A fost odata un croitor și un giuvaergiu și au pornit ei împreuna la drum, ca aveau amandoi cam aceeași ținta.
Și mergand ei așa, într-o seara, dupa ce soarele apuse în dosul munților, numai ce le venira în auz sunetele unui cantec îndepartat, care se deslușea din ce în ce mai mult. Și cum cantecul suna ciudat dar și deosebit de placut, își uitara de orișice oboseala și-o luara repede înspre partea de unde venea cantecul.
Luna rasarise de-acum pe cer și lumina drumul ca ziua, așa ca cei doi calatori putura sa mearga fara de nici o opreliște. Și-n curand, ajunsera la o colina. Și pe colina aceasta zarira o mulțime de omuleți care se țineau de mana și danțuiau plini de voioșie, învartindu-se în cerc. Și-n timp ce jucau de mama focului, cantau cu toții o melodie tare duioasa. Pasamite, asta era cantecul pe care-l deslușisera cei doi calatori. În mijlocul piticilor se afla un batran, care era mai mare de stat decat ceilalți și omulețul asta purta un veșmant împestrițat cu toate culorile și-avea o barba cenușie, care-i atarna pana la glezne.
Croitorul și giuvaergiul se oprira sa priveasca la danțuiala piticilor și se minunara de frumusestea jocului și de dulceața cantecului.
La un moment dat, batranul le facu semn sa intre și ei în joc și omuleții desfacura cercul cu draga inima, îmbiindu-i la randu-le sa se prinda în hora.
Cum era îndrazneț din fire, giuvaergiul se și apropie dar vezi ca croitorul se sfii la început și ramase pe loc. Dar cand vazu cum se veselesc cu toții, își lua inima în dinți și se prinse și el în joc. Cat ai clipi, cercul se închise din nou și prichindeii se prinsera sa cante și sa topaie ca niște apucați, facand sarituri de doi coți. În acest timp, batranul scoase un paloș care-i atarna la cingatoare și începu sa-l ascuta.
Și cand fu de ajuns de ascuțit, arunca o privire înspre cei doi straini ca li se facu la amandoi inima cat un purice. Dar pana sa se gandeasca bine la ce aveau de facut, batranul îl apuca pe giuvaergiu de chica și, cu cea mai mare iuțeala, îi taie parul de pe cap și mandrețea de barba stufoasa. Și la fel pați și croitorul.
Dupa ce-i sluți astfel, batranelul îi batu pe umar, de parca ar fi vrut sa le spuna ca e bucuros ca nu s-au împotrivit și, daca vazura asta, celor doi le mai veni inima la loc.
Moșneagul le arata cu degetul o gramada de carbuni și le dadu de înțeles sa-și umple cu ei buzunarele. Și cu toate ca nu pricepeau la ce le-ar putea folosi niște carbuni, amandoi îl ascultara. Apoi plecara mai departe, sa-și gaseasca un culcuș peste noapte, ca picau de somn.
Mersera ei ce mersera, dar nu prea mult și cand ajunsera în vale, clopotele de la biserica bateau de miezul nopții. Și pe data cantecul amuți. Tot alaiul piticilor se facu nevazut și colina ramase pustie în lumina lunii. Cei doi calatori gasira adapost la un gospodar care se îndura de ei sa-i lase în grajd. Și facandu-și culcușul pe-un maldar de paie, amandoi se culcara, învelindu-se cu țoale, ca se lasase frigul. Vezi însa ca din pricina oboselii, uitasera sa-și scoata carbunii din buzunar și o greutate care-i înghioldea și-i apasa îi facu sa se trezeasca mai devreme ca de obicei. Bagara ei mana în buzunar, sa vada ce-i supara, și cand o scoasera, nu le veni sa-și creada ochilor ca în loc de carbuni era plina de aur! Și ce crezi, parul de pe cap și barba le crescusera la loc, din belșug.
Acu erau oameni avuți, dar vezi ca giuvaergiul, care din fire era mai hrapareț, își umpluse mai vartos buzunarele decat croitorul și avea de doua ori mai mult aur decat acesta. Dar parca era mulțumit! Un hrapareț, cand are mult jinduiește dupa și mai mult… Cum era lacom de avere, giuvaergiul îi propuse croitorului sa mai zaboveasca pe acele locuri și, cand s-o întuneca, sa mearga iarași la colina unde-i gasise pe pitici și sa ia cu ei o comoara și mai mare. Vezi însa ca croitorul nici nu vru sa auda de așa ceva.
– Eu sunt mulțumit cu ce am. Peste puțin o sa ajung meșter și-o sa ma însor cu aleasa inimii. Și pot spune ca o sa fiu un om fericit… La ce m-aș lacomi?
Dar ca sa-i faca pe plac, mai ramase înca o zi în satul unde manasera peste noapte. Catre seara, giuvaergiul își atarna pe umar cateva traiste ca sa poata îndesa în ele cat mai mulți carbuni și-o porni la drum catre colina piticilor. Și ca și în noaptea trecuta, îi afla pe toți acolo, jucand de mama focului și cantand. Moșneagul îl mai tunse o data chilug și dupa asta îl îndemna sa ia din gramada de carbuni. Giuvaergiul doar atata aștepta și începu sa-și umple traistele cat încapea în ele. Apoi se întoarse fericit în satul unde aștepta croitorul și, culcandu-se, se acoperi cu haina. Și mai înainte de a adormi, își spuse: „Chiar daca m-o înghioldi aurul de mi-o scoate sufletul, o sa strang din dinți și-o sa rabd!” Și dormi el leganat de dulcea presimțire ca a doua zi va fi un om putred de bogat.
În zori, de cum deschise ochii, se scula sa-și cerceteze buzunarele, dar nu mica-i fu mirarea cand scoase de acolo doar carbuni. Și oricat de mult cauta, nu gasi decat tot carbuni. „Nu-i mare paguba, se mangaie el, ca tot mi-a mai ramas aurul pe l-am dobandit în noaptea trecuta!” Și se duse sa-l ia de unde îl ascunsese, ca sa-și mai bucure ochii cu stralucirea lui. Și ce crezi, odata ramase încremenit de spaima, ca-n locul aurului erau acum doar carbuni! De amar, se batu peste frunte cu palma plina de negreala și pe loc simți ca tot capul îi este neted ca în palma, și la fel și barbia.
Vezi însa ca nenorocirea lui nu luase înca sfarșit… Abia acum baga de seama ca pe langa cocoașa din spate, îi mai crescuse o cocoașa la fel de mare și-n fața. Abia atunci pricepu ca fusese pedepsit pentru lacomia lui și, de mahnit ce era, începu sa se jeleasca amarnic. La țipetele lui, croitorul cel cumsecade se trezi din somn și gasi o mulțime de vorbe bune ca sa-i ogoiasca durerea:
– Ai fost tovarașul meu de drum și-o sa ramai la mine cat oi trai. Și-o sa împarțim averea frațeste.
Croitorașul se ținu de cuvant, dar bietul giuvaergiu trebui sa poarte toata viața cele doua cocoașe. Și cum ramasese chelbos, trebui sa-și acopere capul cu o caciula, ca sa nu i se vada beteșugul asta.
