Omul avea un fecior rau cum e fierea. Lenea curgea de pe el, în timp ce cu uşorul trai era frate de cruce. Doar de blestemaţii şi rele era bun. Tatane-sau nu-l batu, cum faceau alţi parinţi. Batu cate un cui în uşa de fiecare boacana a neispravitului; cuiul şi fapta de ocara.
Timpul curse, uşa se umplu; deveni zid de cuie. N-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie, vorbind catre tatal sau:
– Nicaieri ca la noi. De ce ai batut cuie în uşa?
– Tu le-ai batut, zice tatal.
– Eu?
– Da. N-ai facut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte cate, multe, fara numar?
– Facut, recunoscu fiul.
– De fiecare fapta rea am înfipt cate un cui. Priveşte, asta eşti, vorbi tatal, posomorandu-se rau.
– Nu-i suparare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.
– Poate facand tot atatea fapte bune, spuse tatal şi îşi vazu de propriile griji.
Odrasla îşi lua rolul în serios, se facu alt om, de nerecunoscut, încat fapta de lauda şi actul de marinimie devenira obişnuinţa. Nu trecea zi sa nu ia cleştele spre a scoate un cui-doua din uşa faradelegilor lui.
Timpul curse, uşa se goli şi fiul alerga într-un suflet la tatal sau, care albise pe cap, tragea sa moara. Spuse catre el, stralucind de bucurie:
– Vazut-ai, tata? Nu mai e nici un cui. Le-am scos pe toatei
– Dar gaurile?
