Primavara fusese secetoasa pana dupa Sangeorgiu, araturile grele, cu brusi mari si tari, asa ca plugarii nici nu cutezara sa arunce grauntele de porumb sub brazda. De ce ar fi semanat?Sa hraneasca norii de ciori care se lasau cand ici, cand colo,peste araturi? De unde se vor fi adunat atatea ciori de cele mari, cu aripile sure, tivite cu negru?
Incercasera o vreme cu grapile de fier sa sparga brusii, dar coltii sareau de pe un brus pe altul si nu-i puteau zdrobi.
Plugarii erau tacuti, incruntati: isi schilavisera vitele cu aratul in cremene si cu zadarnice incercari de grapat. Priveau zadarnic cerul senin si se scarbira de vanturile mari si reci care bateau necurmat de la miazanoapte de vreo trei saptamani. Multe locuri ramasesera nearate.
— Anul asta am pus-o de mamaliga! ofta cate unul.
— De! Au mai fost primaveri secetoase.
— Ca asta n-am mai apucat, si-s om batran.
De-acum pentru porumb e tarziu. La Sangeorgiu trebiue sa se afle samanta in pamant, si nu intr-unul uscat cum sunt araturile noastre de azi. Eu ma gandesc ce sa seaman in locul porumbului.
— Ce sa semeni? Eu tot porumb voi semana, altfel ce mancam la iarna?
— Tot nu vei manca la iarna mamaliga, chiar daca ar ploua maine!
— Sa fie numai ploaie destula, sa-i umble vreme potrivita si sa fie o toamna lunga! Sa vezi ce cucuruze se vor face. Cand se vor muia de ploaie araturile din iest an si se vor faramita brusii de atatea vanturi, sa vezi ce tarana se va face! De-a dragul sa sameni!
Asa si intr-alte chipuri vorbeau plugarii din sat si chiar cei carora le pierise nadejdea sa mai samene porumb asteptau ca pe ace sa ploua. Ce ar putea face un an fara mamaliga?
La Sangeorgiu se implinisera cu strasnicie toate riturile stravechi pentru ploaie: nu ramasese fata mare, dar nici fetiscana, pe care feciorii sa nu toarne galeti de apa din fantanile satului si nu ramasera copile si baieti neurzicati, ei intre ei.Toti aveau mainile pline de basici.
Totusi nu ploua pana la trei saptamani dupa Sangeorgiu.Atunci, intr-o noapte, se descuie cerul. O saptamana a plouat mereu: cand a mazguit, cand a ciuruit, cand s-a descarcat in picuri mari si tari ca grindina.
Oamenii umblau cu capul gol: las’ sa-i ploua, sa le fie si lor si araturilor si pasunilor! Caci si pasunile abia de-acum se vor infiripa, sa pasca vitele mari. Se muiara si se risipira brusii de coltii greblelor de fier peste grauntele semanate acum. Dupa ploaie urmara calduri de mai, si iarasi ploi, a umblat tot vreme potrivita, asa ca in secere oamenii se trezira ca ispravisera cu prasitul de-al doilea ca si intr-alti ani. Porumbul era inalt pana la piept, cu fire puternice, cu frunze negre si grase.
— Iata, ne arata sa nu mai cartim, ziceau cei care deznadajduisera in primavara.
— V-ati facut pacate degeaba, raspundeau cei care ramasesera tari in credinta. Niciodata omul nu stie ce-l asteapta.
— De-acum numai de-ar fi o toamna lunga! Oricat de frumos, porumbul e in intarziere cu patru-cinci saptamani. Sa aiba vreme sa se coaca!
La mijlocul lui septembrie a brumat usor, iar pe munti s-a pus un strat subtire de zapada. Dar atata a fost toata primejdia. Dupa o saptamana, vremea s-a incalzit si s-a pus o toamna cu seninatati statornice, care a tinut pana la sfarsitul lui octombrie, ba a mai trecut cu un picior si in noiembrie, pana pe la jumatatea lunii.
Ce porumb s-a facut? Padure! Cate doi si trei tulei pe-un fir,cat le radea oamenilor inima.
In aceeasi zi a intrat satul intreg la cules, la inceputul lui noiembrie. Diminetile erau racoroase, dar indata ce se ridicasoarele, o caldura buna incepea sa joace in valuri fine deasupra lanurilor de porumb. Frunzele uscate fosneau incet la adierea boarei si o mireasma imbatatoare se risipea in aer. Era coapta si canepa de samanta, semanata printre porumb, iar pe miezuine crescuse deasa si inalta, cat nu-i ajungeai cu mana la maciuliile grele, pline de samanta. Mireasma ei taia pe a porumbului, o aroma tare si ametitoare.
Plugarii isi lungeau carele cu inima cea lunga si le inaltau laturile cu scanduri, sa incapa cat mai mult porumb.Se culegea cu foi cu tot si il dezghiocau numai acasa, insuri, sa nu piarda bunatatea de nutret.
In toate lanurile se auzea cum rup tuleii si-i arunca in gramezi. Se ridica in vazduh larma vorbelor, a glasurilor parand o neintrerupta fierbere. Din cand in cand se itea in larma asta cate-un chicotit de fata pe care cate-un fecior o atingea, ca din nebagare de seama, cu un stiulete.
Cantece nu se auzeau, ci numai fosnetul mereu al frunzelor uscate printre care treceau culegatorii.Carele cu vitele desjugate erau la marginea delnitelor si vitele mestecau, cu grumajii vinetii, intinsi, jipii de pe care se culesesera tuleii, tot miscandu-si coarnele albe.
Uneori aflau si cate-un stiulete, uitat ca din intamplare pe fire, si rumegatoarele il mancau cu placere, cazandu-le, din cand in cand, cate-un bob din marginea gurilor late.
* * *
Nu era car care sa nu fi adus copii si copilite din sat. Cei mai marisori ajutau o vreme la cules, dar tuleii se rupeau greu si curand ii dureau mainile. Cei mai mici isi incercau in zadar puterile. Asa ca cei mai multi se pierdeau prin delnitele lor, tot scobind frunzele de matase ale stiuletilor, sa afle vreunul rosu sau pestrit. Si cand aflau, chiuiau de bucurie si se adunau doi-trei sa-l rupa cu puteri unite si-apoi il dezghiocau cu infrigurare,mirandu-se mereu de frumusetea lui.
Altii cautau bete uscate de canepa de samanta si le rupeau,adunandu-le in manunchi, apoi alergau cu ele la un luminis sa desfaca canepa, sa-si impleteasca biciul. Dupa culesul canepii de vara, acum era cel din urma prilej din an sa-si faca biciul, caci pe cele facute atunci le prapadise de mult. Bete de codarste isi luasera de acasa, incrustate gata la capatul unde sa prinda biciul.
Cei cuprinsi cu munca asta isi uitau in graba de culesul porumbului. Impleteau cu harnicie; mergeau unul de la altul sa vada cum impleteste, cum isi face biciul, sa nu ramana unul in urma celuilalt, cu biciul mai scurt, mai subtire, sau cu mai putine sfori.
Si nu peste mult incepeau sa pocneasca rasunator, si de ici si de colo, mandri de ceea ce au facut.
Unii mai marisori trebuiau sa faca bice si pentru fratii mai mici. Copilele erau multumite daca puteau strange in brate un stiulete ros sau pestrit.
Uneori copiii mai mari se faceau nevazuti prin porumbisti si se intorceau tarziu de tot cu cativa stiuleti cu frunze verzi in brate. Ei se jurau ca-s inca in lapte, dar unghia abia le intra in boabe.
Puteau cauta porumb de fiert nu numai in delnitele lor, ci si la straini, nu se supara nimeni. Intr-alti ani aflau inca multi stiuleti, in lapte, dar anul asta erau tare greu de aflat, asa ca era mare biruinta pentru cei ce gaseau.
Friptul, acum indata, era tot asa de greu, caci nu era urma de lemn sau de gateje, si focul il faceau numai cu jipi care nu tin jarul, iar porumbul mai mult se afuma decat se frigea.
Dar ce bun si aromat era, Doamne! Trebuiau sa le dea numaidecat si celor mici, care izvorau din toate partile de prin delnite, chemati de aroma, si faceau roata in jurul tuturor focurilor unde se frigea porumb. Putin era, dar cum sa nu le dea, cand cei mici nu-si mai luau ochii de la stiuletii din foc,tot mutandu-se de pe un picior pe altul?
* * *
Carele se incarcau mereu dupa cat de multi si harnici erau culegatorii. Unele porneau spre sat, scartaind de povara, altele veneau goale din sat. Nu lasau porumb cules in delnita peste noapte. Jitarii mai pazeau inca, dar oamenii stiau ca acum paza cea mai buna era la ei in sura.
In toate carele se incarcau deasupra panusi de canepa de samanta, si cuibarit intre ele era cate un copil caruia i se vede anumai fruntea si palarioara. Pana acasa, mireasma tare a canepii il ametea, dar copiilor le placea mirosul asta salbatic, care aducea cu cel al urzicilor. Samanta maciuliilor nu o foloseau numai la semanatul de primavara a canepii de lucru, ci si pentru ulei, iar cu cotoarele inalte si groase ardeau cuptoarele de paine.
* * *
E bine cand se fac bucate din belsug si cand este sanatate.Dar daca nu-i sanatate, toata lumea asta nu mai plateste oceapa degerata.
Asa se gandea Dumitru Marcului care culegea in delnitalui alaturea de nevasta si de doi copilandri. Culegea tacut si cu un fel de scarba. Il taia mereu prin maruntaie si uneori se oprea din lucru, se facea carlig si abia mai rasufla. Cand se apuca iar de cules, fruntea-i era imbrobonata de sudoare.
De cate ori se-ncarliga, si nevasta si baietii se opreau pe-o clipa din lucru, cu rasuflarea oprita. Cunosteau dupa semen cand ii venea rau de tot si cand scapa mai usor. Acum, la cules, nu statea mult ghemuit la pamant, dar ii venea prea des.
— Te-am rugat sa ramai acasa, Dumitre, si eu si copiii. Rau ai facut ca nu ne-ai ascultat, ii zise intr-un rand nevasta.
— Singuri nu ati fi ispravit delnita asta, raspunse el in sila,simtindu-si gura amara ca fierea.
— Daca nu ispraveam azi, am fi ispravit maine. Ce-i intr-asta? Nu-i nici o graba asa de mare. Vremea e buna.
— Dar poate sa se strice, si mai avem de cules in doua delnite. Ar fi pacat sa ducem acasa, udat de ploi, un porumb frumos cum e in iest an.
— Nu se mai strica ea vremea in saptamana asta. Sa stii ca maine nu te mai lasam cu nici un pret sa vii. Vei ramane in pat sa ti se aseze durerea.
Dumitru facu o miscare cu mana, ca si cand ar fi zis: „Cat despre asta, pace buna!”
Lucrau tuspatru in tacere grea. Crasnea fiecare stiulete rupt de pe fir, si larma asta lui Dumitru ii facea rau.
Era bolnav de multi ani, din an in an tot mai greu. Azi ii venea neputinta neobisnuit de des.
— Nu mai culege, Dumitre. Uite, ti-am adus tundra. Intinde-te pe ea si las’ ca ispravim noi.
— De intins ma voi intinde eu pentru totdeauna, nu peste mult, n-avea frica.
— Nu mai culege, tata, zisera baietii cu inima rece.Ispravim noi si fara dumneata.
— Mai copii, vedeti-va de lucru si dati-mi mie pace. Las’sa mai culeg si eu inca o data, pe urma tot voi veti culege.
Dup-o vreme se incarliga iar si se lasa la pamant. Nu-l tinu mult nici acum, dar pana pe la ojina ii veni raul inca de vreo cinci ori. Si iar se apuca de cules, transpirat acum nu numai pe frunte, ci pe intreg trupul.
Cand se zgarci si se lasa a sasea oara la pamant, nu mai statu ghem, ci se intinse cazand pe spate, izbi de cateva ori din picioare, din brate, apoi se cutremura scurt si se linisti,pana nu apuca nevasta si copiii sa ajunga langa el.
Safta, nevasta, se lasa in genunchi, ii asculta rasuflarea,cum facuse adeseori in anii din urma, dar acum nu mai simti nimic.
— Doamne sfinte, si n-avem o lumanare! Petre, Ioane, dati fuga in vecini, poate are cineva o lumanare!
Baietii, buimaci de spaima, incepura sa alerge prinporumbisti, unul la dreapta, altul la stanga.
Dar cine sa vina cu lumanarea la culesul porumbului? Nu avea nici un culegator de gand sa innopteze aici.
Ci nici nu mai era nevoie de lumanare! trupul lui Dumitru incepuse sa se raceasca si sa se intepeneasca. Safta-si aduse aminte ca daca nu-i inchizi din vreme pleoapele mortului,ramane cu ochii deschisi.
I le inchise, apoi isi puse frante mainile in poala si ramase muta. Se astepta ea de mult la moartea barbatului, dar nu asa,nu intr-un lan de porumb si fara lumanare.
Durerea si nenorocirea ei ca nu-l aflase moartea in pat, era mai mare ca pierderea lui. Daca n-a vrut s-o asculte, sa fi ramas acasa! Ea ce sa faca? Ce-ar mai putea face?
Si deodata izbucni intr-un plans cu hohote, care se topi intr-un bocet amar, ce se inalta in vazduh ca o alarma a nenorocirii.
Cei doi baieti nu aflara lumanare in vecini si alergara si mai departe, dar cand se intoarsera cu mana goala, erau insotiti de vreo zece barbati si femei.
Barbatii cu capul gol isi dadura iertaciunile, privind tinta la mort, femeile se alaturara la bocetul Saftei, iar cei doi baieti erau inca tot buimaci de spaima.
Dup-o vreme un om zise:
— Mai aveti de cules?
— Putin de tot, poate o jumatat’ de ceas, raspunse un baiat.
— Pentru mort e mult si atat. Veniti cu totii sa ispravim repede culesul si sa incarcam carul. Unde vi-s vacile?
— Acol’ langa car.
— Prinde-le la jug si adu carul aici.
Si barbatii si femeile care au venit s-au apucat de cules, in vreme ce Safta se bocea nemaiauzind nimic, iar unul din baieti statea langa mort cu capul gol, cu mainile fara putere de-a lungul trupului.
Pana ispravira de cules si incarcara carul, intepeni bine si trupul lui Dumitru si-l urcara deasupra porumbului, intre panusile de canepa mirositoare.
Se urca langa mort si unul din baieti, iar celalalt cu mama-sa mergea alaturea de vaci cu capul in piept.
Safta se mai boci pana iesira din delnita in drum, apoi amuti de tot.
Intre culegatori vestea se lati repede, de la vecin la vecin,asa ca pana seara toti stiau ca a murit, in malaistea lui, Dumitru Marcului, culegand la porumb.
Oamenii nu se prea mirara, il stiau bolnav greu de tot, dar peste bucuria si lumina culesului li se asternu tuturor un nor pe suflet.
Si larma omeneasca inceta sa se mai ridice deasupra lanurilor, numai fasaitul frunzelor uscate crestea mereu, cu cat se apropia inserarea.
Si din cand in cand se mai auzeau pocnete din bici. Copiii le incercau sa nu-i dea de rusine deseara, din carele incarcate cu porumb, in drum spre casa.
Si numai semnalele acestea scurte si seci pareau ca mai raspandesc viata si veselie deasupra lanurilor de porumb, prin care fasaia vantul in frunzele uscate.