Odata, vulpea a pornit-o împreuna cu hiena la pescuit. Pe înserat, mulţumita de caţi peşti prinsesera, se gandira sa-i friga.
– Facem fiecare cate un foc bun şi ne frigem peştii, zise hiena întai, adresandu-se vulpii.
– Şi, ca sa ne priasca, hai sa ramanem aici, pe malul apei, şi sa ne îndestulam, încheie vulpea, ostenita de cat pescuise.
Fiecare aprinse cate un foc şi amandoua îsi fripsera peştii pe care-i prinsesera.
Îşi potolira setea şi fiecare adormi langa focul ei.
Era o noapte de vara, placuta şi cu luna plina. Vulpea, care ştia multe, cu un ochi era la luna, dar cu altul îşi veghea, neîncrezatoare, peştii care-i mai ramasesera. Vicleana cum era, rasufla tare, ca sa para ca doarme adanc, deşi era la panda, banuind-o de lacomie pe vestita hiena. „Noapte…întuneric… nu se ştie niciodata…” gandea cumatra vulpe.
Şi, ca sa fie şi mai sigura, fierul de la frigarea încinsa îl ţinea langa ea. Şi presimţirea ei se dovedi a fi întocmai. Hiena, ascultand cu grija rasuflarea vulpii, se mai apropie puţin de ea şi, crezand ca doarme dusa, ca s-o prade în voie, o întreba:
– Ai şi adormit, cumatra vulpe?
Şi vulpea nu-i raspunse, curioasa de ce avea sa urmeze.
În varful labelor, hiena înalţa vreo zece peşti din sacul vulpii.
Dar, cand s-o ia la goana, vulpea facu jap! jap! cu fierul încins pe spinarea hienei, de-o arse toata. Numai dungi ramasera pe spinarea ei. Şi prefacandu-se ca n-ar şti pe cine arde cu fierul roşu, striga spre culcuşul hienei:
– Pazeşte-te, prietena, ca ne prada hoţii!
Cu spinarea numai dungi, hiena o lua la sanatoasa, urland şi tot urland.
De atunci se spune ca hiena a ramas cu spinarea dungata.