşi.ş
— Auzi tu, sorã, grãi Ana cãtre sora mijlocie, dacã m-ar lua pe mine, i-aş frãmanta o paine din care mancand s-ar simţi ş-ar fi tot june şi voinic, mai voinic decat toţi voinicii din lume.
— Eu, zise Stana, dacã pe mine m-ar lua, i-aş toarce, ţese şi coase o cãmaşã pe care, îmbrãcand-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecand prin apã fãrã ca sã se ude, trecand prin foc fãrã ca sã se ardã.
— Iarã eu, grãi Lãptiţa, cea mai tanãrã sorã, dacã i-aş fi soţie, i-aş face doi feţi-frumoşi, gemeni cu pãrul de aur şi cu stea în frunte, stea ca luceafãrul din zori.
Cand trec pe langã fete, voinicii, chiar şi cei împãrãteşti, vãd cu ochii şi ascultã cu urechile. Ascultand, ei auzirã, auzind, înţeleserã, iar înţelegand, ei sucirã franele şi sãrirã la fete.
— Sfantã-ţi fie vorba şi a mea sã fii, soţie de împãrat! grãi feciorul de împãrat ridicand la sine în şa pe Lãptiţa cu cãpşune cu tot.
— Şi tu a mea! grãi cel dintai voinic cãtre Stana, fãcand şi el precum a vãzut pe stãpanul sãu.
— Şi tu a mea! grãi al doilea în voinicie cãtre Ana, ridicand-o şi pe ea în şa.
Fãcand aşa, voinicii pornirã spre curtea împãrãteascã. În ziua urmãtoare se fãcurã nunţile şi apoi trei zile şi trei nopţi întreaga împãrãţie rãsuna de veselia oaspeţilor…
Peste alte trei zile şi trei nopţi merse vestea în ţarã cã Ana şi-a fãcut painea: a cules bobi, a mãcinat, cernut, frãmantat şi a copt painea precum a fost zis la culesul de cãpşune.
Încã de trei ori cate trei zile şi de trei ori cate trei nopţi trecurã şi o nouã veste merse în ţarã, cã Stana şi-a fãcut cãmaşa: a cules fire de in, le-a copt şi meliţat, a periat fuiorul, a tors firele, a ţesut panza şi a cusut cãmaşa pe trupul soţului ei, precum a fost zis la culesul de cãpşune.
Numai a Lãptiţei vorbã nu s-a împilinit încã. Dar toate se fac numai cu vremea.
Cand se împlini de-a şaptea oarã a şaptea zi, numãratã de la cea de întai zi de cununie, feciorul de împãrat se arãtã înaintea voinicilor şi celorlalþi curteni ai sãi cu faţa veselã şi cu vorba pe de sute şi mii de ori mai blandã şi mai îndurãtoare decat panã acuma, dand de ştire cã de aici înainte multã vreme n-are sã mai iasã din curte, fiindcã-l poartã inima sã stea zi şi noapte langã soţia sa. Era adicã sã se întample — din îndurarea lui Dumnezeu — precum a grãit Lãptiţa la cules de cãpşune… şi lumea, şi ţara, şi întreaga împãrãţie se bucurau aşteptand sã se vadã ce nu s-a mai vãzut încã.
Hei! dar multe se petrec în lume, şi dintre multe, multe bune şi rele multe!
S-a întamplat adicã, ca feciorul de împãrat sã aibã şi o mamã vitregã, iarã asta, o fatã mare în pãr, pe care a fost adus-o cu sine, avand-o de la cel dintai bãrbat. şi apoi, vai şi amar de acela ce cade în asemenea cuscrii!
Dupã gandul vitregei era sã fie ca fiica sa s-ajungã soţie de împãrat şi stãpanã peste împãrãţie, iarã nu Lãptiţa, fata cea de pãcurar.
Şi acuma sãrmana Lãptiţa avea sã sufere pentru cã n-a fost pe gandul vitrigei, ci dupã voinţa lui Dumnezeu. Vezi! aşa e lumea: chiar şi acolo e rea unde o poartã gandul cel bun.
Era acuma în gandul vitrigei ca întamplandu-se dupã cum a fost zis Lãptiţa, sã facã pe lume sã creadã şi sã creadã feciorul de împãrat cã nu e precum este şi precum s-a zis.
Nu putea însã face nimic, fiindcã feciorul de împãrat stãtea de-a pururea, zi şi noapte, langã soţia lui. Îşi puse dar de gand ca, cu una, cu douã, cu vorbe şi iscusinţe, sã-l urneascã pe acesta, iarã dupã aceea, rãmanand Lãptiţa în grija ei, a ei sã fie grija. Ştia cã nu-i va fi greu sã afle cale şi chip.
Cu una, cu douã, feciorul de împãrat nu se urnea însã din loc. Vorbele zburarã în vant şi iscusinţele rãmaserã lucru fãrã treabã. Vremea trecea, ziua se apropia, era maine-poimane, şi feciorul de împãrat nu se depãrta de langã soţia sa.
Cand vitrega vãzu cã acuma nu e încotro, îşi puse piatrã pe inimã şi trimise carte, ştire şi veste la frate-sãu, a cãrui împãrãţie era vecinã, spuse cum şi ce, şi grãi douã-trei vorbe, ca sã vinã cu oaste şi voinici şi sã cheme pe feciorul de împãrat la rãzboi.
Asta era una, bunã şi cea din urmã. Nici nu rãmase în zadar.
Feciorul de împãrat sãri cuc de manie cand îi veni vestea cã acum nu e bine, cã iaca cum şi ce, şi cum cã oştile vrãjmaşilor sunt pe cale sã vinã, sã intre şi sã fie precum de mult n-a mai fost… Bãtaie adicã, bãtaie grozavã, bãtaie între doi împãraţi!
Vãzu şi el cã acuma nu e încotro, cã n-are decat sã facã ce e de fãcut.
Aşa sunt feciorii de împãrat! Oricat de în drag şi-ar pãzi nevestele şi oricat de-a dor ar aştepta sã-şi vadã feţii, cand aud de bãtaie, li se zvarcoleşte inima în trup, li se frãmantã creierii în cap, li se împãienjenesc ochii… lasã nevastã şi feţi în grija Domnului şi pornesc ca vantul la rãzboi.
Feciorul de împãrat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bãtut cum se bate, cum numai el se bate şi, cand în a treia zi au crãpat zorile, iarãşi a fost la curtea împãrãteascã, sosind cu inima stampãratã prin luptã şi cu ea plinã de dor neastampãrat sã ştie ce şi cum, de cand s-a dus!
Hei! dar ce-auzi? ce vãzu? îmi vine nici sã nu mai povestesc cand vãd atata rãutate, atata suflet fãrã milã, şi uratã, şi supãrãcioasã, şi grozavã treabã, încat nici nu se poate spune fãrã ca sã rãsufli o datã cu greu!
Adicã a fost aşa: în clipita cand stelele se strang pe cer, cand feciorul de împãrat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a întamplat întocmai precum a fost zis Lãptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împãrat, unul ca altul, cu pãr de aur şi cu luceferi în frunte.
Dar era ca lumea sã nu-i vadã. Vitrega, rea precum era în gandul ei, în pripã puse doi cãţei în locul copiilor, feţi-frumoşi, iar pe copiii cu pãrul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropã în colţul casei, tocmai la fereastra împãratului.
Cand feciorul de împãrat intrã în casã şi cercã s-audã şi sã vadã, n-auzi nimic, ci vãzu numai pe cei doi cãţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lãptiţei.
Multã vorbã nu se mai fãcu. Feciorul de împãrat vãzu cu ochii, şi asta era destul. Lãptiţa nu şi-a ţinut vorba, şi acuma nu rãmase decat sã-şi ajungã pedeapsa.
Feciorul de împãrat n-avu încotro, îşi cãlcã pe inimã şi porunci sã o îngroape în pãmant panã la sanişori, rãmanand aşa în ochii lumii, pentru ca sã se ştie ce e aceea cand cineva cuteazã sã înşele pe un fecior de împãrat.
Într-altã zi, apoi, se fãcu pe gandul vitregei. Feciorul de împãrat se cununã a doua oarã şi iarãşi rãsunarã veseliile de nuntã trei zile şi trei nopţi.
Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptã nedreaptã! Cei doi feþi-frumoşi nu aflau odihnã în pãmant. În locul în care erau îngropaţi crescurã doi paltini frumoşi. Cand vitrega îi vãzu crescand, porunci ca sã-i starpeascã din rãdãcinã.
— Lãsaţi-i sã creascã! porunci împãratul. Îmi plac aici la fereastrã! Aşa paltini n-am vãzut încã.
Şi apoi crescurã paltinii, crescurã cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iarã în crepetul zorilor, cand se strang stelele pe cer, trei ani într-o clipitã. Cand se împlinirã trei zile şi trei nopþi, cei doi paltini erau mandri şi nalţi, ridicandu-se cu crengile lor panã la fereastra împãratului. Şi apoi, cand adia vantul şi se mişcau frunzele, împãratul asculta, asculta zile întregi la şoptirea lor. Îi pãrea cã aude un suspin neîncetat, ca o plangere pusã în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o simţea ca o simţire ascunsã şi nepriceputã, care ziua nu-i lãsa odihnã şi care noaptea îl ţinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi totuşi îi pãrea cã n-ar putea sã fie fãrã de ea.
Vitrega simţi, însã, ce e şi cum. Îşi puse de gand ca, cu orice preţ, sã starpeascã paltinii. Era greu, dar minţile muiereşti storc din piatrã zãr. Vicleşugul muierilor dezbracã voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceaþa vorbelor, şi ce nici asta nu poate, pot lacrimile mincinoase.
Într-o dimineaţã împãrãteasa se puse pe de marginea patului soţului ei şi începu sã-l ademeneascã cu dezmierdãri şi vorbe de dragoste. Mult a ţinut panã la ruptul firului, dar în sfarşit… şi împãraţii sunt tot oameni.
— Bine! grãi feciorul de împãrat cam cu jumãtate de gurã. Sã fie pe voia ta; sã starpim paltinii: dar din unul sã facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine.
Împãrãteasa se mulþumi cu atata. Paltinii furã tãiaţi, şi nici nu se înnoptã bine panã ce paturile erau fãcute şi puse în casa împãratului.
Cand feciorul de împãrat se culcã în patul nou, îi pãrea cã se simte de o sutã de ori mai greu decat panã acuma şi totuşi aflã odihnã cum n-a mai aflat; iarã împãrãteasa i se pãrea cã zace culcatã pe spini şi mãrãcini, încat toatã noaptea nu putu dormi.
Dupã ce împãratul adormi, paturile începurã sã scarţaie. şi de aceste scarţaituri împãrãteasa scotea un înţeles cunoscut; i se pãrea cã aude vorbe pe care nimeni nu le pricepea decat numai dansa.
— Ţi-e greu, frãţioare? întrebã unul dintre paturi.
— Ba! mie nu mi-e greu, rãspunse patul pe care dormea împãratul, mi-e bine, cãci pe mine zace iubitul meu tatã!
— Mie mi-e greu, zise celalalt pat, cãci pe mine zace un suflet rãu! şi tot aşa vorbirã paturile în auzul împãrãtesei panã la crepetul zorilor.
Cand se fãcu ziuã, împãrãteasa îşi puse de gand sã prãpãdeascã paturile. Porunci dar sã facã alte douã paturi tocmai ca şi acelea şi, cand împãratul merse la vanat, le puse pe aceste pe neştiute în casã, iarã paturile de paltini le aruncã în foc panã la cea mai micã scandurã.
Focul ardea, iarã în pocniturile focului împãrãteasa pãrea cã aude tot acele vorbe de înţeles nepriceput.
Dupã ce paturile arserã, încat nu rãmase nici mãcar o bucãţicã de cãrbune, împãrãteasa adunã cenuşa şi o aruncã în vant, pentru ca sã fie dusã peste nouã ţãri şi peste nouã mãri, ca parte cu parte în veci sã nu se mai afle.
Ea n-a vãzut însã cã tocmai atunci cand focul ardea mai frumos se ridicaserã în sus douã scantei şi, ieşind la luminã, cãzurã tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini, iarã cãzute aici, cele douã scantei se prefãcurã în doi mieluşei gemeni, din care unul era tocmai atat de frumos ca şi celalalt, tocmai atat de bland, cu lana tocmai atat de strãlucitã. Doi miei, fiecare preţ de-o împãrãţie!
Cand împãrãteasa vãzu mieluşeii pãscand pe sub ferestrele împãratului, sãri plinã de bucurie la danşii, îi luã în braţe pe amandoi şi-i duse la soţul sãu.
Din clipita asta, feciorul de împãrat zi şi noapte nu se gandea decat la mieluşei: îi pãrea cã în fiecare mişcare a mieluşeilor, în fiecare zbieret ieşit din gura lor, în fiecare privire aflã ceva, care îi cãdea greu şi totuşi îi ustura inima.
Vãzand cã soţul sãu a îndrãgit mieluşeii, împãrãteasa iarãşi prinse gand rãu şi nu se împãcã panã ce, cand cu bine, cand cu rãu, cand cu vorbe dulci şi cand cu plans, il fãcu pe feciorul de împãrat ca sã se învoiascã cu pierzarea mieluşeilor.
Mieluşeii furã tãiaţi. Ce nu se putu manca, împãrãteasa puse sã se arunce în foc… în foc şi piele, şi lanã, şi oase, şi tot ce a mai fost.
Nu mai rãmase nimic. Nimeni n-a bãgat de seamã cã tocmai pe fundul vasului în care s-a spãlat carnea, între crãpãtura doagelor, au rãmas douã bucãţele din creierii mieluşeilor. Cand apoi slujnica împãratului s-a dus la vale dupã apã, bucãţelele de creieri s-au spãlat şi au mers cu paraul panã în apa cea mare, care curgea prin mijlocul împãrãţiei. Aici din cele douã bucãţele s-au fãcut doi peştişori cu solzii de aur, unul tocmai ca şi celalalt, deopotrivã, ca sã se ştie cã sunt fraţi gemeni.
Într-o zi pescarii împãrãteşti se scularã dis-de-dimineaţã şi-şi aruncarã mrejele în apã. Tocmai în clipa cand cele din urmã douã stele se stinserã pe cer, unul dintre pescari ridicã mreaja şi vãzu ce n-a mai vãzut: doi peştişori cu solzii de aur.
Pescarii s-adunarã sã vadã minunea, iar dupã ce vãzurã şi se minunarã, hotãrarã ca, aşa vii precum sunt, sã ducã peştişorii la împãrat şi sã-i facã cinste.
— Nu ne duce acolo, cã de acolo venim, de-acolo suntem şi acolo e pieirea noastrã, grãi unul dintre peştişori.
— Ce sã fac dar cu voi? întrebã pescarul.
— Pune-te şi adunã rouã de pe frunze, lasã-ne sã înotãm în rouã, pune-ne la soare şi apoi nu veni panã ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grãi al doilea peştişor.
Pescarul fãcu precum i s-a zis: adunã rouã de pe frunze, lãsã peştişorii sã înoate în rouã, îi puse la soare şi nu veni panã ce razele soarelui nu sorbirã roua de pe ei.
Ce-a aflat? Ce-a vãzut? Doi copilaşi, feţi-frumoşi cu pãrul de aur şi cu stea în frunte, unul ca celalalt, încat cine îi vedea trebuia sã ştie cã sunt gemeni.
Copiii crescurã repede… În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, cand stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipitã. Şi apoi creşteau precum alţii nu cresc: de trei ori în varstã, de trei ori în putere şi tot de trei ori în înţelepciunea minţii. Cand se împlinirã trei zile şi trei nopţi, copiii erau de doisprezece ani în varstã, de douãzeci şi patru în putere şi treizeci şi şase în înţelepciunea minţii.
— Acuma lasã-ne sã mergem la tatãl nostru, grãi unul dintre copii cãtre pescar.
Pescarul îi îmbrãcã frumos pe amandoi, le fãcu cate o cãciulã de miel, pe care o traserã pe cap ca nimeni sã nu vadã pãrul de aur şi steaua în frunte, apoi feţii pornirã cãtre curtea împãratului.
Era ziua mare cand ajunserã la curte.
— Vrem sã vorbim cu împãratul! grãi unul dintre feţi cãtre strãjerul ce sta încãrcat de arme la poarta curţii.
— Nu se poate, fiindcã tocmai acuma şade la masã, îi rãspunse strãjerul.
— Tocmai pentru cã şade la masã! vorbi al doilea fãt intrand îndãrãtnic pe poartã.
Strãjerii se adunarã, voind sã scoatã pe feţi din curte, dar aceştia trecurã printre danşii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei paşi înainte şi alţi trei în sus se pomenirã tocmai înaintea casei celei mari, unde împãratul ospãta cu curtenii sãi.
— Vrem sã intrãm! grãi unul dintre feţi aspru cãtre slujitorii ce stau la uşã.
— Nu se poate, rãspunse un slujitor.
— Ei! vom vedea noi dacã se poate ori nu se poate! strigã celalalt fãt, cotind îndãrãtnic pe slujitori în dreapta şi în stanga.
Dar mulţi erau slujitorii şi feţii numai doi. Se fãcu o îmbulzealã şi o larmã înaintea uşii, încat rãsuna curtea.
— Ce e acolo, afarã? întrebã împãratul manios. Feţii se deterã paşnici cand auzirã vorbele tatãlui lor.
— Doi bãie-i voiesc sã intre cu puterea! zise un slujitor intrand la împãratul.
— Cu puterea? Cine sã intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt bãieţii aceia? strigã împãratul într-o rãsuflare.
— Nu ştiu, înãlţate împãrate, rãspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, cãci bãieţii sunt tari ca puii de leu, încat au strãbãtut prin strãjuirea de la poartã, şi acuma ne dau nouã de lucru! ş-apoi, de îndãrãtnici ce sunt, nici cãciulile nu şi le iau din cap.
Împãratul se roşi de manie.
— Scoate-i-i afarã, strigã el, înhãţaţi-i cu cainii!
— Lasã, cã mergem noi şi aşa, grãirã feţii plangand de asprimea vorbelor ce auzirã, şi pornirã în jos pe trepte.
Cand erau sã iasã pe poartã, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului.
— A zis împãratul sã veniţi, cã împãrãteasa vrea sã vã vadã! Bãieţii se gandirã puþin, apoi se întoarserã, suirã treptele şi intrarã la împãratul cu cãciulile în cap.
Era o masã plinã, lungã şi latã, iar pe langã masã toţi oaspeţii împãrãteşti, în capul mesei împãratul şi langã dansul împãrãteasa, şezand pe douãsprezece perini de mãtase.
Cand bãieţii intrarã, cãzu una dintre perinele pe care şedea împãrãteasa. Ea rãmase pe unsprezece perini.
— Luaţi cãciulile din cap! strigã un curtean cãtre bãieţi.
— Acoperãmantul capului este cinstea omului. Noi avem poruncã sã fim precum suntem.
— Ei bine! grãi împãratul îmblanzit de auzul vorbelor ce ieşirã din gura bãiatului. Rãmaneţi precum sunteţi! Dar cine sunteţi? de unde veniţi? şi ce voiţi?
— Suntem doi feţi gemeni, doi lãstari dintr-o tulpinã ruptã în douã, jumãtate în pãmant şi jumãtate în cap de masã; venim de unde-am pornit şi suntem sosiţi de unde venim; fost-am cale îndelungatã şi am grãit cu suflarea vanturilor şi am vorbit în limba fiarelor şi am cantat cu valurile de apã, iar acuma, în grai de om, voim sã-ţi cantãm un cantec pe care-l cunoşti fãrã ca sã ştii!
De sub împãrãteasã a sãrit a doua perinã.
— Lasã-i sã meargã cu prostiile lor! grãi ea cãtre soţul sãu.
— Ba nu, lasã-i sã cante! rãspunse împãratul. Tu ai dorit sã-i vezi, iar eu doresc sã-i ascult. Cantaţi, bãieţi!
Împãrãteasa tãcu, iar feţii începurã sã cante povestea vieþii lor. „A fost un împãrat…” începurã feţii; de sub împãrãteasã cãzu a treia perinã.
Cand feţii povestirã despre pornirea feciorului de împãrat la bãtaie, de sub împãrãteasã cãzurã trei perini deodatã.
Cand feţii sfarşirã cantecul, sub împãrãteasã nu mai era nici o perinã, iar cand ei luarã cãciulile din cap şi-şi arãtarã pãrul de aur şi stelele în frunte, oaspeþii, curtenii şi împãratul îşi acoperirã ochii, ca nu cumva sã piardã lumina de atata strãlucire.
Şi s-a fãcut apoi precum de la început a fost sã fie. Lãptiţa fu pusã în cap de masã langã soţul ei; fata vitregei rãmase cea mai rea slujnicã la curtea Lãptiţei, iar pe vitrega cea cu gand rãu o legarã de coada une iepe nebune şi înconjurarã ţara de şapte ori cu ea, încat lumea sã ştie şi sã nu mai uite cã cine începe cu rãu, cu rãu sfarşeşte.