Doi proşti s-au întalnit candva la cruce de drumuri. Pe cel dintai îl gonisera oamenii din satul lui, ca prea era din cale-afara de prost şi le facea satul de ras. Celalalt se suise într-o caruţa în care se mai înghesuisera nouazeci şi noua de proşti. Caruţa cu proşti se rupsese de greul prostiei şi proştii se împraştiasera care încotro, umpland lumea pan-n ziua de azi…
— Buna vreme, om cu minte, spuse aşadar primul prost vazand ca se întalneşte cu unul care, deşi soarele ardea, purta doua caciuli şi trei cojoace.
— Mulţumesc dumitale, om cu scaun la cap, raspunse al doilea, bagand de seama ca drumeţul ce-i daduse bineţe purta pe cap un scaun cu fundul spart.
Auzind fiecare vorbele celuilalt, pricepura proştii ca se întalnisera doi oameni de nadejde şi hotarara sa-şi urmeze calea împreuna, iar, daca mersera ce mersera li se facu sete.
— Buna ar fi acum, nişte apa, spuse cel dintai.
— Phiii! Tare buna, încuviinţa al doilea. Buna de tot…
Şi, ca un facut, dadura îndata peste doua fantani aşezate, cine ştie de ce, una langa alta.
— Vezi ? Eu am sa beau dintr-asta, spuse prostul cu doua caciuli şi trei cojoace, oprindu-se langa una dintre fantani.
— Oare cealalalta n-o fi avand apa mai buna ? întreba prostul cu scaun la cap.
Prostul cuminte cazu pe ganduri. Privi fantanile cu îndoiala, şi izbindu-se cu palma peste frunte, grai:
— Ştii ca ai dreptate ? Pai, atunci din care sa bem?
— He-he, rase cel cu scaun la cap, te-nvaţ eu. Am zis ca a doua are apa mai buna? Iaca, bem dintr-a doua!
Dar prostul cuminte, cu doua caciuli şi trei cojoace, cazu parca şi mai tare pe ganduri.
— Aşa-i, pare lesne de zis, raspunse el dupa o vreme, dar daca tot apa din prima fantana e mai buna, a?
Prostul cu scaun la cap casca atunci o gura mare, mare şi n-o închise decat dupa ce striga:
— Vai de mine! Şi ce-i de facut?
— Iaca, macar ca sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu doua caciuli şi trei cojoace, tot nu ma pricep ce sa spun, vorbi încurcat al doilea prost. Ce ne facem?
Şi amandoi uscandu-se de sete, ramasera sa cugete. Oftau şi cugetau. Cugetau şi trageau cu coada ochiului cand la o fantana, cand la alta, neputandu-se hotarî din care sa bea.
— Frate-meu, auzi ?… Mor de sete! izbucni deodata cu glas plangator prostul cuminte.
— Dara eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap. Ma tem c-am şi murit de-a binelea …Dar cum sa bem aşa, ca proştii! Nu-i ruşine ?
— Drept! Aşa-i. Ca proştii nu putem bea, spuse al doilea prost, izbucnind în hohote de plans.
— Nu mai plange, ca-mi sfaşii inima, rosti atunci cel dinţai, plangand cu lacrimi cat bobul de strugure. Ce pacat ca nu suntem mai proşti, striga deznadajduit prostul cuminte. Am bea şi noi ca proştii, şi gata…
Prostul cu scaun la cap cazu sfarşit langa ghizdurile uneia dintre fantani.
— Numai ca sa ne rapuna cu zile au sapat, te miri ce ticaloşi, doua fantani taman aici. Şi doua… Una nu le-ajungea ?
Prostul cuminte se prabuşi langa ghizdurile celeilalte şi prinse a racni ca din gura de şarpe :
— Ajutor! Sariţi, oameni buni!… Murim de sete! Dar, cum se aflau departe de sat nimeni nu-1 auzi.
Prostul îşi lua atunci ramas bun de la viaţa şi închizînd ochii îşi propti capul în ţarana. Cand colo, nasul i se opri într-un ochi de apa statuta, cursa din galeata cine ştie cui.
— Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi, lipaind încetişor, sa nu-l simta tovaraşul, bau toata apa aia verzuie.
Dar, sa vezi comedie, tot aşa facu şi prostul cu scaun la cap, care gasi şi el langa fantana lui un ochi de apa încropita de soare.
— Hai, frate-miu, sa mergem, rosti atunci înviorat prostul cuminte. Da-le-ncolo de fantani pacatoase!
— Ca bine zici, fraţioare, raspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. Lasa-le naibii de fantani…
Şi, încantaţi ca nu bausera ca proştii, cei doi înţelepţi îşi urmara drumul carand doua caciuli, trei cojoace şi un scaun cu fundul spart.
Cel ce nu i-a întalnit
Rog sa-mi scrie negreşit.
