Crancu, vanatorul codrului

Zice c-a fost odata un om şi, cand era sa moara, chema pe cei trei fii ai sai la pat şi le zise:

– Dragii mei copii, daca voi muri eu, voi sa-mi faceţi la mormant un foc din nouazeci şi noua de cara de lemne şi nouazeci şi noua cara de paie.

Şi dupa ce-a murit batranul, au adunat nouazeci şi noua cara de paie şi nouazeci şi noua cara de lemne. Într-o zi pe-nserate erau toate aci, dar cand dau sa le-aprinda – pace! lemnele erau jilave, iasca n-aveau sa scapere, iar la casele din apropiere nu vedeau nici fum, necum foc. Se uitara feciorii în toate parţile, doar vor vedea undeva o zare de foc, dar nicaeri nu vad, numa într-un varf de munte.

– Ei – zise cel mai mic – voi staţi aci, ca eu merg dupa foc colo-n munte, unde se vede zarea.

Feciorul acesta era Crancu, vanatorul codrului. Şi porneşte şi merge, şi merge, pana se-ntalneşte cu Decusara.

– Buna seara, vere, zise Crancu.

– Buna sa-ţi fie inima, raspunse Decusara. Dar de unde şi pana unde?

– Vin de la mormantul tatii – raspunse Crancu – şi merg în munte, ca vazui o zare de foc, sa cer de acolo oleaca de foc s-aprind la mormantul tatii.

– Şi cand vrei sa aprinzi focul la mormantul tatane-tau? întreba Decusara.

– Chiar astazi, raspunse Crancu.

– Ca azi nu poţi!

– De ce?

– Ca eu sunt Decusara.

– Aşa? Atunci stai numai locului. Şi se puse Crancu şi lega pe Decusara cu mainile-n spate şi apoi cu spatele de un lemn. Aici sa-mi stai pana te voi dezlega eu!

Apoi Crancu merse mai departe. Se duse, se tot duse pana se-ntalni cu Miezdenoapte. Cu acesta facu chiar ca şi cu Decusara, apoi mergand mai departe, ajunse la Decatraziua, adica se întalnira. Cu acesta facu ca şi cu cei doi, apoi merse pana langa foc. Acolo erau şapte uriaşi şi dormeau în jurul focului, ş-o caldare mare plina cu apa era la foc. El lua un taciune de foc şi da sa plece, dar iara i se pare c-ar fi pacat sa faca pomenire dupa tatal sau cu foc de furat, deci merge îndarat şi zice catre uriaşi:

– N-aţi face bine sa-mi împrumutaţi o scanteie de foc?

– Ba, bucuros, daca vei ridica caldarea aceasta de pe foc ş-o vei pune iar la locul ei.

Şi lua feciorul caldarea deoparte şi o puse iara la foc.

Acum zisera uriaşii:

– Noi îţi dam foc, daca vei fura fetele lui Verde împarat pe seama noastra, ca noi am cercat, dar numai în zadar.

– Haideţi cu mine, zise feciorul.

Şi mersera toţi pana la curţile lui Verde împarat, apoi el zise catre uriaş:

– Numai pe horn putem scoate fetele, drept aceea eu merg înainte şi voi cate unul dupa mine.

Şi intra Crancu înainte prin horn la vale, iar dupa el un uriaş. Atunci Crancu-i taie capul de-i cazu capul pe horn la vale, iar trupul pe coperişul curţilor în jos. Tot aşa facu cu toţi şapte uriaşi, apoi intra în chilii la fete şi le saruta pe toate-n obraz, cum erau adormite, iar de la cea mai mica lua şi inelul.

Dupa aceea se duse la foc şi lua un taciune, apoi merse pe la Decatraziua şi-l dezlega, de acolo pe la Miezdenoapte şi pe la Decusara şi, şi pe ei i-a dezlegat, apoi a mers la fraţii lui, colo la mormantul tatalui sau şi facura focul cel mare care şi arse dupa pofta lui.

– Vai, ca mult ai şezut, zisera fraţii lui.

– Mult şi nici prea, ca voi de mergeaţi, cine ştie, poate ca nici acum nu mai eraţi aici.

Ei avura trei surori, fete mari da maritat şi le dadura dupa cine le ceru mai întai; pe cea mai mare dupa un vultur, pe cea mijlocie dupa un harau (uliu) şi pe a treia dupa un lup. Dar aceste trei dobitoace erau nazdravane.

Împaratul Verde, la care omorase feciorul uriaşii, dupa ce le vazu dimineaţa capetele înauntru, iar trupurile cat de bivol afara, de bucurie porunci ca în împaraţia lui sa fie toate carciumile în cinste, tot omul care-şi va spune povestea sa manance şi sa bea fara plata.

Carciumile erau toate pline de oameni, unii beau vin, alţii vinars şi mancau la mancari scumpe şi-şi povesteau paţaniile.

Crancu, vanatorul codrului, înca merse-ntr-o carciuma şi manca şi bau, apoi le spuse toata povestea, cata v-o spusei şi eu dumneavoastra.

Cand povestea Crancu despre umblarile lui pe la curţile lui Verde împarat, fraţii îl trageau de suman sa nu minta aşa tare, iar el le zise:

– Cand am omorat pe cei şapte zmei, am luat inelul de la fata cea mai mica a împaratului. Iaca-l pe degetul cel mic.

Iar carciumarul a trimis carte la împaratul, cum ca un fecior cu numele Crancu se lauda ca el ar fi omorat pe zmei şi ca ar fi luat chiar şi inelul celei mai mici dintre fetele împaratului. Şi împaratul trimise numaidecat porunci mari împarateşti, ca adica Crancu sa mearga la el şi sa spuna întamplarea din fir în par, cum şi ce fel s-a întamplat cu uriaşii?

Şi merse Crancu la Verde împarat împreuna cu fraţii lui şi spuse împaratului din fir în par toata întamplarea. Atunci împaratul zise:

– Voi trei voinici care aţi împlinit cea din urma pofta a batranului vostru tata, voi santeţi vrednici sa luaţi fetele mele de muieri.

Şi se însurara feciorii toţi trei, şi luara trei surori, pe fetele împaratului, iar Crancu chiar pe fata cea mai mica, care era cea mai frumoasa.

Mergand astfel catre casa, cei doi fraţi cu muierile lor mai înainte, iar Crancu mai îndepartat cu muierea sa, iata le iese-n cale jupanul Pogan, un zmeu cu mult mai mare decat un om pamantean, şi rapeşte, adica fura muierea lui Crancu şi pe el îl omoara. Cata vreme va fi stat el acolo mort, nu se ştie, destul ca-ntr-un tarziu vine pe-acolo cumnatul sau, care ţinea pe sora lui cea mai mare, Vulturul, şi cum vine, pe loc îl cunoaşte şi aduce apa vie de-l învie şi apa tare de-l întareşte, baga în el puterea de la trei bivoli, apoi zboara de la cumnatul sau.

Cei doi fraţi nu ştiau nimic de necazul lui, ca erau mult mai înainte. Deci el se lua, merse şi merse multa lume împaraţie, ca Dumnezeu sa ne ţie, merse pana dete de o casuţa mica în mijlocul unei paduri. Acolo şedea sora-sa cea mai mare, care era maritata dupa Vultur.

– Buna ziua, sora!

– Sanatate buna, frate, dar ce cauţi pe-aici, ca pe aici om pamantean n-am vazut de cand sunt aici?!

– Oh, sora draga, nu umblu de gras şi de buiac1, ci de necaz. Iata, jupanul Pogan îmi fura nevasta vazand cu ochii, nu ma ştii tu îndrepta unde şade?

– Nu ştiu eu, dar stai pana vine barbatu-meu acasa, ca tot de la o fantana cara apa cu Poganul şi tot cam într-o vreme; el te va şti îndrepta. Nici n-avu s-aştepte mult. Veni Vulturul de la fantana cu doua fedeleşe mari pline de apa, iar cand a fost în tinda, se facu un fecior zdravan şi frumos, sa te fi tot uitat la el.

– Buna ziua, cumnate! – Fii sanatos, cumnate! Ce vanturi te poarta pe-aici, prin ţara noastra?

– Oh, cumnate, mi s-a întamplat o paguba foarte mare. Mergand cu nevasta de mana de la socri, mi-a ieşit jupanul Pogan în cale şi mi-a furat-o ziua la amiazi; acum am venit sa ma îndrepţi unde şade, sa-mi iau nevasta de la el.

– Bucuros, cumnate, bucuros îţi arat unde şade, dar nici n-ai lipsa sa mergi pana la el, ca pare-mi-se o vazui venind la fantana dupa apa; hai sa ţi-o arat. Şi merse Crancu cu cumnatul sau pana aproape de fantana, unde în adevar întalnira nevasta, şi-o duse Crancu cu sine catre casa.

Dar jupanul Pogan avea un cal nazdravan care îi da de ştire cand i se întampla ceva dauna. Aşa fu şi atunci: calul începu a rancheza de gandeai ca lupii îl mancau. Şi iese jupanul Pogan din curţi şi merge la grajd:

– Dar ce cainii sa te manance îţi este? Nu mai poţi de foame, ori te coace setea, ori ce te-a apucat?

– Nu ma sudui, stapane, zice calul, ca eu nu sunt de vina; nu ranchez nici de foame, nici de sete, dar Crancu, vanatorul codrilor, a prins pe stapana şi merge cu ea.

– Cum dracu?

– Aşa cum îţi spusei, stapane!

– Putem sta pana voi manca un ţipau2 de paine şi voi bea un cop3 de vin şi voi dormi un somn?

– Putem şi mai mult!

Şi se puse jupanul Pogan şi se ospata bine, manca şi bau boiereşte, apoi dormi una popeşte şi numai dupa aceea încaleca calul şi merse dupa Crancu, vanatorul codrilor; dar în cateva minute şi fu ajuns şi omorat, iar muierea i-o lua din nou.

Dumnezeu ştie cata vreme o fi stat el mort. Destul ca odata nimereşte pe-acolo cumnatul sau Haraul şi-l cunoaşte; şi daca-l cunoaşte se pleaca la el cu apa vie şi cu apa tare. Din apa cea vie toarna caţiva picuri şi-l învie, iar cu apa cea tare-l întareşte, îi da putere cata au şase bivoli, apoi zboara de acolo. Dupa aceea ce scoala Crancu, vanatorul codrilor, frecandu-se la ochi, şi vede ca iar e fara nevasta. Du-te, Crancule, iar în lume dupa ea.

Mergand aşa, nimereşte la o casuţa la poalele unui munte; era numai aceea singura, iar înauntru afla pe sora sa cea mijlocie, ce era maritata dupa Harau.

– Buna ziua, sora!

– Sa fii sanatos, frate! dar ce cauţi pe aici, pe unde numai eu sunt om pamantean?

– Oh, draga mea sora, dar uita-te cum am paţit cu jupanul Pogan, ca-mi fura nevasta ziua la amiazi, iar pe mine ma lasa dormind. Acum aş merge la el, dar nu ştiu unde şade, sa merg sa mi-o iau şi sa o duc acasa. De aceea venii sa te-ntreb pe tine nu cumva ştii tu unde şade?

– Nu zau eu, frate, dara stai pana vine cumnatul tau de la fantana, ca-i dus dupa apa şi-ndata vine; el poate ca te va şti îndrepta.

Nici nu trecu mult şi numai vazura Haraul (uliul) venind cu doua fedeleşe pline de apa, iar cand fu dinaintea casei se facu un drag de fecior, de-ţi era mai mare dragul de el.

– Buna vremea, cumnate.

– Buna sa-ţi fie inima; da, cum mai traieşti?

– Bine, dar pe tine ce vremi grele te poarta pe aici?

– Oh, Doamne, cumnate, am dat de un necaz. Mergand cu nevasta de la socri catre casa, îmi ieşi-n cale jupanul Pogan şi-mi lua nevasta, iar pe mine ma adormi. O data am scos-o de la el cu ajutorul cumnatu-meu Vultur, dar acum mergand cu ea catre casa, el iar m-a adormit şi mi-a luat muierea şi-a dus-o cu el; acum o tot caut, dar în zadar, nu ştiu în ce parte şade, de aceea venii pana la tine sa te rog de cumva ştii unde şade, sa-mi spui sa merg dupa ea.

– Nu trebuie sa mergi chiar pana la curţile lui, ca pare-mi-se o vazui mergand dupa apa. Vino sa ţi-o arat, apoi grija ta e cum vei merge.

Aşa şi fu: nevasta era la fantana şi-o lua Crancu, vanatorul codrilor, şi du-te! Dar calul iar spune lui jupan Pogan ca-i fuge nevasta şi cela-i zise:

– Pot manca doua paini şi bea doua copuri de vin şi dormi ca doua ceasuri?

– Poţi, zise calul. Şi manca jupanul Pogan doua paini şi bau doua copuri de vin şi dormi ca doua ceasuri, apoi încaleca şi într-o minuta îl ajunge şi pe Crancu îl omoara, iar cu nevasta pleaca spre curţile lui.

Dumnezeu ştie cat a zacut el acolo în drum, destul ca odata nimereşte pe-acolo un lup. Era chiar cumnatul sau care ţinea pe sora cea mai mica. Şi se uita Lupul bine la el şi zise:

– O, Doamne, acesta e cumnatul meu Crancu, vanatorul codrilor; l-a omorat hoţul de capcan, jupanul Pogan! O sa-l înviu, sarmanul!

Apoi se lua Lupul şi aduse apa vie şi apa tare; cu apa cea vie mi-l învie, iar cu cea tare mi-l întari; îi dadu putere cata este în noua bivoli. Apoi se duse Lupul.

Dupa aceea se scormoni şi Crancu vanatorul.

– Doamne, dar greu am mai dormit!

El credea ca numai adormise, apoi se uita dupa nevasta; adica ea – ca pieri în palma!

Apuca-te, Crancule, iar şi-ţi cauta nevasta, ori te du acasa fara ea, de rasul satului! Şi merse Crancu, şi merse, se duse multa cale şi nu dadu nici de o casa, nici de un dobitoc baremi. Într-un tarziu vede o casa langa padure; nici sa-i fi dat cat bine e în lume, nu i-ar fi parut mai bine decat cand vazu casuţa aceea, ca era şi suparat şi obosit, dar era şi lipit de foame, şi gatase merindea. Adica în casa şedea sora lui cea mai mica, care era maritata dupa Lup.

– Buna ziua, sora draga!

– Sa traieşti cu bine, fratele meu, dar tu ce cauţi aici?

– Nu ma întreba mult, sora draga, ci mai bine pune-mi ceva de mancare, ca apoi îţi spun eu toate, dar acum nu te vad de foame. Şi-i puse sora-sa de manca, apoi începu:

– Sora draga, am dat de un mare necaz: m-am însurat şi cand mergeam cu nevasta la noi acasa, iata-mi ieşi în cale jupanul Pogan şi ma adormi, şi-mi fura muierea. Dupa ce ma trezii din somn, umblai pana dadui de cumnatul Vultur, acela iar mi-o dete-n maini, dar Poganul ma ajunse pe cale şi ma adormi şi-mi lua nevasta a doua oara. Daca ma trezii din somn mi-o mai puse o data-n mana cumnatul eu Haraul, dar iar mi-o fura hoţul de Pogan. Acum bine ca dadui de tine, doara ştii unde şade, sa ma îndrepţi la el, sa-mi iau muierea, ca sa ştiu ca chiar capul mi-l pun, tot nu ma las pana n-o aflu la el acasa, ca sunt foarte tare înverşunat.

– Nu ştiu, zau, dragul meu frate, dar acuş trebuie sa vina de la fantana Lupul, cumnatul tau, el, de ştie, de buna seama te va-nvaţa ce sa faci.

Nici nu statura mult şi veni lupul de la fantana cu doua fedeleşe mari de apa, dupa cap. Cand fu dinaintea uşii, se facu un fecior frumos, de numai ca el doara, dar altcum nu mai puteai vedea.

– Buna ziua, cumnate!

– Sa dea Dumnezeu bine. Dar ce vanturi te poarta aici, pe la noi, cumnate?

– Bune vanturi şi nu prea, ca uite cum şi uite cum mi s-a întamplat cu muierea, adica cu jupanul Pogan; acum vin la tine sa ma îndrepţi baremi unde şade, ca – drept spunandu-ţi – eu nu ştiu paşi nici un pas în ţara voastra, nu cunosc nici un colnic, nici o poteca.

– De mers – zise Lupul – n-ar fi mare lucru, ca îndata putem merge chiar la el acasa şi sa-i luam chiar şi muierea, dar departe tot nu o vei duce. De trei ori ţi-a luat pana acum muierea şi-n tot randul te-a şi omorat; noi te-am înviat, cumnaţii tai, şi te-am mai întarit; întai te învie Vulturul, dupa aceea Haraul şi-acum eu. Tu ar trebui sa-ţi însemni (caştigi cu orice preţ) un cal mai nazdravan decat al lui jupan Pogan, apoi sa furi muierea şi s-o pui pe cal langa tine, ca jupanul Pogan sa nu te ajunga cu calul lui.

– De unde sa-mi însemn eu cal mai nazdravan ca al lui?

– Hm! De unde? În fundul iadului se afla o baba ce se cheama Vajbaba, aceea are caii cei mai nazdravani. Mergi şi slujeşte la ea un an (pe acolo e anul numai de trei zile) şi capeţi un cal. Tu-ţi vei alege calul care-l vei vedea mai rau, numai cu pielea pe oase, apoi sa vii cu el încoace. Cand te va ajunge vreun necaz, gandeşte-te numai la unul din cumnaţii tai.

Se puse bietul Crancu pe cale şi nu se opri pana la fundul iadului, la Vajbaba, unde ajunse chiar cu seara odata.

– Buna seara, matuşa!

– Sa traieşti, voinice! Dar de unde şi pana unde?

– De departe, matuşa, chiar din lumea alba, sunt un biet fecior sarac, am venit doara ma vei baga sluga pe un an.

– Ca te bag – zise ea – dar bine sa ai grija, de nu-mi vei sluji pe placere, vezi parii cei nouazeci şi noua? Toţi sunt plini cu capete de om; în parul al sutalea va merge al tau; de ma vei sluji însa omeneşte, atunci îţi dau în tot anul cate un cal, care ţi-l vei alege tu din stava4 mea.

– Şi ce lucru voi avea? întreba feciorul.

– Oh – zise baba – ziua vei dormi, iar noaptea vei griji de o iapa ce am; dar sa grijeşti, cand va rasari soarele sa fii aici cu ea, ca eu cu lapte de la iapa aceea-mi fac cafeiul; iar de nu vei avea grija de ea, de s-ar întampla sa fuga acasa la manz, atunci manzul o suge şi eu, neavand cu ce-mi face cafeiul, te voi manca pe tine, iar capul colo ţi-l voi pune langa cele nouazeci şi noua şi se împlineşte suta. Pricepuşi?

– Pricepui.

– Şi te legi?

– Ma leg!

– Te mai întreb o data: din bunavoie te bagi la mine sluga şi vei face tot ce zic?

– Din bunavoie ma bag sluga şi voi face tot ce zici.

Bine. Învoirea fu facuta. Baba intra în casuţa, unde avea o fata, şi-i zice:

– Baga bine de seama, sa poţi scapa, ca de nu, mane mancam pe dracul, vezi ca suntem hamesite de foame şi nu capatam un om plinuţ. Acesta ar fi numai bun.

– Lasa numai pe mine – zise fata – bine ca l-au adus pacatele lui aci, ca o sa traim o ţara şi bine cu carnea lui. Şi se dete peste cap şi se facu iapa.

Îndata ce însera, se sui Crancu, vanatorul codrilor, pe ea, şi hi, la camp! El nu se coborî de pe ea cat fu noptiţa de mare. Dar catre ziua-l prinse un somn greu şi adormi; atunci iapa-l puse frumuşel calare pe un muşuroi şi se cam mai duse.

Cand se deştepta, se mai facea ziua. Şi începe a plange: „Vai de mine, ca-mi pune baba capul în par!”

– Nu te teme – zice un Harau mare, era cumnatul sau, – nu te teme; iapa ta nu e iapa, e zmeoaica, fata babei, şi vrea sa-ţi puna capul în par, ci nu te teme; acum s-a facut o cioara şi zboara chiar pe sub nori, ci merg eu dupa ea; cand o vei vedea aproape de tine, tu sa dai cu capastrul în ea şi sa zici: „Hi, iapa babei, c-un manz dupa tine!”

Şi zbura Haraul pana în înaltul cerului şi acolo afla pe iapa babei în forma de cioara, şi mi ţi-o ciocani şi mi ţi-o flocai, de gandeai ca nu-i mai ramane pene, şi mi ţi-o aduse în jos.

Cand fu aproape de fecior, el dete cu capastrul în ea şi zise: „Hi, iapa babei, c-un manz dupa tine!” Şi în clipa aceea se facu (iapa) şi merse acasa.

– Buna dimineaţa, matuşa; dar pare-ţi bine ca-ţi aduc iapa?

– Pare, ca şi cand mi-ai trage un rug pe spate!

Apoi dete feciorului demancare şi-i spuse sa mearga sa se culce. Şi se culca feciorul fara pic de grija şi adormi, ca omul obosit, iar baba lua pe fata la trei parale şi-o batu, şi-o batu pana toata o învineţi, de ce s-a lasat de-o pascut-o sluga toata noaptea. În deşert îi spunea fata tot ce ştia, ca ea nu voi sa creada.

Dupa ce însera, merse iar la camp. Şi nu se coborî de pe spatele iepei toata noptiţa, dar colo de catre dimineaţa în zori de zi, îl lovi un somn nemaipomenit şi, cum închise ochii, îndata se trezi calare pe un muşuroi, iar iapa, ca-n palma.

Începe a se vaita, începe a plange, dar iapa nu-i şi pace! Atunci îi iese în cale un Vultur mare – era cumnatul sau:

– Dar ce te vaieţi, cumnate?

– Dar cum sa nu ma vaiet, ca uite cum am umblat şi uite cum…

– Nu te supara nimic; ea s-a facut un miel sub o oaie, vezi colo în muntele cela. Eu merg şi iau mielul de sub oaie şi-l aduc aici langa tine. Cand îl voi slobozi jos, tu sa dai cu capastrul în el şi za zici: „Hi, iapa babei, cu doi manzi dupa tine!”

În cateva minute era aci Vulturul c-un miel în gheara şi-l slobozi langa Crancu, iar acesta-i dete una cu capastrul şi zise: „Hi, iapa babei, cu doi manzi dupa tine!” Şi îndata fu facuta iapa şi Crancu, vanatorul codrilor, se urca pe ea şi hi! acasa.

– Buna dimineaţa, matuşa; dar pare-ţi bine ca ţi-aduc iapa acasa?

– Pare, ca şi cand mi-ai trage un rug pe spate!

Dupa ce manca bine, Crancu se culca şi dormi, iar baba se duse la fata ş-o batu, ş-o batu de gandeai c-o prapadeşte cu bataia.

– Dar lasa-ma, mama, ca miel sub o oaie m-am facut şi ş-acolo m-a aflat, dar la noapte tot trebuie sa scap. Vin acasa şi ma fac un ghem, tu ma pune sub covata în tinda ş-apoi sa şezi pe covata.

Seara iar merse Crancu la iapa. Nici nu trecu bine de miezul nopţii şi începe feciorul a cucui (moţai) şi numai se trezeşte calare pe un muşuroi cu capastrul în mana. Suparat, necajit, plangea ca un copil; acum cand îşi mai împlinise anul, acum sa-şi puna capul! Dar atunci i se ivi Lupul, cumnatul sau, şi-i zise:

– Nu te supara nimic, cumnate; hai la baba acasa, ca iapa s-a facut un ghem sub covata-n tinda, iar baba şade calare pe covata. Eu voi intra în staulul oilor şi-al caprelor şi mi-oi face ispravile mele, baba va auzi oile zvarcolindu-se şi caprele zbierand şi va ieşi sa vada ce e. Atunci tu intra fara frica în tinda, ia ghemul de sub covata şi mergi cu el în drum şi-l tranteşte jos şi zi: „Hi, iapa babei, cu trei manzi dupa tine!”

Aşa şi facura; mersera la baba acasa. Lupul intra în staul şi prinse numai o capra, dar aceea aşa larma facu, încat trebui sa iasa baba pana afara sa vada ce e. Într-aceea feciorul se furişa iute în tinda, lua ghemul de sub covata şi fugi cu el în drum, unde oprindu-se dete cu el de pamant şi zise: «Hi, iapa babei, cu trei manzi dupa tine!» Şi numai vazu ca ghemul se face iapa şi intra în curte:

– Buna dimineaţa, matuşa; dar pare-ţi bine ca ma vezi?

– Dar cum sa nu? Nu se putu însa destul mira ca de unde are iapa, ca ea ştia ca-i sub covata.

– No, matuşa, slujitu-te-am cum se cuvine?

– Slujit; mergi acum în grajd si-ţi alege un cal, care vei voi, ş-apoi te du. Şi intra Crancu în grajd şi se uita peste toţi caii, iar în fundul grajdului era o gloaba de cal roşu, dar numai pielea pe oase de gras; de-o poşta-i vedeai coastele. Pe acela şi-l alese feciorul. În zadar zicea Vajbaba ca nici de ruşine nu-l lasa sa plece de la ea cu calul cel mai rau, ca el nu voi sa primeasca (decat) numai pe acela.

– No – zise baba dupa ce vazu ca (nu) învinge cu el – de-ai ales din mintea ta, buna minte ai, iar de te-a-nvaţat cineva, îi poţi mulţumi ca bine te-a învaţat.

Şi se lua Crancu pana ieşi de la baba, apoi dupa ce-a ajuns într-o padure a zis calul:

– Stapane, fa un foc mare, ca sa se adune jar mult, sa ma satur o data, apoi sa vezi ce cal ţi-ai ales. Şi facu feciorul un foc mare, mare din vreo treizeci de stejari de cei mari şi dupa ce trecu focul tot, apoi vantura spuza cu palaria de pe jar ş-aduse calul aici sa manance; şi manca, pana manca tot jarul, apoi se scutura o data de-i sarira toate floacele de pe el şi ramase ca uns cu unt de frumos.

– Acum sui, domnul meu, pe mine, şi-mi spune: cum sa te duc? ca vantul ori ca gandul?

– Sa ma duci ca gandul.

Şi-ntr-o clipita au fost la curţile lui jupanul Pogan, ale zmeului. Aici aflara pe nevasta care chiar venea cu vasele pline de apa, dar nu mai pierdura pic de vreme, ci o puse pe cal şi du-te, copile!

Armasarul zmeului din grajd atunci rancheza o data, încat toate ferestrele curţilor se sparsera şi ieşi zmeul afara mainios sa vaza ce-i.

– Dar ce caini ai iar, foame ţi-e? Sete ţi-e? Ştiu ca Crancu, vanatorul codrilor, n-a mai înviat sa vina dupa nevasta.

– Ba chiar a înviat ş-a dus-o mai înainte.

– Ce gandeşti: pot manca trei paini, pot bea trei cupe de vin şi dormi ca trei ceasuri, apoi sa plec dupa el?

– Poţi pe dracul, c-acum Crancu e calare pe frate-meu cel mai mic care are de trei ori mai mare putere decat mine.

– Sa mergem dar!

Şi se luara, ca vantul, tot pe sub nori şi-n urma Crancului, dar nu era modru5 de-al ajunge.

Cand zari oleaca calul zmeului pe-al Crancului, zise-n limba lor:

– Frate, frate, mai înceata-ţi paşii ca, de nu, plesnesc.

Iar calul Crancului a zis, vezi bine în limba cailor, de nici zmeul nu pricepu:

– Bucuros îmi mai domolesc paşii daca vei arunca pe zmeul o data-n sus în slava cerului, apoi sa faci cu el zup în fundul pamantului, ca nici de nume sa nu-i auzim. Şi calul zmeului aşa facu: arunca o data pe zmeu în slava cerului, apoi facu cu el zup! în fundul pamantului, de tot mii de bucaţele se facu. Acum aştepta calul Crancului pa-al zmeului şi mersera împreuna pana acasa la fraţii Crancului. Aceia erau batrani şi plini de copii, dar Crancu, prin cate trecuse, şi tot era voinic şi frumos, de gandeai ca nici un gand nu l-a mancat în viaţa. Dar Crancu aci puţin a stat, caci i-a venit veste ca socru-sau trage de moarte şi-l cheama sa ia el stapanirea. S-a şi dus ş-a ramas împarat în locul socru-sau ş-a stapanit cu dreptate şi cu înţelepciune; acum însa nu mai traieşte, a murit deodata cu dreptatea.

Iar eu ma suii pe-un cui
Sa nu v-o mai spui.