(O odaie modesta de mahala. În fund, la dreapta, o ușa; la stanga o fereastra. De-o parte și de alta a scenii cate un pat de culcare. În mijlocul odaii o masa împrejurul careia sunt așezate scaune de paie. Pe masa, o lampa cu gaz; pe globul lampii un abat-jour cusut pe canava. În planul întai, la stanga, o soba cu ușa deschisa și cu cațiva taciuni palpaind. — Leonida e în halat, în papuci și cu scufia de noapte; Efimița în camizol, fusta de flanela roșie și legata la cap cu tulpan alb. Amandoi șed de vorba la masa)
SCENA I
LEONIDA: Așa, cum îți spusei, ma scol într-o dimineața, și, știi obiceiul meu, pui mana întai și-ntai pe „Aurora Democratica”, sa vaz cum mai merge țara. O deschiz… și ce citesc? Uite, țiu minte ca acuma: „ 11/23 Faurar… a cazut tirania! Vivat Republica!”
EFIMIȚA: Auzi colo!
LEONIDA: Raposata dumneei — nevasta-mea a d-întai — nu se sculase înca. Sar jos din pat și-i strig: „Scoala, cocoana, și te bucura, ca ești și dumneata muma din popor; scoala, c-a venit libertatea la putere!”
EFIMIȚA (afirmativ): Ei!
LEONIDA: Cand aude de libertate, sare și dumneei raposata din pat… ca era republicana! Zic: gatește-te degraba, Mițule, și… hai și noi pe la revuluție. Ne îmbracam, domnule, frumos, și o luam repede pe jos pana la teatru… (cu gravitate) Ei, cand am vazut… știi ca eu nu intru la idee cu una cu doua…
EFIMIȚA: Ți-ai gasit!… dumneata nu ești d-aia. Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.
LEONIDA: Ori sa zici nu știu ce și nu știu cum, ca adicatele „acu, unde ești tu republican, ții partea națiunii…”
EFIMIȚA: Aș!
LEONIDA: Dar, cand am vazut, am zis și eu: sa te fereasca Dumnezeu de furia poporului!… Ce sa vezi, domnule? Steaguri, muzici, chiote, tambalau, lucru mare, și lume, lume… de-ți venea amețeala nu altceva.
EFIMIȚA: Bine ca n-am fost la București pe vremea aia! cum sunt eu nevricoasa, Doamne ferește! pațeam alte alea…
LEONIDA: Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit. (schimband tonul) Ei, cat gandești c-a ținut toiul revuluției?
EFIMIȚA: Pana seara.
LEONIDA (zambind de așa naivitate, apoi cu seriozitate): Trei saptamani de zile, domnule.
EFIMIȚA (minunandu-se): Nu ma-nnebuni, soro!
LEONIDA: Ce te gandești dumneata, ca a fost așa un bagadel lucru? Fa-ți idee: daca chiar Galibardi, de-acolo, de unde este el, a scris atunci o scrisoare catra națiunea romana.
EFIMIȚA (cu interes): Zau ?
LEONIDA: Mai e vorba!
EFIMIȚA: Adica cum?
LEONIDA: Vezi dumneata, i-a placut și lui cum am adus noi lucrul cu un sul subțire ca sa dam exemplu Evropii, și s-a crezut omul dator, ca un ce de politica, pentru ca sa ne firitiseasca…
EFIMIȚA (curioasa): Dar… ce spunea în scrisoare ?
LEONIDA (cu importanța): Patru vorbe, numai patru, dar vorbe, ce-i drept! Uite, țiu minte ca acuma: „Bravos națiune! Halal sa-ți fie! Sa traiasca Republica! Vivat Prințipatele Unite!” și jos iscalit în original „Galibardi”.
EFIMIȚA (satisfacuta): Apoi, atunci daca-i așa, a vorbit destul de frumos omul!
LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi: om, o data și jumatate! (cu mandrie și siguranța) Ei! gianta latina, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a bagat el în racori, gandești, pe toți împarații și pe Papa de la Roma?
EFIMIȚA (mirata): Și pe Papa de la Roma? Auzi, soro?
LEONIDA: Ba înca ce! i-a tras un tighel, de i-a placut și lui. Ce-a zis Papa — iezuit, aminteri nu-i prost! — cand a vazut ca n-o scoate la capatai cu el?… „Ma nene, asta nu-i gluma; cu asta, cum vaz eu, nu merge ca de, cu fitecine; ia mai bine sa ma iau eu cu politica pe langa el, sa mi-l fac cumatru.” Și de colea pana colea, tura vura, c-o fi tunsa, c-o fi rasa, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.
EFIMIȚA (cu ironie): Și-a cunoscut omul nașul!
LEONIDA: Vezi bine!… Acu ia spune, cam cați oameni te bate gandul ca sa aiba Galibardi?
EFIMIȚA: Sumedenie!
LEONIDA: O mie, domnule, numai o mie.
EFIMIȚA: Ei! fugi ca mor! și adica numai cu o mie sa…
LEONIDA (întrerupand-o): Da, dar întreaba-ma sa-ți spun ce fel de oameni sunt.
EFIMIȚA: Ceva tot unul și unul.
LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleși pe sprinceana, care mai de care, da cu pușca-n Dumnezeu; volintiri, ma rog: azi aici, maine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut!
EFIMIȚA: Ei! așa da.
LEONIDA: Și toți se-nchina la el ca la Cristos; de hatarul lui, sunt în stare, trei zile d-a randul, sa nu manance și sa nu bea, daca n-or avea ce.
EFIMIȚA: Ce spui, soro?
LEONIDA: Ce-ți spui eu, și cate și mai cate altele și mai și.
EFIMIȚA: Bravos!
(O mica pauza și cascaturi de amandoua parțile)
LEONIDA: Trebuie sa fie tarziu, Mițule; ne culcam?
EFIMIȚA (se scoala și se uita la ceas): Douaspce trecute, bobocule.
LEONIDA (sculandu-se și el și mergand spre patul din stanga): Vezi dumneata cum trece vremea cu vorba…
EFIMIȚA (dregandu-și patul): Ei! cum le spui dumneata, sa tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.
LEONIDA (la pat și intrand sub plapuma): Mițo, ai zis matale fetii sa vie maine mai de dimineața ca sa faca focul ?
EFIMIȚA (stingand lampa): Da. (se-nchina și se așaza în pat la dreapta)
(Odaia ramane luminata numai de flacara taciunilor din soba)
LEONIDA (dupa ce s-a învartit în pat pana sa-și faca culcușul, cu satisfacție): A! aașa!
(Un moment pauza, în timp ce fiecare se așaza bine în așternutul sau)
EFIMIȚA (din așternut): Și zi așa cu Galibardi, ai?
LEONIDA (asemenea): Așa zau!… Ei! mai da-mi înca unul ca el, și pana maine seara, — nu-mi trebuie mai mult, — sa-ți fac republica… (cu regret.) Dar nu e! Dar o sa-mi zici ca cu încetul se face oțetul, ori ca mai rabda, ca n-a intrat zilele-n sac. (cu tarie) D-apoi bine, frate, pana cand tot rabda azi, rabda maine ? ca nu mai merge, domnule, s-a saturat poporul de tiranie, trebuie republica!
EFIMIȚA: Adica, zau, bobocule, de! eu, cu mintea ca de femeie, pardon sa te-ntreb și eu un lucru: ce procopseala ar fi și cu republica?
LEONIDA (minunat de-așa întrebare): Ei! bravos! ș-asta-i buna! Cum, ce procopseala? Vezi asta-i vorba: cap ai, minte ce-ți mai trebuie? Apoi, închipuiește-ți dumneata numai un condei, stai sa-ți spui: mai întai și-întai ca daca e republica, nu mai platește niminea bir…
EFIMIȚA: Zau?
LEONIDA: Zau… Al doilea ca fieștecare cetațean ia cate o leafa buna pe luna, toți într-o egalitate.
EFIMIȚA: Parol?
LEONIDA: Parol… Par egzamplu, eu…
EFIMIȚA: Pe langa pensie ?
LEONIDA: Vezi bine; pensia e bașca, o am dupa legea veche, e dreptul meu; mai ales cand e republica, dreptul e sfant: republica este garanțiunea tuturor drepturilor.
EFIMIȚA (cu toata aprobarea): Așa da.
LEONIDA: Și al treilea, ca se face și lege de muraturi.
EFIMIȚA: Cum lege de muraturi ?
LEONIDA: Adicatele ca nimini sa nu mai aiba drept sa-și plateasca datoriile.
EFIMIȚA (crucindu-se cu mirare): Maica Precista, Doamne! apoi daca-i așa, de ce nu se face mai curand republica, soro ?
LEONIDA: Hei! te lasa reacționarii, domnule ? Firește, nu le vine lor la socoteala sa nu mai plateasca niminea bir! e aproape de mintea omului: de unde ar mai manca ei lefurile cu lingura?
EFIMIȚA: Așa e… dar… (reflectand mai adanc) un lucru nu-nțeleg eu.
LEONIDA: Ce lucru?
EFIMIȚA: Daca n-o mai plati niminea bir, soro, de unde or sa aiba cetațenii leafa?
LEONIDA (în lupta cu somnul): Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui sa-ngrijeasca sa aiba oamenii lefurile la vreme…
EFIMIȚA (lamurita): Așa da… vezi, mie nu-mi dadea-n gand. (dupa o pauza de reflecție) Ce bine ar fi! unde da Dumnezeu odata sa o mai vedem ș-asta, republica! (Leonida începe sa sforaie) Dormi, soro?… (Leonida sforaie-nainte) A adormit.
SCENA II
(Coana Efimița se așaza pe o ureche și adoarme și ea. — Unu dupa miezul nopții suna rar în vecinatate: patru batai pentru sferturi, apoi o bataie mai grava pentru ceas. În orchestra melodrama „misterioso”. Cateva momente pauza, dupa care s-aud în departare doua-trei detunaturi de pușca și chiote surde; apoi, altele mai multe fi strigate mai distincte, și înca o data)
EFIMIȚA (se deșteapta și se ridica-n pat, privind cu nedumerire catre ușe și întreband cu neastampar): Cine e? (pauza) Cine e? (pauza; sare din pat, alearga repede la ușa și o încearca daca e bine încuiata, asemenea la fereastra, și se-ntoarce mai puțin îngrijata sa se așeze iar la loc, facandu-și o cruce) Cine știe ce-oi fi visat!… (se culca și ațipește iar; în orchestra melodrama; pauza; o salva de detunaturi și strigate înmulțite; cocoana sare din pat cat colo)… Cine e?… (o pauza, merge tremurand la masa, cauta p-întunerec chibriturile și aprinde lampa; foarte emoționata, încearca înca o data ușa, merge în varful degetelor la dulapul de haine, îl încuie repede, ca și cum ar fi prins pe cineva în el, și asculta cu palpitație ce se petrece înauntru; se uita apoi pe sub paturi și prin toate colțurile, stinge lampa, se-nchina și se urca iar în pat) Ce-o fi ș-asta? (deodata, s-aud o noua salva și chiote prelungite; coana Efimița sare jos și ramane înmarmurita în picioare ascultand; o alta salva și strigate) Leonido! (zgomotul se repeta) Leonido!! (pauza; zgomotul se repeta cu putere; cocoana se repede peste un scaun cu exasperare, se împiedeca și cade peste patul lui Leonida) Leonido!!!
SCENA III
LEONIDA (sculandu-se din somn spaimantat): Ai! ce e?
EFIMIȚA: Leonido! scoala ca-i foc, Leonido!
LEONIDA (speriat): Unde-i foc ?
EFIMIȚA: Scoala ca-i revuluție, batalie mare afara!
LEONIDA: Aș! vorba sa fie! Ce te pomenești vorbind, domnule?
EFIMIȚA: Batalie la toarta, soro: pistoale, puști, tunuri, Leonido, țipete, chiote, lucru mare, de am sarit din somn!
LEONIDA (luand-o cu binișorul): Mițule, nu-i nimica; știi cum ești dumneata nevricoasa, unde am vorbit toata seara de politica, te-i fi culcat și cu fața-n sus și ai visat cine știe ce.
EFIMIȚA (impacientata): Leonido, deșteapta sunt eu acuma?
LEONIDA: Apoi de! Mițule, asta dumneata știi.
EFIMIȚA (atinsa): Bravos, bobocule! nu m-așteptam ca tocmai dumneata sa te pronunți cu așa iluzii în contra mea; te credeam mai altfel… îmi pare rau!… Cucoane Leonido, sunt deșteapta; am auzit acum cum te-auz și m-auzi… revuluție, batalie mare!
LEONIDA: Bine, Mițule, stai, nu te importa degeaba. De cand m-ai deșteptat pe mine, ai mai auzit ceva?
EFIMIȚA: Nu.
LEONIDA: Apoi de! cum vine treaba asta? spune matale…
EFIMIȚA (cam în nedomirire): De, soro, știu și eu?
LEONIDA: Apoi, vezi? Dar… s-o mai luam și pe partea ailalta, sa vedem ce-ai sa mai zici. Bine, chiar revuluție sa fi fost, sa zicem;… nu știi dumneata ca n-are nimini voie sa descarce focuri în oraș? e ordin de la poliție…
EFIMIȚA (aproape rasconvinsa): De! bobocule, sa zic și eu cum zici, ca dupa cum le spui dumneata, una și cu una fac doua, n-are de unde sa te mai apuce omul… (stand la ganduri și iar îndoindu-se) Dar bine, soro, am auzit, am a-u-zit; cum s-auz ce nu era? ce-am auzit daca nu era nimica?
LEONIDA: Ei! domnule, cate d-astea n-am citit eu, n-am par în cap! Glumești cu omul! Se-ntampla… (cu tonul unei teorii sigure) ca fiinca de ce? o sa ma-ntrebi… Omul, bunioara, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și dupa aia din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urma, firește, și nimica mișca.
EFIMIȚA: Comedie, soro! (minunandu-se) Așa o fi!
LEONIDA: Bunioara și la dumneata acuma, o ipohondrie trecatoare; nu-i nimica… Hai sa ne culcam: noapte buna, Mițule.
EFIMIȚA: Noapte buna. (înca nedomirita oarecum, stinge lampa și se vara în pat.)
LEONIDA (dupa o pauza): Nu te mai culca cu fața-n sus, Mițule, ca iar visezi.
(Cocoana s-așaza p-o ureche; în odaie întunerec, în orchestra melodrama;
o pauza, dupa care d-odata se aud în departare chiote, strigate și detunaturi)
SCENA IV
EFIMIȚA: Ai auzit?
LEONIDA: Ai auzit?
(Amandoi, d-odata, se ridica înfiorați. Zgomotul s-apropie)
EFIMIȚA (sarind din pat): E idee, Leonido ?
LEONIDA (cu spaima): Aprinde lampa… (sare și el din pat)
(Zgomotul mai aproape)
EFIMIȚA (aprinzand lampa): E fandacsie, bobocule ?
LEONIDA (tremurand): Nu-i lucru curat, Mițule!
(Zgomotul tot mai tare)
EFIMIȚA: E ipohondrie, soro?
(Zgomotul crește mereu)
LEONIDA: E primejdie mare, domnule! Ce sa fie?
EFIMIȚA: Ce sa fie? dumneata nu vezi ce sa fie? Revuluție, batalie mare, Leonido!
LEONIDA (ciudindu-se): Bine, frate, revuluție ca revuluție, dar nu-ți spusei ca nu-i voie de la poliție sa dai focuri în oraș?
(Zgomotul crește înainte)
EFIMIȚA (tremurand): Voie, ne-voie, auzi ?
LEONIDA (asemenea): Auz: dar nu e, nu se poate sa fie revuluție… Cata vreme sunt ai noștri la putere, cine sa stea sa faca revuluție?
EFIMIȚA: De! întreaba-ma sa te-ntreb… (zgomot mare) Auzi ?
LEONIDA: Unde mi-este gazeta? (nervos) ca daca o fi sa fie revuluție, trebuie sa spuie la „Ultime știri”. Unde mi-e gazeta? (merge la masa, ia gazeta, își arunca ochii pe pagina a treia și da un țipat) A!
EFIMIȚA: Ei!
LEONIDA (pierdut): Nu e revuluție, domnule, e reacțiune; asculta: (citește tremurand) „Reacțiunea a prins iar la limba. Ca un strigoi în întunerec, ea sta la panda ascuțindu-și ghearele și așteptand momentul oportun pentru poftele ei antinaționale… Națiune, fii deșteapta!” (cu dezolare) Și noi dormim, domnule!
EFIMIȚA (asemenea): Cine strica, soro, daca nu mi-ai citit gazeta de cu seara!
(Zgomot tare)
LEONIDA (prapadit): Și pe mine ma știu toți reacționarii ca sunt republican, ca sunt pentru națiune.
EFIMIȚA (tremurand și începand sa planga): Ce-i de facut, soro?
LEONIDA (stapanindu-se ca sa-i faca curaj): Nu te speria, Mițule, nu te speria…
(Salve și chiote foarte apropiate)
EFIMIȚA: Iute, soro, pune mana.
(Amandoi trag cearșafurile din paturi în mijlocul casii, golesc dulapul, scrinul, și fac doua legaturi mari; apoi baricadeaza ușa cu paturile și cu mobilele)
LEONIDA (lucrand): Mergem la gara pan dosul Cișmegiului, și plecam pana-n ziua cu trenul la Ploiești… Acolo nu mai mi-e frica: sunt între ai mei! republicani toți, saracii!
(Zgomot și mai aproape)
EFIMIȚA (îngrozita, oprindu-se din lucru și ascultand): Soro! soro! auzi dumneata? Zavragiii vin încoace!
LEONIDA (asemenea): Auz… (tremura) Și cum sunt eu deocheat, drept aicea vin, sa ne darame casa.
EFIMIȚA (îndoindu-se de genuchi și înecandu-se): Nu-mi spune, soro, ca mor!
LEONIDA: Fa iute, iute!
(Zgomotul și mai aproape; Leonida cade-n genuchi)
EFIMIȚA: Soro, mor! a intrat în ulița noastra…
LEONIDA: Stinge lampa!
(Cocoana sufla iute în lampa; zgomotul este sub ferestre. Amandoi sunt trasniți. O pauza, zgomot și apoi cateva batai în ușa d-afara)
EFIMIȚA (șoptind): Sunt la ușa.
LEONIDA (asemenea): Atat mi-a fost!… Nu te mișca. (bataile se repeta mai tare; zgomotul s-a cam departat). Sa ne ascundem în dulap…
EFIMIȚA: Sa lasam calabalacul și sa sarim pe fereastra…
LEONIDA: Dar daca or fi intrat în curte?
(Bataile în ușa se îndesesc cu nerabdare; zgomotul se departeaza mereu)
UN GLAS DE FEMEIE (d-afara): Dar asta, comedie!
EFIMIȚA (cu uimire, plecandu-se spre ușa s-asculte): Ai?
LEONIDA (oprind-o): St! nu te mișca!
(Pumni tari în ușa; zgomotul și mai departe)
GLASUL (d-afara): Ei! Doamne! (strigand) Conița!
EFIMIȚA (uimita): E slujnica, Leonido, Safta.
(Chiotele și împușcaturile d-abia se mai aud foarte departe)
LEONIDA: St! parca s-a mai departat zavera!
(Batai desperate în ușa)
GLASUL (d-afara): Deschide, cocoana, sa fac focul. (o pauza. Leonida și Efimița asculta uimiți, neștiind ce sa creaza) Vai de mine! nu-i buna asta! a pațit boierii ceva!
EFIMIȚA: E Safta… (vrea sa mearga la ușa)
LEONIDA (oprind-o): St! nu deschide o data cu capul!
EFIMIȚA (nemaiputand rabda și zmucindu-se): Trebuie sa deschiz, soro, ca-ncepe dobitoaca sa țipe și-i mai rau: ne da de gol la zavragii!
(Batai din toate puterile în ușa)
LEONIDA (comprimandu-și inima și cu un ton de suprema resignare): Deschide!
EFIMIȚA (mergand în varful degetelor la ușa, întreaba cu gura jumatate): Cine e?
GLASUL (d-afara): Eu, cocoana; am venit sa fac focul.
EFIMIȚA (sta un minut la îndoiala, apoi se hotaraște și, dand în laturi baricada, deschide și cu glasul alertat): Haide, intra.
(în odaie e întunerec. Coana Efimița ține piept Saftii la ușa)
SCENA V
EFIMIȚA (mișcata, cu tonul misterios): Ce-i afara, Safto ?
SAFTA (care a intrat cu un braț de lemne): Bine, cocoana, ce sa fie! Dar pan-acuma n-am putut închide ochii: toata noaptea a fost masa mare la bacanul din colț; acu d-abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo cațiva, se duceau acasa pe doua carari; era și Nae Ipingescu, ipistatul, beat frant; chiuia și tragea la pistoale… obicei mitocanesc.
LEONIDA (nedomirit): Ce obicei?
SAFTA: Știi, a facut oamenii chef, c-aseara a fost lasata-secului.
EFIMIȚA (înseninandu-se și prinzand limba, catra Leonida cu umor): A fost lasata, secule!
LEONIDA (îmbarbatat): Ei vezi ? (plin de triumful teoriei) Tot vorba mea, domnule! Omul, bunioara, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intra la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și dupa aia, din fandacsie cade în ipohondrie. (catre cocoana) Vazuși?
EFIMIȚA (cu chef): Ei! soro! parca ziceai ca nu e voie de la poliție sa se dea cu pistoale în oraș ?
LEONIDA (sigur): Apoi bine, nu vezi dumneata ca aici a fost chiar poliția în persoana…
EFIMIȚA: Ei, bobocule, apai cum le știi dumneata toate, mai rar cineva! (aprinde lampa)
(Amandoi sunt foarte veseli. Safta ramane încremenita vazand rasturnarea odaii)
Cortina