Fiica unui curtean umil fusese rapita de o vrajitoare rea, care o inchisese intr-un turn foarte inalt, fara poarta.
Fetita crescuse si, odata cu ea, crescu si cosita sa balaie, atat de balaie, incat parea de aur.
Trecura anii, pana cand, intr-o seara, principele acelui tinut, care tocmai traversa padurea, auzi in departare un cantec frumos si trist. Gasi turnul si, curios, incerca sa intre, insa acesta era inaccesibil. Intr-o alta seara vazu cum pe fereastra atarna o cosita lunga si cum pe ea coboara o vrajitoare. Astepta sa plece batrana vrajitoare si se catara pe cosita de par. Ajuns su,s dadu peste o tanara frumoasa care plangea amarnic.
Nu mai plange. Acum ca deja cunosc drumul, voi veni la tine sa mai vorbim si sa te ascult cum canti.
Vrajitoarea banui ca ceva s-a schimbat, pentru ca acum, cantecele fetei nu mai erau asa de triste.
Intr-o zi, harca cea rea veni pe neasteptate in turnul cel inalt, iar cand urca principele, il impinse in gol. Din cauza cazaturii puternice, principele orbi si, suparat, hotari sa plece. In acest timp, Cosita de Aur reusi sa scape din turnul cel inalt.
Merse ce merse, iar intr-o seara, istovita de atata drum, canta unul din cantecele ei triste. Principele, care tocmai trecea pe acolo, recunoscu vocea iubitei sale… De atunci cei doi nu se mai despartira.