Foarte de dimineața, într-o mahala departata, bat la ușa amicului meu Pricupescu, profesor de cursul secundar — preda istoria în clasele inferioare la un liceu.
Deși foarte buni prieteni, n-am fost niciodata la el acasa; așa, nu ma mir ca i se pare ciudat a ma vedea la dansul.
— Ei! ce cauți tu prin mahalaua noastra așa de dimineața?
— Am trecut pe aici — zic eu — și am intrat sa-ți dau buna ziua… Știu ca pe la ceasul asta pleci de-acasa… și… zic: haide sa vaz… o fi plecat Pricupescu? daca o fi plecat, bine; daca nu, merg cu el pana-n targ… Azi o sa fie o caldura… mai teribila ca ieri… S-a pus pe calduri… O sa ne topim în vara asta…
Pricupescu este un om banuitor; zice:
— Fac prinsoare pe ce vrei, ca și tu ai venit sa ma rogi pentru vreun magar, pentru vreun leneș, pentru vreun ticalos…
— Aș! zic eu…
— Mai! adauga el… mai am doi ani pana sa ies la pensie… douazeci o sa mi se para… Uf! sa ma vaz odata scapat de canonul asta, care a ajuns de la o vreme nesuferit… Uite! pana viu eu, citește!
Și zicand acestea, scoate din buzunar un vraf de scrisori, mi le trantește dinainte pe masa și iese.
Pricupescu este indiscret.
De vreme ce mi-a dat voie, m-apuc sa-i citesc scrisorile.
„Iubite domnule Pricupescu,
Știți ca de cand am fericirea a va cunoaște, și e cam mult de atunci, nu v-am suparat cu vreo rugaciune de favoare, fiindca nu-mi place sa importunez pe cineva în îndeplinirea datoriilor sale, mai ales cand îl știu de o corectitudine exemplara ca dv.
Crez ca a venit momentul ca, mai ales în școala, de la care depinde viitorul națiunii noastre, noi romanii sa încetam odata cu nenorocita sistema a favoritismului, a îngaduielii, a hatarului.
Cand mai cu seama ne aflam în fața unui barbat devotat datoriei, cum sunteți dv., și conștiințios, fara nici o umbra de banuiala, trebuie sa-l lasam a-și îndeplini misiunea așa cum crede el, în matura lui judecata nepartinitoare.
Profesori ca dv. fac onoarea unei școli, ei sunt o garanție ca tinerele generațiuni cari le trec prin mana, cand vor deveni cetațeni, vor fi perfect educate și solid instruite, și vor face fala națiunii.
Pentru aceea, cand frate-meu Ghița Postolache, deputatul, m-a consultat în ce liceu sa-și dea copilul la București, i-am spus numaidecat:
— Daca vrei sa învețe o buna creștere și carte ca lumea, da-l la liceul unde este profesor amicul meu d. Pricupescu… acolo poți fi sigur și-n privința educațiunii și-n privința instrucțiunii!
Baiatul, Costica Postolache, dupa cum știți, sta la mine; eu îi țiu loc de tata; prin urmare, înțelegeți de ce ma interesez, și de ce-mi permit, în puterea prietiniei ce mi-ați acordat-o totdeauna, a va importuna cu o mica rugaminte.
Nepotul meu, precum veți fi observat cu perspicacitatea ce va caracteriza, este foarte timid; pe langa aceasta, a fost și cam bolnav în anul acesta, a trebuit sa-i scoatem o masea, așa ca are o mare frica de examen.
Ne-ați îndatora foarte mult și pe frate-meu și pe noi mai ales, pe mine și pe soția mea, caci în grija noastra am avut pe copil, daca ați fi, nu indulgent, aceasta nu v-o putem cere, dar nici prea sever cu el, care nu știți cata iubire va poarta și cu cat respect pomenește totdeuna de dv.
De aceea, fiindca vedem cat ține Costica la d-voastra, ne-am hotarat sa va luam pe d-voastra ca meditator, începand chiar din vacanța. Știți ca mergem la țara, la munte. Am fi fericiți daca ați primi, cum n-aveți îndatoriri de familie, sa veniți cu noi, neavand altceva mai bun de facut, bineînțeles. Am dori ca și-n vacanța sa se mai ocupe cu cartea.
N-ar fi rau prin urmare sa ne vedem cat mai curand, ca sa aranjam aceasta afacere. Pana atunci, primiți, stimate domnule Pricupescu, cele mai afectuoase salutari din partea soției mele și din partea
devotatului dv.
Nicu Postolache
senator”
Halal de Pricupescu! zic în gandul meu, eu, care cunosc bine și pe nenea Nicu Postolache și moșia lui și gospodaria lui, și pe madam Postolache… în paradis îl invita nenea Nicu și consoarta! mancare, bautura, aer, calarit… plus doua sute de lei pe luna cel puțin… Oameni cu dare de mana!
Dar nu mai vine Pricupescu!… Sa citim mai departe:
„Amice Pricupescule,
Maine încep la voi examenele. În interesul tau îți atrag atenția înca o data, nu fi sever cu baiatul persoanei cunoscute. Ar fi o prostie din partea ta sa faci exces de zel, cand știi bine ca, și fara sa vrei tu, baiatul tot va trece. Pentru ce tu, un dascalaș, numai ca sa te faci grozav, sa indispui pe niște oameni cu atata influența? Nu e mai bine sa ți-i faci binevoitori?
Aseara am pranzit acolo. Era o suma de oameni mari. Toata vremea la masa s-a vorbit rau de profesori, cari, dupa ce ca nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali și mojici, mai ales cu copiii de familii bune.
La plecare, cucoana a spus ca daca cumva persecuți pe mititelul, n-are sa-ți mearga comod.
Eu am garantat pentru tine. Ia seama, în interesul tau.
Amic
N.N.”
Alta:
„Draga Bica, cocoșelule moțat,
Daca ai ținut tu vreodata la mine macar a suta parte din cat mi-ai spus, sper ca n-ai sa ma refuzi. A venit Mița Popescu la mine cu lacrimi în ochi, și m-a conjurat pe tot ce am mai sacru, sa-ți vorbesc în privința baiatului ei, Octavian Popescu, care zice ca tremura toți baieții de frica ta, ca ești prea sever, și el are groaza cand se gandește la ziua de maine.
Biata Mița este desperata, fiindca Octavian i-a spus curat ca, daca ramane repetent, se împușca. Pune-te tu în locul ei, ca mama.
Asta-seara, nu se poate… Dar maine seara la ceasul știut, negreșit, cocoșelule moțat. Cand ai veni la puiculița ta, sa-i spui ca l-ai trecut pe Octavian.
P u i c u l i ț a”
Bravo, domnule Pricupescu! gandesc eu… Cine sa fie puiculița?
A! un plic rose-pale cu un blazon aurit într-un colț… Sa vedem.
— Sunt gata; aide, ca e cam tarziu; am treaba la școala.
— Uite, frate Pricupescule, de ce venisem eu la tine, zic eu și înghit în sec… apoi, îmi iau inima-n dinți.
— De ce?
— Venisem sa te rog sa-mi faci un mare hatar.
— Am înțeles… Nu ți-am spus eu?… ghicisem…
— Ei! nu fi și tu așa de… cum sa zic… de sever… Știi ca de cand te cunosc… și de! slava domnului! ne cunoaștem din copilarie… mi te-am suparat cu vreo rugaminte, fiindca nu-mi place sa importunez pe cineva, cat de prietin sa-mi fie, în îndeplinirea datoriilor sale, mai ales cand îl știu de o corectitudine exemplara, cum ești tu…
— Apoi, atunci…
— Firește, nu zic; trebuie sa ne hotaram odata, mai ales cand e vorba de școala, de la care depinde viitorul națiunii noastre, noi romanii, sa încetam, ma-nțelegi…
— Astea le-ai citit undeva.
— Pe onoarea mea, nu. Ei bine tu… tu ești un barbat devotat și conștiințios, fara nici o umbra de banuiala, care trebuie în misiunea lui sa fie, ma-nțelegi…
— Îți spun eu ca le-ai cetit undeva.
— Zau, nu… Uite ce e: un baiat… timid… și a fost cam bolnavior iarna asta… a trebuit sa-i scoața o masea…
— Cand îți spun eu…
— Pe ochii mei!… și în sfarșit, ce mai una-alta?… ce sa mai umblu cu mofturi?… De colea ar fi pentru tine, un dascalaș parlit, pe timp de vara cinci sute de lei?
Am aruncat vorba cea mare…
Pricupescu e nebun!… a început sa zbiere la mine… sa-mi spuie ca: nu mi-e rușine! prieten vechi! Dar eu, cuminte, zic:
— Nu-ți cunoști interesul! de ce sa te pui cu niște oameni mari, cari au atata influența?… De-aia v-a ieșit vorba la toți dascalii ca sunteți mojici și brutali, mai ales cu copiii de familie buna! . — A! striga Pricupescu… Iar?
— Secule! am strigat eu… Daca e vorba de zbierete, apoi zbier și eu… Un baiat cu atatea rude, cari ți-ar fi de mare sprijin…
— Ești un prost! striga Pricupescu.
— Ba tu ești prost!… Ma-sa e vaduva, bogata, frumoasa și de familie mare… în loc sa te iei cu binele, sa te ia meditator!…
Am strigat degeaba; a fost peste putința sa-l scot pe pedant din ale lui.
Mare dobitoc d. Pricupescu!…
