Într-o dimineața de vara, un croitoraș ședea plin de voioșie la masa lui de lucru de langa fereastra. Cosea de zor, iar mainile lui parca alergau singure pe țesatura.
Tocmai atunci se întampla sa treaca pe strada o țaranca, strigand cat o ținea gura:
– Magiun! Magiun bun de vanzare! Magiun! Hai la magiun!
Cuvintele femeii îi placura croitorașului și, scoțandu-și capațana pe fereastra, îi zise:
– Ia vino sus la mine, matușica draga! Presimt c-o sa-ți desfaci repede toata marfa…
Femeia urca anevoie cele trei etaje, din pricina c-avea un coș tare greu. Cand ajunse în camera croitorașului, acesta o puse sa-i arate toate oalele cu magiun. Le cerceta cu luare aminte, ca nu cumva sa se înșele în vreun fel. Le cantari în mana, pe rand, își varî nasul în fiecare, și în cele din urma spuse:
– Da, da, nu-i rau! Ia cantarește-mi, draga matușica, așa, pe la vreo patru uncii. Adica, ia stai, poate sa fie chiar și un sfert de funt, ca doar n-o sa saracesc din pricina asta!
Femeia, care trasese nadejde ca-i un mușteriu bun ș-o sa-i faca cine știe ce vanzare, îi cantari cat ceruse, dar pleca îmbufnata și bombanind. „Magiunul asta cred c-o sa-mi priasca nu șaga! își zise croitorașul în sinea lui… Ș-o sa-mi mai dea și putere!”
Așa ca scoase painea din dulap, își taie o felie zdravana ș-o unse cu magiun din belșug. „Nu m-ating de ea pana nu dau gata vesta!” gandi croitorașul. Apoi puse felia de paine cat mai aproape de el, s-o aiba tot timpul în fața ochilor, și se apuca sa coasa mai departe. De bucuros ce era, facea împunsaturi din ce în ce mai repezi. În vremea asta, mirosul cel dulce al magiunului se raspandi în toata odaia și ajunse la droaia de muște care moțaiau pe pereți.
Atrase de mirosul placut, acestea dadura buzna sa se așeze gramada pe bucata de paine.
– Hei, muștelor, da cine v-a chemat aici?! striga înciudat croitorașul, încercand sa alunge oaspeții nepoftiți.
Dar muștele, care nu înțelegeau deloc graiul oamenilor, nu se lasara izgonite, ci tabarara puzderie asupra ospațului.
Atunci croitorașul își ieși din pepeni și, apucand o basma, începu sa loveasca fara cruțare în gramada de muște. „Pai daca-i așa, las pe mine, ca va-nvaț eu minte” își zise el. Ridica basmaua, numara și, ce credeți: nu mai puțin de șapte muște zaceau rapuse-n fața lui, cu piciorușele țepene!
„Da știi ca-mi ești voinic, mai baiete!” se grozavi croitorașul, admirandu-și singur vitejia. „O isprava ca asta se cuvine s-o afle pe data tot targul!” își mai zise el. Apoi își croi la iuțeala un brau, îl cusu bine sa fie trainic și broda pe el, cu litere de-o șchioapa: „Șapte dintr-o lovitura!”
„Da ce, parca targul asta al nostru, e de ajuns?” continua croitorașul sa vorbeasca cu sine însuși. „Lumea întreaga s-ar cuveni sa-mi știe isprava, ca doar nu e un fleac!” Și de voios ce era, inima începu sa-i tresalte ca o codița de purcel…
Se socoti el ce se socoti, și cum atelierul i se paru neîncapator pentru o asemenea vitejie, își încinse braul, hotarat sa-și încerce norocul în lumea larga.
Înainte de-a porni la drum, scotoci prin toata casa, doar-doar de-o afla ceva de-ale gurii, ca sa ia cu el. Nu gasi însa decat o bucata de branza veche, dar se grabi s-o vare în buzunar.
Nici n-apuca sa treaca bine de poarta, ca și zari o pasare care se încurcase într-un tufiș și se zbatea sa iasa de acolo. O scoase dintre ramuri ș-o varî și pe dansa-n buzunar, alaturi de bucata de branza. Apoi o porni voinicește la drum, și ușurel cum era, nici vorba sa se prinda oboseala de dansul.
Drumul pe care-l apucase ducea peste un munte. În creștetul lui, croitorașul dadu peste o namila de uriaș care privea liniștit în zare. Croitorașul se apropie de dansul, fara teama, și-i zise:
– Buna ziua, frate! Dupa cum vad, stai aici, la viața tihnita și te mulțumești sa masori doar cu ochii lumea! Pai, asta-i treaba pentru un voinic ca tine? Se cade oare sa te lași așa, în dorul lelii? Eu nu ma mulțumesc doar cu atat și am pornit sa colind lumea larga, ca sa-mi încerc norocul… N-ai vrea sa vii și tu cu mine?
Uriașul se întoarse cu dispreț spre croitoraș și n-avu decat un singur raspuns:
– Ți-ai și gasit cu cine sa ma-nsoțesc! Cu un coate-goale ca tine!
– Ce-ai spus?! Na, citește aici, ca sa-ți dai seama cu cine ai de-a face și pe urma sa vorbim… se grozavi croitorașul nostru și-și descheie haina, aratandu-i uriașului braul.
Uriașul citi: „Șapte dintr-o lovitura!” și, crezand ca-i vorba de șapte oameni doborați de croitoraș dintr-o data, începu sa se uite altfel la farama de om ce-i statea în fața. Dar în sinea lui tot nu-l crezu în stare de asemenea fapta și socoti de cuviința sa-l puna la încercare.
Lua de jos un pietroi și-l stranse în pumn, pana ce începu sa picure apa el.
– Hai, fa și tu ca mine, de ești chiar atat de voinic pe cat știi sa te lauzi spui! îl îndemna uriașul.
– Numai atat?! paru sa se mire croitorașul. Pai asta-i o joaca de copil pentru unul ca mine!
Nici nu-și termina bine vorbele ca, varandu-și mana-n buzunar, scoase de acolo bucata de branza și-o stranse-n pumn pana țașni tot zerul din ea.
– Acum, ce mai ai de zis? îl înfrunta croitorașul. Uriașul tacu încurcat, dar parca tot nu-i venea sa creada ca farama asta de om are atat de puternica. Și ca s-o mai încerce înca o data, ridica un alt pietroi din pulberea drumului și-l zvarli atat de sus, ca abia îl mai puteai zari.
– Ei, piticanie, ia sa te vad și pe tine de ce ești în stare!
– Strașnica azvarlitura, n-am ce zice, raspunse croitorașul, dar vezi ca, pana la urma, pietroiul pe care l-ai aruncat tot s-a întors pe pamant! Eu o sa zvarl unul care n-are sa se mai întoarca niciodata…
Acestea fiind zise, croitorașul scoase pasarea din buzunar și-i dadu drumul în vazduh. Bucuroasa la culme ca-și recapatase libertatea, pasarea se avanta în înaltul cerului și nu se mai întoarse.
– Ei, cum îți placu zvarlitura asta, frate?! Îl cam lua peste picior croitorașul.
– Ce sa zic, vad ca la aruncat te pricepi! recunoscu uriașul. Da, vorba este: de altele ești bun? Sa cari în spinare o povara mai ca lumea ai putea? Ori te dor șalele?
Îl duse pe croitoraș la un stejar falnic, care zacea doborat la pamant, și-i zise:
– Ia sa te vad! De ești chiar atat de voinic pe cat spui, ajuta-ma sa scot copacul asta din padure!
– Da cum sa nu, bucuros! raspunse croitorașul. Hai, treci de ia în spinare tulpina cu partea dinspre radacina, iar eu o sa duc coroana, ca doar cracile și frunzișul sunt partea cea mai grea.
Uriașul își salta tulpina pe umar, iar croitorașul odata sari pe-o creanga. Și cum matahala nu mai putea sa-și întoarca capul, trebui sa care-n spate tot copacul. Ba-l mai cara și pe croitoraș pe deasupra!
Croitorașul ședea liniștit pe creanga lui și fluiera plin de voioșie, ca și cand ar fi fost o joaca pentru el sa duca-n spinare asemenea greutate. Uriașul cara copacul o bucata buna de drum, dar la un moment dat simți ca-l lasa puterile și zise:
– Oprește, ca nu mai pot! Prea e greu! Trebuie sa-l dau jos din spinare, ca m-a deșelat…
Croitorașul sari sprinten de pe creanga și, apucand trunchiul cu amandoua mainile, de parca l-ar fi carat tot timpul pana atunci, începu sa-și rada de bietul uriaș:
– Poftim, ditamai matahala și nu e în stare sa duca-n spate un fleac de copac ca asta!
Mersera ei ce mai mersera împreuna și se nimerira sa ajunga-n fața unui cireș. Uriașul apuca numaidecat crengile de sus, încarcate cu cireșe parguite și, aplecand trunchiul pomului pana-n dreptul voinicului nostru, îl îndemna sa-l prinda în mana, ca sa poata culege cireșe cat i-o fi voia.
Dar vezi ca voinicul nostru era prea slabuț ca sa poata ține pomul, și cand uriașul îl lasa din mana, cireșul își ridica deodata crengile, saltandu-l în aer și pe croitoraș.
Mult nu trecu însa și se pomeni iar pe pamant, viu și nevatamat. Va închipuiți dumneavoastra ca acum fu randul uriașului sa-l ia în zeflemea!
– Cum vine asta, voinicosule, n-ai nici macar atata putere sa ții locului niște crengi atat de subțirele?
– Ia auzi-l ce vorbește! Pai, putere am cata poftești! se grabi croitorașul sa raspunda. Ce, asta ar putea sa fie un lucru anevoie pentru unul care a doborat șapte dintr-o lovitura? Da vorba e c-am sarit peste pom din cu totul alta pricina… Auzii prin tufișurile alea niște vanatori care tot slobozeau focuri de pușca și am fost curios sa vad și eu ce este. Sari și tu ca mine, daca poți!
Uriașul își facu vant, dar, oricat se cazni, nu fu în stare sa sara peste pom, ci ramase agațat cu picioroarele printre ramuri. Astfel, se întampla ca și de data asta sa se arate mai dibaci croitorașul. Atunci uriașul încerca altceva:
– De ești atat de voinic pe cat spui, atunci hai cu mine în peștera uriașilor, sa stai acolo peste noapte.
Croitorașul se învoi bucuros și-l urma. Intrara ei în peștera și numai ce dadura cu ochii de o mulțime de uriași care stateau roata-n jurul unui foc. Fiecare matahala ținea în mana cate-o oaie fripta și se înfrupta din ea. Croitorașul cata cu atenție împrejur și-și spuse în sinea lui: „Oricum, aici tot te miști mai în voie decat în chichineața aia de atelier!”
Uriașul îl duse în dreptul unui pat și-l îmbie sa se culce în el și sa doarma cat i-o fi voia. Dar vezi ca patul asta era prea mare pentru croitorașul nostru, așa ca nu se culca în el, ca toți uriașii, ci se ghemui într-un colțișor. Pe la miezul nopții, socotind ca voinicul doarme dus, uriașul se scula fara sa faca pic de zgomot și, apucand un drug mare de fier, izbi în pat cu atata putere, ca-l sfarama-n doua.
„De-acuș, s-a zis cu lacusta asta afurisita!” se bucura uriașul, în sinea lui.
A doua zi, în zori, uriașii o pornira-n padure și nici nu-l luara în seama pe croitoraș. Uitasera cu totul de dansul. Cand colo, ce sa vezi: croitorașul pașea pe urmele lor, voios nevoie mare. Tare se mai înspaimantara uriașii atunci cand îl vazura și, temandu-se sa nu cumva sa se înfurie pe ei și sa-i faca pe toți chisalița, o luara la goana de le sfaraiau calcaiele, nu alta.
Croitorașul își vazu de drum spre alte meleaguri și, drept sa va spun, nasul lui cel ascuțit se dovedi calauza strașnica!
Dupa ce colinda el prin fel și fel de locuri, într-o zi se întampla sa ajunga în curtea unui palat mare. Și cum se simțea tare ostenit, se întinse pe iarba și adormi de îndata.
În timp ce dormea, oamenii de pe acolo se adunara-n jurul lui, sa-l vada mai de aproape, și ramasera cu gura cascata cand bagara de seama ca pe braul cu care era încins flacaul statea scris: „Șapte dintr-o lovitura!”
– Vai de zilele noastre, începura ei a se vaicari, da ce-o fi cautand pe la noi viteazul asta, ca doar e vreme de pace! Trebuie ca e vreo capetenie de oști…
Și oamenii alergara de îndata sa-l vesteasca pe împarat și-și dadura cu parerea ca un asemenea voinic le-ar fi de mare trebuința de s-ar porni vreun razboi. Și ca, în nici un caz, n-ar trebui sa fie lasat sa plece.
Împaratul socoti ca sfatul norodului e cum nu se poate mai bun și trimise pe unul din sfetnicii sai de încredere la croitoraș, sa stea pe-ndelete de vorba și sa afle de nu cumva acesta se învoiește sa se bage lefegiu în oastea împarației.
Dar cum voinicul nostru înca mai dormea, curteanul aștepta pana ce-l vazu ca se trezește. Și-n timp ce croitorașul își dezmorțea madularele și se freca la ochi, curteanul îi și spuse despre ce era vorba.
– Pai, pentru asta am și venit aici! zise croitorașul. Sunt gata sa-mi pun paloșul în slujba împaratului!
Voinicul nostru se bucura de mare cinstire și împaratul avu grija sa-i dea în dar o minunație de casa cum nu ravneau mulți dregatori, dintre cei mai aleși. Vezi însa ca celelalte capetenii începura sa-l pizmuiasca pe voinic și-ar fi vrut sa-l știe plecat peste mari și țari.
– Cum o scoatem la capat cu asta, se întrebara ei, daca ne-om lua cumva la harța cu dansul?! Ca de s-o napusti asupra noastra, cum îi e obiceiul, șapte dintr-o lovitura doboara…
Mai vorbira ei ce mai vorbira, și pana la urma se hotarara sa mearga cu toții la împarat și sa-i ceara sa le dea drumul din oștire.
– Nu ne simțim în stare, maria-ta, sa luptam cot la cot cu unul ca el, care doboara șapte dintr-o lovitura! se plansera ei stapanului lor.
Împaratul fu foarte mahnit la gandul ca din pricina unui singur om ar putea sa se înstraineze de toți slujitorii cei credincioși și ca ar putea chiar sa-i piarda. Și se caina amar ca facuse neghiobia de a-l fi luat în slujba lui.
Chibzui el ce chibzui cum sa scape cat mai repede de voinic, dar vezi ca nu era chiar atat de ușor! Sa-i dea papucii de-a dreptul, nu cuteza, de teama ca viteazul sa nu-i faca de petrecanie lui și întregii sale oștiri și, dupa aceea, sa se înscauneze el în jilțul domnesc. Multa vreme se zbatu împaratul cum sa se descotoroseasca de nepoftitul asta și-n cele din urma îi veni o idee.
Printr-un curtean trimise vorba croitorașului ca l-ar ruga sa-l ajute într-o treaba care ar fi floare la ureche pentru un om atat de viteaz ca el.
Curteanul îi povesti croitorașului ca într-o padure din apropierea cetații de scaun se pripașisera doi uriași, și ca blestemații aceștia nu faceau altceva decat sa prade, sa ucida și sa dea foc, facand pierdute zeci de vieți nevinovate și pricinuind numai pagube. Și-i mai zise ca, pana atunci, oricine se-ncumetase sa se apropie de ei își pusese viața-n primejdie. Iar de s-ar arata el gata sa le vina de petrecanie acestor uriași, împaratul l-ar rasplati pe masura faptei lui vitejești și i-ar da de soție pe singura lui fiica și drept zestre o jumatate din împarație.
„Ei, așa chilipir mai zic și eu ca-i de mine! Strașnic m-a mai nimerit!” gandi croitorașul în sinea lui. Ca, vezi, cu o domnița frumoasa ca o cadra și c-o jumatate dintr-o împarație nu te prea întalnești la tot pasul!”
Și continuandu-și parca gandul, grai catre trimisul împaratului:
– Nici nu mai încape vorba ca ma-nvoiesc! Și sa-i duci veste împaratului ca am eu grija de uriașii aceia și-o sa-i fac sa-și lase oasele în codru…
Apoi croitorașul porni cat mai degraba spre acea padure, însoțit de cei o suta de calareți pe care i daduse împaratul drept ajutor. De îndata ce ajunse la marginea padurii, voinicul le zise însoțitorilor lui:
– Așteptați-ma aici, ca ma rafuiesc eu și singur cu uriașii! Sa n-aveți nicio grija, la amandoi o sa le fac de petrecanie!
Apoi se afunda-n padure și începu sa cerceteze cu de-amanuntul, ba în dreapta, ba în stanga, fiecare desiș.
Mult timp nu trecu și, deodata, îi zari și pe cei doi uriași. Dormeau buștean la umbra unui copac și sforaiau atat de tare, ca se zbateau crengile în jurul lor ca batute de furtuna. Croitorașul își umplu repede buzunarele cu pietre și se cațara-n copac, de-ai fi zis ca-i o veverița.
Apoi, zvarr! Începu sa arunce cu pietre în pieptul unuia dintre ei. Cum era rupt de somn, uriașul nu simți nimic multa vreme, dar pana la urma se trezi și, înghiontindu-și prietenul, îl întreba:
– Ce te-a apucat sa dai în mine?
– Pesemne ca visezi! raspunse celalalt. De unde ai mai scos-o ca dau în tine?
Adormira ei din nou și croitorașul doar atat aștepta. Țintind bine, îl pocni cu o piatra pe celalalt uriaș.
– Aoleu, da asta ce-i?! țipa acesta, ca ars. De ce ma lovești?
– Nu te-am lovit defel! bombani primul uriaș.
Se ciorovaira ei așa o vreme, dar cum erau tare osteniți, se lasara pagubași și începura sa traga iar la aghioase. Croitorașul își începu din nou jocul: alese din buzunar piatra cea mai grea și-o zvarli cu toata puterea în pieptul primului uriaș.
– Te cam întreci cu gluma, auzi! racni acesta, sarind în sus ca un apucat.
Și, înșfacandu-l de piept pe tovarașul sau, îl izbi cu atata putere de un copac, ca se cutremura copacul din creștet și pana-n radacina.
Dar parca celalalt se lasa mai prejos?! Nu trecu mult și începura sa smulga copacii din jur, cu radacini cu tot, și sa și-i repeada, ca orbeții, unul în capul celuilalt, pana ce se prabușira amandoi la pamant, de parca i-ar fi lovit trasnetul în aceeași clipa.
În timp ce cobora din copac cu iuțeala, croitorașul își spuse în sinea lui: „Mare noroc am avut ca nu l-au smuls și pe asta în care eram cocoțat; altminteri ar fi trebuit sa sar ca o veverița într-altul”.
Trase apoi paloșul din teaca și-l împlanta adanc, de vreo cateva ori, în pieptul celor doi uriași. Într-un sfarșit, se întoarse la calareții care-l așteptau în marginea padurii și le zise:
– Gata-i treaba! Le-am venit de hac la amandoi; dar nu mi-a fost deloc ușor, zau așa!
În disperarea lor, sa-i fi vazut cum smulgeau copacii din radacini, ca sa se apere. Dar poți sa te pui cu unul ca mine, care doboara șapte dintr-o lovitura?
– Nu cumva te-au ranit? sarira sa-l întrebe calareții.
– Auzi vorba! se supara croitorașul. Eu, ranit? N-au fost în stare sa-mi clinteasca macar un fir de par.
Calareții nu prea vrura sa se încreada-n spusele lui și intrara-n adancul padurii sa vada cu ochii lor care-i adevarul. Și nu mica le fu mirarea cand dadura cu adevarat peste cei doi uriași, scaldați într-o baltoaca de sange… Iar în jurul lor se putea vedea o mulțime de copaci cu radacinile smulse din pamant.
Croitorașul se înfațișa împaratului și-i ceru rasplata care i se cuvenea. Acesta însa se cai amarnic pentru fagaduiala facuta și scorni pe loc altceva, cu gandul sa se descotoroseasca de nepricopsitul asta, care-i statea ca un ghimpe-n coasta.
– Prea te grabești, voinicule, grai împaratul. Cuvantul meu e cuvant, da mai înainte de a ți-o da pe fiica-mea de nevasta și jumatate din împarație, se cuvine sa mai savarșești înca o fapta de vitejie!
Dar mare lucru nu-i pentru tine… Într-una din padurile mele și-a facut salașul un inorog, iar dihania asta facea numai pagube. Cu cat îl prinzi mai degraba, cu atat va fi mai bine pentru tine.
– Daca-i vorba de-un inorog, lasa-l în seama mea! Da asta ma tem și mai puțin decat m-am temut de cei doi uriași… Ca doar maria-ta știe ce-mi poate pielea: șapte dintr-o lovitura dau gata!
Apoi, luand cu sine o secure și-o funie, croitorașul o porni la drum. Ajuns în padure, le spuse și de asta data însoțitorilor lui sa-l aștepte mai la o parte.
Pe inorog nu fu nevoit sa-l caute prea mult, caci era aproape. Iar acesta, de cum îl zari pe croitoraș, se și repezi asupra-i, vrand sa-l strapunga cu cornul dintr-o singura lovitura.
– Ușurel! striga voinicul nostru.
Ramase pe loc, liniștit, așteptand pana ce fiara fu foarte aproape de el. Atunci sari cu sprinteneala în spatele unui copac. Dar inorogul nu-l slabea defel și, repezindu-se cu toata puterea în copac, își înfipse cu atata furie cornul în trunchi, ca nu mai putu sa-l smulga de acolo și ramase astfel prins ca într-un piron.
„Ei, acum mi-a picat în laț mititelule!” se bucura croitorașul. Ieși dindaratul copacului și, dupa ce trecu franghia pe dupa gatul fiarei, reteza cu securea cornul înfipt în copac. Dupa ce sfarși toata treaba asta, lua inorogul de funie si-l duse peșcheș împaratului.
Dar vezi ca nici de asta data împaratul nu se învoi sa-și țina fagaduiala și-i ceru sa savarșeasca o a treia isprava vitejeasca.
Înainte de-a se porni nunta, croitorașul trebuia sa-i mai prinda un porc mistreț, care facea mari stricaciuni într-una din padurile împaratești. Și ca și-n celelalte doua dați, cei o suta de vanatori urmau sa-i stea în preajma și sa-i dea ajutor la nevoie.
– Bucuros o fac, maria-ta, raspunse croitorașul, ca pentru mine asta-i o joaca de copil!
De asta data însa nu-i mai lua cu el în padure pe vanatori, și aceștia fura tare mulțumiți, fiindca mistrețul îi fugarise în cateva randuri cu atata înverșunare, ca le pierise cheful sa-i mai caute pricina.
De îndata ce-l zari pe croitoraș, fiara se napusti ca turbata asupra lui, cu botul plin de spume, scrașnind cu furie din colții ascuțiți. Își dezveli într-un ranjet colții, vrand sa-l culce la pamant dintr-o lovitura. Și cu siguranța ca l-ar fi rapus, daca croitorașul cel sprinten n-ar fi fugit sa se adaposteasca într-un casuța de vanatoare aflata-n apropiere. Cum știa ca fiara e pornita pe urmele lui, nu zabovi înauntru, ci sari afara pe fereastra. Ocolind apoi casuța, se piti dupa ea și-o închise tocmai în clipa cand mistrețul daduse orbește buzna înauntru…
Dihania cea fioroasa spumega de furie, dar cum era prea greoaie și neîndemanatica pentru ca sa poata sari pe fereastra, pica în capcana întinsa cu istețime.
Croitorașul îi chema pe vanatori ca sa-i aiba drept martori ca prinsese fiara, iar dupa aceea se înfațișa împaratului, care, de voie, de nevoie, trebui sa-și țina cuvantul și sa-i dea fata și jumatate din împarație.
Nunta se sarbatori cu multa stralucire, dar cu puțina bucurie. Și așa se facu ca croitorașul ajunse împarat.
Trecu ce trecu și într-o noapte împarateasa cea tanara se pomeni ca-l aude pe barbatul ei vorbind prin somn. Și zicea el așa: „Baiete, ia apuca-te de-mi coase pieptarul și-mi carpește nadragii, ca de nu, odata te ating cu cotul peste urechi!” Și atunci își dadu ea seama ca soțul ei nu-i de neam.
A doua zi îi împartași împaratului totul, aratandu-i cat era de nenorocita de ce aflase, și-l ruga din suflet s-o scape de pacostea asta de barbat care nu era decat un nemernic de croitoraș.
Împaratul gasi multe cuvinte de mangaiere și la urma îi zise:
– Nu te mai prapadi atat cu firea, fata mea! La noapte cauta de lasa deschisa ușa de la iatac. Slugile mele vor sta de veghe afara, și de îndata ce-l va cuprinde somnul pe barbatul tau, tu sa le dai de veste. Într-o clipa l-or lega fedeleș, sa n-aiba cum se împotrivi, și dupa aia l-or duce pe-o corabie, care o pleca cu el in lume. Iar așa o sa i se piarda urma…
Tanara împarateasa fu mulțumita de spusele tatalui ei și, la randu-i, îi zise ca va face întocmai cum a sfatuit-o el. Dar se întampla ca o sluga sa auda tot ce pusesera danșii la cale. Și cum îi era credincioasa tanarului domnitor și-l iubea, îi destainui tot ce se uneltise împotriva lui.
– Daca așa-i vorba, las ca am sa pun eu capat tuturor urzelilor acestora! raspunse croitorașul.
Și ca și cand nimic n-ar fi știut, cand veni seara, se culca la ora obișnuita, alaturi de împarateasa. Aștepta ea cu inima fripta sa-l vada adormit, și cand socoti ca doarme de poți taia lemne pe el, se dadu jos din pat, deschise ușa iatacului și se culca la loc. Atunci croitorașul, care se facea numai ca doarme, începu sa racneasca:
– Baiete, ia apuca-te de-mi coase pieptarul și-mi carpește nadragii, ca de nu, odata te ating cu cotul peste urechi! Am doborat eu șapte dintr-o lovitura, le-am facut de petrecanie la doi uriași, am prins un inorog și-un mistreț, și crezi c-o sa ma tem de nevolnicii aștia care stau și pandesc dupa ușa iatacului?!
Auzindu-i vorbele, care te puteau baga în racori, nu altceva, slugile se-nfricoșara de moarte și-o luara la sanatoasa, de parca le-ar fi gonit din urma o oaste de salbatici.
De atunci, nimeni nu mai cuteza sa-i caute pricina. Și uite așa s-a întamplat c-a ramas croitorașul nostru pe tronul împaratesc pana la sfarșitul zilelor lui.
