A fost odata ca niciodata o domnița și domnița asta era atat de fudula, ca nu-i mai intra nimeni în voie. Și de se întampla sa vie vreun flacau în pețit, îl punea numaidecat sa-i ghiceasca vreo ghicitoare și de n-o putea dezlega, îl arunca fara mila, batjocorindu-l în fel și chip. Trecura așa nenumarate randuri de pețitori pe la curtea împarateasca și-n cele din urma, vazand ca n-o scoate cu nici unul la capat, domnița porunci sa se dea sfara-n țara ca se va marita cu acela care va fi în stare sa-i dezlege o ghicitoare și ca n-are decat sa pofteasca oricine-o vrea, fie el de neam, fie el om de rand.
Se gandira mulți sa-și încerce norocul și-ntre ei iata ca s-au nimerit sa fie și trei croitori, pe care întamplarea îi adusese pe același drum. Cand plecasera în pețit, doi dintre ei, care erau mai marișori de ani, își facusera socoteala ca așa cum nu dadusera niciodata greș cu acul, și doar era vorba de împunsaturi iscusite, nu jucarie! n-aveau sa dea greș nici acum, cand trebuia sa dezlege doar o ghicitoare. Cel de-al treilea își dadu cu ideea ca de aici o sa-i vie și lui norocul, ca din alta parte, știa el bine, n-avea de unde sa-l aștepte…
Cei doi, vazand cate parale face, încercara sa-l povațuiasca:
– Mai flacaule, mai bine ți-ai vedea de treaba și-ai sta frumușel acasa, ca așa, fara minte cum ești, tot n-ai s-ajungi la nimic!
Dar te pui cu el! Avea inima ușoara, de parca i-ar fi adus laude ca e cine știe ce isteț, și le zise ca, de vreme cea clocit în minte gandul asta, n-o sa-l lase nici în ruptul capului și ca de gasit o sa gaseasca într-un fel cum s-o scoata la capat. Și-o porni la drum, plin de voioșie, de parca toata lumea era a lui.
Cand ajunsera la curtea împarateasca, cei trei croitorași trimisera vorba domniței ca așteapta sa-i puna și pe ei la încercare cat mai degraba, întrucat ei sunt tocmai oamenii potriviți s-o dezlege, avand o minte atat de subțirica, c-ar putea-o trece cu ușurința prin urechea unui ac.
În clipa cand se înfațișara înainte-i, domnița întreba:
– Am doua feluri de par în cap: de cate culori or fi?
– Pai daca-i vorba numai p-atat, se grabi sa raspunda cel mai în varsta dintre croitori, apoi trebuie sa fie negru și alb, ca postavul care bate-n culoarea piperului și-a sarii, de se cheama chiar așa: sare și piper.
Dupa ce-i asculta raspunsul, domnița-i zise:
– N-ai ghicit; sa vedem ce spune mijlociul.
Al doilea fu încredințat c-o brodește sigur și zise:
– De nu e nici alb, nici negru, atunci de buna seama ca-i roșu și cafeniu, ca surtucul pe care-l poarta taica la sarbatori.
– N-ai ghicit nici tu, raspunse domnița. Ia sa-l auzim pe praslea, ca, dupa nas, mi s-ar parea ca știe el ceva…
Croitorașul nu lua în seama batjocura și, înaintand fara sfiala, grai:
– Domnița are pe dup-o ureche un fir de par ca argintul și altul ca aurul și astea sunt cele doua feluri de par.
Auzindu-l, domnița se îngalbeni ca șofranul și fu cat pe-aci sa leșine de spaima, caci croitorașul ghicise ceea ce ea credea ca nici un om de pe fața pamantului n-ar putea sa știe. Totuși, cerca sa se stapaneasca și, dupa ce-și mai veni în fire, zise:
– Dac-ai ghicit, ai ghicit, nu ma pot împotrivi… Dar vorba e ca doar cu atat n-o sa ma poți lua de nevasta și se cade sa te mai supun la o încercare! Jos în grajd am un urs. Sa dormi la noapte cu el și daca maine-n zori, cand m-oi trezi eu, te mai afli în viața, sa știi ca te iau de barbat. Dar în sinea ei se gandea așa: „Las ca ma descotorosesc eu de tine, procopsitule, ca din ghearele ursului pana acum n-a scapat nimeni cu zile!”
Dar croitorașul nu se înspaimanta defel, ci, dimpotriva, grai cu veselie:
– Ciocul și norocul! Ca al de îndraznește și încearca înseamna ca pe jumatate a și caștigat.
De îndata ce se lasa înserarea, îl dusera pe croitoraș în grajd, unde-și avea ursul culcușul. Cum îl vazu, dihania vru sa se napusteasca asupra-i și sa-i dea una zdravana cu laba, de bun venit.
– Hei, mai încet, mai încet, ursule, striga croitorașul. Ce te pripești așa? Ca te-oi potoli eu, sa ma pomenești!
Și ca și cand n-ar fi avut nici o grija și nu l-ar fi așteptat nici o primejdie, scoase domol din buzunar niște nuci și spargandu-le între dinți începu sa le ronțaie miezul. Cand vazu asta ursul, i se facu pofta sa manance nuci. Croitorașul, care era un pișicher cum nu s-a mai vazut, baga mana-n buzunar și facandu-se, pasamite, ca-și uitase cum l-a primit ursul, îi întinse un pumn plin, dar nu de nuci, ci de pietre…
Ursul le varî în gura la iuțeala, dar nu le putu sparge, oricat încleșta el din masele, și se cazni de-l trecura zeci de sudori.
„Poftim, gandi el despre dansul, ditamai namila și mi s-au muiat balamalele, de nu mai pot sparge nici o nuca!” Iar croitorașul îi zise, ca și cand n-ar fi fost de rangul lui o asemenea treaba:
– Na, sparge-mi și nucile mele! Vai de tine, mai, ursule, îl înfrunta croitorașul, ai o gura cat o șura și niște masele cat dinții greblei, da degeaba, ca nu ești în stare sa spargi niște nuci… Lua pietrele și se prefacu ca le baga-n gura, dar cum era iute de mana, le schimba c-o nuca și, trosc! o sparse între dinți…
– Ia sa mai încerc și eu o data, zise atunci ursul, înciudat și rușinat în același timp. Cand ma uit la tine cum le spargi, mi se pare ca-i lucru lesne, dar mai adineauri era cat pe-aci sa-mi iasa falca din loc de-atata cazna.
Croitorașul îi întinse iar o mana de pietre și ursul crașca din masele, dand sa le sparga, de sareau scantei, dar tot degeaba…
Flacaul nostru nu lua în seama de era ursul suparat ori ba, ca vesel nu prea cred eu sa fi fost dupa o asemenea ocara, și-și vedea de treaba lui.
Mai lasa el sa treaca un timp și dupa aceea își scoase o scripca de sub haina și și-o potrivi în barbie, sa cante din ea nițeluș. Cand auzi ursul cantecul nu se mai putu stapani, de parca îi ardea jar sub talpi, și începu sa-i traga o batuta, ca sarea cojocul pe el, nu altceva. Și cum îi placuse tare mult cantecul, îl întreba pe flacau:
– Ia asculta, bre, e greu sa canți la dracia asta?
– Da de unde, i-o jucarie, îi raspunse croitorașul. Ia uita-te ici: cu stanga plimbi degetele pe coarde, iar cu dreapta tragi arcușul peste ele… Și dupa aia cantecul izvoraște singur din scripca, sa-ți ciulești urechile și sa-l tot auzi: Trai-lai-la-la! Trai-lai-la-la!
– Tare mult mi-ar place sa deprind și eu meșteșugul asta, zise ursul, ca sa nu mai am nevoie de-un scripcar, cand mi-o veni chef sa joc, ci sa-mi cant singur… N-ai vrea sa ma-nveți?
– Cum sa nu, bucuros, se grabi sa-i raspunda croitorașul, dar, mai înainte de toate, trebuie sa-mi dau seama de ai îndemanare. Și îndemanarea asta dupa labe se vede; ia arata-mi-le! Olio, cata mai unghiile! Trebuie sa ți le mai scurtez nițeluș, ca altfel vatami strunele…
De unde aduse o menghina, nu știu, destul ca-l momi pe urs sa-și puna labele-n ea și stranse șurubul, ca i se învinețira degetele de atata strans. Apoi îi spuse ursului, razandu-și de el:
– Acu așteapta pana ce-oi veni cu o foarfeca, ca doar nu-i zor!
Ursul începu sa mormaie și sa se zvarcoleasca de durere și ciuda, dar croitorașul nu-l lua în seama și-l lasa sa mormaie cat i-o placea, de parca n-ar fi fost langa el sa-l auda. Își potrivi într-un colț o mana de paie și, culcandu-se pe ea, dormi fara grija pana a doua zi dimineața.
Cand îl auzi domnița pe urs mormaind, crezu ca mormaie și nu-și mai gasește astampar de bucurie ca-i facuse croitorașului de petrecanie. A doua zi, în revarsatul zorilor, se scula vesela și fara griji, dar cand dadu sa se apropie de grajd, ce-i vazura ochii? Ghiujul de croitoraș se hlizea la ea, teafar și nevatamat, de parca toata lumea era a lui și nu l-ar fi amenințat nicicand vreo primejdie. Acu, biata domnița ce putea sa mai zica?! Apucase de fagaduise în fața oamenilor c-o sa-l ia de barbat și n-avea cum sa-și mai calce cuvantul.
Împaratul dete porunca sa se aduca o caleașca și domnița se urca în ea, alaturi de croitoraș. Vezi însa ca cei doi tovarași ai croitorașului erau negri la inima și-l pizmuiau pe flacau pentru ca daduse peste un asemenea noroc și, mai înainte ca alaiul sa porneasca spre biserica, alergara în cea mai mare graba sa desfaca labele ursului din stransoare și-l lasara slobod.
Ursul abia aștepta clipa asta; turbat de manie, o lua la fuga, gafaind de sforțarea pe care o facea, ca sa ajunga din urma caleașca. Și mormaia atat de grozav, ca domnița îl auzi înca de departe și începu sa țipe îngrozita:
– Vai de mine și de mine, s-a luat ursul dupa noi și vrea sa te manance!
Dar croitorașului nostru ce-i veni în gand? Sprinten cum era și ușor, se lasa cu capu-n jos și întinzand picioarele afara, prin fereastra, și le împreuna de-ai fi zis ca sunt menghina. Și striga la urs, din goana cailor:
– Uite, vezi menghina? Șterge-o, ori de nu, acu îți prind labele într-însa!
Cand vazu ursul cum sta treaba, îl apuca un carcel la inima și-o lua la fuga înapoi de-i sfaraiau calcaiele…
Iar croitorașul nostru se duse în tihna la biserica, unde se cununa cu domnița. Și traira fericiți împreuna, pana la adanci batraneți.
Cine nu crede ce va zisei, sa dea pe loc un pitac, sa-i cumpar o poveste mai adevarata…
