Colt Alb

PARTEA a I-a
Capitolul 1
PÎRTIA CĂRNII
Padurea de molift negru şerpuia mohorîta de-a lungul malurilor înghețate. Vîntul despuiase de curînd arborii de veşmîntul lor alb de gheața, şi în lumina palida a asfințitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, pareau ca se pleaca unul spre altul. O tacere nemarginita domnea asupra întinderii şi întreg ținutul nu era decît o pustietate nesfîrşita şi fara de viața, încremenita, atît de însingurata şi rece, ca nici tristețe nu mai trezea. Te îmbia parca sa rîzi, dar un rîs ce înfiora mai mult decît orice tristețe, un rîs fara voioşie, ca zîmbetul sfinxului, un rîs rece ca gheața, în care salaşluia ceva din grozavia celor nestramutate. Era Wildul1, salbaticul wild de la miazanoapte, cu inima de gheața.
Dar viața totuşi era, undeva departe în acest ținut, o viața sfidatoare. În josul apei înghețate trudea un atelaj de cîini-lupi. Blana lor zburlita prinsese chiciura, iar rasuflarea le îngheța în aer de cum ieşea din gura în pufaituri de aburi, aşternîndu-li-se apoi în cristale pe blana. Prinşi în hamuri şi şleauri2 de piele, cîinii trageau dupa ei o sanie. Era o sanie fara talpici, facuta din scoarța groasa de mesteacan, cu fundul de-a dreptul pe zapada. Botul îi era adus în sus şi rasucit ca un sul, anume ca sa împinga sub sanie coama de zapada afînata ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se afla legata zdravan o lada lunga şi îngusta. Mai erau şi altele – paturi, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie; dar în ochi îți sarea mai întîi lada lunga şi îngusta, care ocupa mai tot locul.
Înaintea cîinilor paşea anevoie un barbat cu rachete mari în picioare. În urma saniei, un altul. În lada de pe sanie zacea un al treilea, pentru care truda se sfîrşise, un om pe care wildul îl doborîse şi îl rapusese pentru a nu se mai putea urni sau lupta vreodata. Prin natura lui, wildul nu iubeşte mişcarea. Pentru el viața e o ocara, caci viața înseamna mişcare; şi wildul nazuieşte întotdeauna sa nimiceasca mişcarea. El îngheața apa pentru a o opri sa alerge spre mare, alunga seva din arbori de-i face sa înghețe pîna-n maduva, dar cel mai salbatic şi mai grozav îl haituieşte şi-l doboara wildul pe om – omul, faptura cea mai neastîmparata, mereu razvratita împotriva zicalei dupa care mişcarea trebuie sa duca pîna la urma la nemişcare.
Totuşi, înaintea şi în urma saniei, neînfricați şi dîrji, paşeau anevoie cei doi oameni care nu fusesera înca rapuşi, îşi acoperisera trupurile cu blanuri şi piei moi. Genele, obrajii şi buzele le erau atît de încarcate de cristalele rasuflarii lor înghețate, ca nici nu li se mai putea desluşi chipul. Ai fi spus ca sunt nişte aratari, ciocli dintr-o lume a duhurilor, la înmormîntarea unei stafii. Nu erau însa decît oameni care razbateau prin pustietate, prin ținutul amagirii şi tacerii, bieții vîntura-lume, porniți într-o aventura uriaşa, luptîndu-se cu straşnicia unei lumi tot atît de îndepartate, straina şi încremenita precît e haul vazduhului.
Mergeau fara vorba, cruțîndu-şi suflarea pentru truda trupurilor. Pretutindeni domnea tacerea, care îi apasa ca o povara. O simțeau cum le apasa creierii, întocmai cum scafandrul simte în adîncuri o presiune de mai multe atmosfere3. Îi strivea sub greutatea imensitații fara margini şi a unei sorți de nestramutat. Îi strivea pîna în cele mai tainice ascunzişuri ale sufletului, storcînd din ei, aşa cum storci sucul din boaba de strugure, toate patimile şi exaltarile înşelatoare şi neîngaduita prețuire de sine a omului, pîna ce şi-au dat seama ca sunt pieritori şi marunți, bieți atomi, biete fire de praf ce se mişca cu prea puțina viclenie şi fara un dram de minte în vîltoarea jocului marilor elemente şi forțe oarbe dezlanțuite.
Trecu o ora şi înca una. Lumina palida a zilei scurte, lumina fara soare, începuse sa se destrame, cînd un urlet slab şi îndepartat strapunse atmosfera încremenita. Urletul crescu în icniri repezi, pîna ce ajunse la cea mai înalta nota, unde starui tremurator şi încordat, apoi se stinse încet. De n-ai fi simțit în el o salbaticie jalnica şi o pofta mistuitoare, ai fi putut crede ca e vreun suflet ratacit care se tînguie. Omul din fața întoarse capul pîna ce privirea lui o întîlni pe a celui din urma. Şi atunci, pe deasupra lazii lungi şi înguste, amîndoi dadura din cap cu înțeles.
Un nou urlet strapunse tacerea. De asta data, cei doi oameni îşi dadura seama dincotro vine: venea din urma, de undeva de pe întinderea de zapada peste care trecusera. Un al treilea urlet, ce parea raspunsul, se auzi tot dinapoia lor, dar din stînga celui de-al doilea urlet.
– Ne-au luat urma, Bill – spuse omul din fața.
Glasul îi rasuna raguşit şi parca dintr-o alta lume, iar ca sa vorbeasca, se trudise de-a binelea.
– Carnea e rara – îi raspunse tovaraşul sau. N-am mai vazut urme de iepure nu ştiu de cîte zile. Dupa aceea nu mai scoasera o vorba, deşi ramasera cu urechile ciulite la urletele de prada ce nu mai conteneau înapoia lor.
La caderea nopții vîrîra cîinii într-un desiş de molift de pe malul apei şi înjghebara tabara. Sicriul aşezat lînga foc le slujea deopotriva de scaun şi de masa. Cîinii-lupi, înghesuiți, ceva mai departe de foc, mîrîiau şi se ciorovaiau între ei, dar nu prea se aratau dornici sa se afunde în bezna.
– Henry, mi se pare ca se ațin pe lînga tabara mai aproape ca de obicei – observa Bill.
Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de cafea cu o bucata de gheața, dadu din cap. Şi nici nu se grabi sa vorbeasca pîna ce nu-şi lua locul pe sicriu şi nu începu sa manînce.
– Ştiu ei unde le e pielea la adapost. Tot e mai bine sa înfulece decît sa fie înfulecați. Cîinii aştia nu-s proşti deloc.
Bill dadu din cap.
– Eh, nu ştiu, zau. Tovaraşul îl privi mirat:
– Nu te-am mai auzit pîna acum sa te îndoieşti de deşteptaciunea lor.
– Henry – spuse celalalt, mestecîndu-şi tacticos fasolea -ai auzit ce larma au facut cînd le-am dat de mîncare?
– S-au batut pe ea mai mult ca de obicei – recunoscu Henry.
– Cîți cîini avem, Henry?
– Şase.
– Bine, Henry… – Bill se opri o clipa pentru a da mai multa greutate vorbelor sale. Dupa cum ți- am spus, Henry, avem şase cîini. Am scos din sac şase peşti şi am dat fiecarui cîine cîte unul dar un cîine a ramas fara peşte.
– Ai numarat greşit.
– Avem şase cîini – o lua celalalt de la capat, calm. Am scos şase peşti. Ureche Taiata a ramas fara peşte. Dupa aia m-am dus la sac şi i-am dat şi lui un peşte.
– Avem numai şase cîini – spuse Henry.
– Henry – continua Bill – nu vreau sa spun ca toți erau cîini, dar şapte au primit peşte. Henry se opri din mîncat şi, aruncînd o privire pe deasupra focului, numara cîinii.
– Acum îs doar şase – spuse el.
– L-am vazut pe celalalt rupînd-o la fuga prin nameți -zise Bill cu nepasare. Am vazut şapte. Henry îl privi compatimitor şi spuse:
– Ce n-aş da sa se termine odata drumul asta!
– Ce vrei sa spui? întreba Bill.
– Vreau sa spun ca încarcatura pe care o ducem cu noi îți cam zdruncina nervii şi ca ai început sa ai vedenii.
– M-am gîndit la asta – raspunse Bill cu seriozitate. Şi cum îți spuneam, cînd l-am vazut ca o tuleşte peste nameți, m-am uitat pe zapada şi i-am vazut urmele. Dupa aia am numarat cîinii şi tot şase mi-au ieşit la socoteala. Urmele mai sunt şi acum pe zapada. Vrei sa le vezi? Hai sa ți le arat.
Henry nu raspunse, ci mesteca mai departe, în tacere, pîna ce îşi termina mîncarea. O încheie cu o ceaşca de cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul palmei şi zise:
– Adica, crezi ca… – un urlet tînguitor, de o jale salbatica, venind de undeva din bezna, îi curma vorba. Se opri sa-l asculte, apoi îşi încheie fraza, aratînd în direcția de unde venea urletul – era vreunul din ei?
Bill dadu din cap.
– Al dracului sa fie daca nu-i aşa. Doar ai vazut şi tu ce larma au facut cîinii!
Urlet dupa urlet, şi altele care le raspundeau, transformara tacerea într-un adevarat balamuc.
De pretutindeni se auzeau urlete, iar cîinii îşi aratau spaima ghemuindu-se unul într-altul şi atît de aproape de foc, încît dogoarea le pîrlea parul. Înainte de a-şi aprinde pipa, Bill mai azvîrli cîteva lemne pe foc.
– Mi se pare ca te-ai cam pierdut cu firea – spuse Henry.
– Henry… – Bill trase gînditor din pipa şi dupa un rastimp urma: Henry, ma gîndeam… zau ca asta e cu mult mai fericit decît o sa fim noi amîndoi vreodata!
Facu semn catre cel de-al treilea, aratînd cu degetul mare în jos, spre lada pe care erau aşezați.
– Cînd om muri noi, Henry, mare noroc daca om avea destui bolovani peste hoiturile noastre, ca sa ne apere de cîini.
– Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate alelalte ca asta – adauga Henry. Nu-i de nasul nostru sa ne duca atîta cale ca sa ne îngroape.
– Ce ma framînta pe mine, Henry, este ce cauta la capatul pamîntului, prin locuri uitate de Dumnezeu, unul ca asta, care la el acasa era cineva şi care n-ar fi avut nevoie niciodata sa-şi bata capul ce sa manînce sau cu ce sa se acopere; asta nu pricep eu.
– Putea sa traiasca pîna la adînci batrînețe daca ramînea la el acasa – încuviința Henry.
Bill dadu sa mai spuna ceva, dar îşi lua seama. Se mulțumi sa arate cu degetul spre zidul de întuneric ce-i apasa de pretutindeni. În bezna de nepatruns nu puteai desluşi vreo forma, ci doar o pereche de ochi care straluceau ca jaraticul. Henry mai arata cu capul o a doua şi o a treia pereche. În jurul taberei se afla un cerc de ochi sclipitori. În rastimpuri, o pereche de ochi se mişca sau disparea, ca sa reapara dupa o clipa.
Neliniştea cîinilor crescuse şi, cuprinşi de spaima, dadura buzna spre foc, tîrîndu-se şi ghemuindu-se la picioarele oamenilor. În învalmaşeala, unul din cîini nimeri peste foc şi începu sa schelalaiasca de durere şi de spaima cînd mirosul de par pîrlit se raspîndi în aer. Larma facu o clipa ca cercul de ochi sa dea înapoi neliniştit şi chiar sa se retraga puțin, pentru ca îndata ce cîinii se liniştira, sa se apropie din nou.
– Henry, ce ghinion al dracului sa ți se termine muniția!
Bill îşi sfîrşi pipa şi-l ajuta pe tovaraşul sau sa aştearna culcuşul de blana şi paturile peste crengile de molift pe care le aşezasera pe zapada înainte de cina.
Henry mormai ceva şi începu sa-şi dezlege mocasinii.
– Cîte cartuşe ziceai ca ne-au ramas? întreba el.
– Trei – se auzi raspunsul – şi aş fi vrut sa fie trei sute. Le-aş fi aratat eu atunci, lua-i-ar naiba! Ridica pumnul amenințator spre ochii ce sclipeau, apoi îşi puse cu grija mocasinii în fața focului.
– De s-ar muia odata gerul – urma el. Sunt 50F4 sub zero de doua saptamîni. Ce bine ar fi fost sa nu ma fi pornit la drumul asta, Henry. Nu-mi place întorsatura pe care o ia. Nu ma prea simt eu în apele mele. Şi cum îți spuneam, aş vrea sa se sfîrşeasca odata drumul asta, sa putem sta amîndoi în fața focului la Fortul Mc. Gurry, aşa cum stam acum, şi sa jucam carți. Uite ce-aş vrea eu.
Henry mai mormai ceva şi se vîri în culcuş. Nu ațipi bine, ca-l trezi glasul tovaraşului sau.
– Asculta, Henry, cînd a venit ala de-a luat un peşte, de ce oare n-or fi sarit cîinii pe el? Asta ma framînta pe mine.
– Te framînți prea mult, Bill – raspunse Henry, somnoros. Nu erai aşa altadata. Mai taca-ți gura şi culca-te şi sa vezi ca mîine dimineața o sa te simți iara în apele tale. Cred ca nu stai bine cu stomacul şi d-aia eşti aşa.
Cei doi tovaraşi dormeau unul lînga altul, în acelaşi culcuş, rasuflînd din greu; focul sta sa se stinga şi ochii stralucitori strîngeau cercul în jurul taberei. De spaima, cîinii se strînsesera gramada şi din cînd în cînd mîrîiau amenințator la vreo pereche de ochi care se apropiau. La un moment dat se facu atîta larma, încît Bill se trezi. Ieşi din culcuş cu bagare de seama, ca sa nu-şi trezeasca tovaraşul, şi mai puse lemne pe foc. De îndata ce flacarile se înalțara cercul de ochi se trase înapoi. Mai arunca o privire spre cîinii ghemuiți unul într-altul. Se freca la ochi şi se uita la ei cu mai multa atenție. Apoi se strecura din nou sub paturi.
– Henry – zise el. Ei, Henry!
Henry mormai trezindu-se din somn şi întreba:
– Ce s-a mai întîmplat?
– Nimic – se auzi raspunsul – numai ca i-am numarat din nou şi iar sunt şapte.
Henry primi aceasta noutate printr-un mormait care se transforma în sforaiala şi adormi din nou.
Dimineața, Henry se trezi primul şi îl trase afara din culcuş şi pe tovaraşul sau. Deşi era şase dimineața, mai aveau înca trei ceasuri pîna sa se lumineze de ziua. Şi în bezna nopții, Henry începu sa pregateasca gustarea de dimineața, în timp ce Bill împaturea aşternutul şi pregatea sania de plecare.
– Asculta Henry – întreba el pe neaşteptate – cîți cîini ziceai ca avem?
– Şase.
– Greşit – proclama Bill, triumfator.
– Sunt iar şapte? întreba Henry.
– Nu, cinci; unu a tulit-o.
– La naiba! striga Henry, mînios, lasînd gatitul şi venind sa numere cîinii.
– Ai dreptate, Bill – spuse el. Grasanul a şters-o.
– Şi a rupt-o la fuga, de parca scapara în urma lui. Nu l-am putut vedea din pricina fumului.
– N-are sorți de scapare – încheie Henry. L-au înghițit de viu. Pun ramaşag ca schelalaia cînd le aluneca pe gîtlej, batu-i-ar Dumnezeu sa-i bata!
– Cîinele asta a fost întotdeauna nebun – zise Bill.
– Dar oricît de nebun o fi un cîine, chiar pîna într-atît nu cred sa fie ca s-o tuleasca şi sa-şi faca singur felul! Arunca o privire cercetatoare spre ceilalți cîini, prinzînd într-o clipa trasaturile caracteristice ale fiecarui animal. Ma prind ca nici unul din aştia n-ar face aşa ceva.
– Nici cu bîta nu-i poți urni de lînga foc – încuviința Bill. Am spus eu întotdeauna ca Grasanului îi lipseşte o doaga.
Iata epitaful unui cîine mort pe o pîrtie de la miazanoapte – şi cîți alți cîini, cîți oameni nu vor fi avut parte nici macar de unul ca acesta.

Capitolul 2
LUPOAICA
O data micul dejun terminat, cei doi oameni îşi legara pe sanie saracaciosul lor bagaj şi o pornira prin întuneric. În aceeaşi clipa, în gerul şi bezna nopții începura sa se auda urlete de o jale salbatica, ce se chemau şi-şi raspundeau. Conversația se curma. Pe la noua se crapa de ziua. La vremea prînzului, cerul se colora spre miazazi pîna ce orizontul deveni trandafiriu, marcînd linia pe care rotunjimea pamîntului o pune între însorita lume a sudului şi cea a nordului. Dar culoarea trandafirie pali iute. Geana de lumina cenuşie mai ținu pîna la trei, cînd se destrama şi ea, iar lințoliul nopții arctice se aşternu peste ținutul singuratic şi cufundat în tacere.
Pe masura ce se lasa întunericul, urletele salbatice care veneau din dreapta, din stînga şi din urma se auzeau tot mai aproape, atît de aproape, încît nu o data semanara groaza printre cîinii ce trageau din greu la sanie, stîrnind panica.
Dupa un astfel de moment de panica, Bill, care împreuna cu Henry izbutise sa înhame din nou
cîinii, zise:
– Mai bine şi-ar vedea de vînat prin alte parți şi s-ar cara o data, sa ne lase în pace!
– Teribil ne calca aştia pe nervi! spuse Henry, aprobator.
Dupa aceea nu mai scoasera o vorba pîna ce nu-şi instalara tabara.
Henry sta aplecat asupra oalei cu fasole care da în clocot şi din cînd în cînd arunca înauntru bucați de gheața. Deodata se auzi o lovitura, însoțita de un strigat al lui Bill şi de un schelalait ascuțit de durere ce venea dintre cîini.
Henry tresari şi se îndrepta tocmai la timp pentru a mai vedea o forma întunecata care disparea
peste zapezi, la adapostul întunericului. Îl zari apoi pe Bill în mijlocul cîinilor, cu un aer deopotriva triumfator şi abatut, ținînd într-o mîna o bîta zdravana, iar în cealalta – o coada de peşte şi o bucata de somn uscat la soare.
– A înşfacat jumatate – spuse Bill – dar şi eu i-am ars una. Îl auzi cum schelalaie?
– Cum arata? întreba Henry.
– Nu l-am putut vedea. Dar avea patru picioare, bot şi par şi arata ca orice cîine.
– O fi vreun lup domesticit.
– Al dracului de domesticit, lup sau ce-o fi el, daca vine aici chiar la timpul mesei şi ia o bucata de peşte!
În noaptea aceea, dupa ce-şi terminara cina şi se aşezara pe lada lunguiața tragînd din pipa, cercul de ochi scînteietori se strînse în jurul lor mai mult ca de obicei.
– Ce bine ar fi sa se ia dupa vreo turma de elani sau alt vînat şi sa se care de aici, sa ne lase în pace – zise Bill.
Henry îngîna ceva pe un ton nu prea prietenos, apoi timp de aproape un sfert de ora ramasera tacuți, Henry privind la foc, iar Bill – la cercul de ochi care sticleau în întuneric, dincolo de vapaia focului.
– Tare aş vrea sa fim acum la Mc. Gurry – începu el din nou.
– Mai termina o data cu ce-ai vrea tu şi cu vaicarelile astea! izbucni Henry, mînios. Nu ți-e bine la stomac. Asta-i cu tine. Ia o lingura de bicarbonat ca ai sa te îndulceşti şi ai sa fii un tovaraş mai placut!
Dimineața, Henry fu trezit de blestemele furioase ce ieşeau din gura lui Bill. Se sprijini într-un cot şi îşi vazu tovaraşul printre cîini, în apropierea focului bine întreținut, cu brațele ridicate amenințator şi cu fața schimonosita de furie.
– Hei! striga Henry. Ce s-a întîmplat?
– A şters-o şi Broscoiul – raspunse el.
– Nu, zau?
– Pe cinstea mea!
Henry sari din culcuş şi se repezi spre cîini. Îi numara cu luare-aminte şi apoi se alatura tovaraşului sau, blestemînd forțele wildului care le mai rapisera înca un cîine.
– Broscoiul era cel mai puternic cîine din ceata – zise Bill dupa un timp.
– Şi nici nu era un cîine nebun – adauga Henry. Iata cel de-al doilea epitaf în decurs de doua zile. Posomorîți, îşi luara gustarea, dupa care înhamara la sanie cei patru cîini ramaşi. Ziua nu se deosebea de cele de pîna atunci. Cei doi oameni înaintau tacuți şi anevoie peste întinderea înghețata. Tacerea nu era tulburata decît de urletele urmaritorilor, care, nevazuți, se țineau dupa ei. Pe la mijlocul dupa-amiezii, o data cu caderea nopții, urletele începura sa se auda tot mai aproape, pe masura ce urmaritorii, dupa obiceiul lor, înaintau; cîinii devenira neliniştiți şi speriați, şi în agitația lor încurcara şleaurile sporind amaraciunea celor doi oameni.
– Hei, asta o sa va vie de hac, javre smintite! zise Bill cu sete în seara aceea, ramînînd în picioare dupa ce îşi termina treaba.
Henry lasa gatitul şi veni sa vada ce se întîmpla. Tovaraşul lui nu numai ca legase cîinii, dar îi priponise cu bețe, aşa cum fac indienii. În jurul gîtului fiecarui cîine, el strînsese o cureluşa de piele. Aproape de grumaz, dar îndeajuns de departe ca animalul sa nu-l poata ajunge cu dinții, atîrnase, legat de cureluşa, cîte un baț gros şi lung de patru sau cinci picioare5. Celalalt capat al bațului era fixat, cu ajutorul unei cureluşe de piele, de un par înfipt în pamînt. Cîinele nu putea sa roada pielea la capatul bațului ce era spre el. Bațul îl împiedica sa ajunga la curea, în celalalt capat.
Henry dadu aprobator din cap.
– E singurul mijloc de a-l ține pe Ureche Taiata -zise el.
– E în stare sa taie cureaua cu dinții, aşa cum ar taia-o cu un cuțit, ba chiar de doua ori mai repede. In felul asta, mîine dimineața o sa-i gasim pe toți.
– Pun ramaşag ca aşa o sa fie, afirma Bill. Daca mai lipseşte vreunul, atunci am sa plec fara sa beau cafeaua.
– Ei ştiu prea bine ca nu avem cartuşe ca sa-i ucidem -observa Henry înainte de culcare, aratînd spre cercul clipitor care îi împresura. Daca le-am putea ciurui pielea cu cîteva gloanțe, ce cuviincioşi ar mai fi dupa aia! în fiecare noapte vin tot mai aproape. Da-te la o parte din fața focului şi uita-te cu atenție… acolo: l-ai vazut pe ala?
Un timp, cei doi oameni îşi alungara urîtul urmarind mişcarea formelor nedesluşite în preajma luminii focului. Privind mai de aproape şi staruitor spre locul unde sclipea în întuneric o pereche de ochi, încetul cu încetul începea sa se desluşeasca forma animalului. Puteau chiar sa zareasca cum aceste forme se mişca în rastimpuri.
Le atrase atenția un zgomot ce venea dinspre locul unde erau cîinii. Ureche Taiata scotea gemete repezi, de nerabdare, smucindu-se de-a lungul bațului, spre întuneric, oprindu-se din timp în timp pentru ca apoi, şi mai înfuriat, sa se napusteasca din nou cu colții în el.
– Ia te uita la asta, Bill! murmura Henry.
În plina lumina a focului, un animal ce aducea a cîine se furişa pieziş. Paşea cu neîncredere, dar şi cu îndrazneala, observîndu-i prudent pe cei doi oameni şi cu atenția fixata asupra cîinilor.
Ureche Taiata se întindea de-a lungul bațului spre cel care se furişase şi gemea cît îl țineau puterile.
– Smintitul asta de Ureche Taiata nu prea arata speriat -zise Bill, cu glasul scazut.
– E o lupoaica – îi şopti Henry – şi asta explica dispariția Grasanului şi a Broscoiului. Ea e momeala haitei. Atrage cîinele şi apoi ceilalți se reped şi-l manînca.
Focul trosnea. Un butuc se prabuşi cu zgomot puternic. La auzul lui, ciudatul animal sari înapoi în bezna.
– Henry, eu unul cred… – spuse Bill.
– Ce crezi?
– Cred ca pe asta l-am cotonogit eu cu bîta.
– Nu ma îndoiesc de loc – raspunse Henry.
– Şi tocmai asta voiam sa spun – urma Bill – ca obişnuința animalului astuia cu focul de tabara da de banuit şi e nefireasca.
– Ştie desigur mai multe decît se cuvine sa ştie un lup care se respecta – încuviința Henry. Un lup care ştie destule ca sa vina printre cîini la vremea mesei a învațat el ceva în viața.
– Moş Villan avea odata un cîine care s-a înhaitat cu lupii – gîndi Bill cu glas tare. Ar fi trebuit sa-mi amintesc de asta. Eu l-am împuşcat într-o zi chiar în haita, pe o paşune de elani, dincolo de Little Stick. Şi moş Villan a plîns ca un copil. Nu-l vazuse de trei ani, spunea el. În tot timpul asta statuse cu lupii.
– Cred ca ai brodit-o, Bill. Lupul asta e un cîine şi a mîncat de multe ori peşte din mîna omului.
– Şi daca am noroc, lupul asta, care nu-i decît un cîine, o sa fie în curînd mîncare pentru cîini – declara Bill. Nu ne mai da mîna sa mai pierdem din animale.
– Dar nu mai ai decît trei cartuşe – îi atrase atenția Henry.
– Nu trag decît la sigur – raspunse el.
Dimineața, Henry ațîța focul şi pregati micul dejun, însoțit la treaba de sforaitul tovaraşului sau.
– Dormeai prea bine – îi spuse Henry, zgîlțîindu-l sa se scoale pentru micul dejun. Nu m-a lasat inima sa te trezesc.
Somnoros înca, Bill începu sa manînce. Observa ca ceaşca îi era goala şi întinse mîna spre ibric.
Dar ibricul era prea departe, lînga Henry.
– Ia spune, Henry – îl dojeni el, cu blîndețe – n-ai uitat nimic?
Henry privi cu atenție în jur şi dadu nedumerit din cap. Bill ridica ceaşca goala.
– Nu mai capeți cafea – zise Henry.
– Dar ce e? S-a terminat? întreba Bill, îngrijorat.
– Nu.
– Doar nu-ți închipui ca o sa-mi faca rau la stomac?
– Nu.
Un val de sînge îi navali în fața lui Bill.
– Cafeaua e tocmai calda şi vreau sa ştiu ce ai de zis -spuse el.
– Solidul a întins-o – raspunse Henry.
Fara graba, cu un aer resemnat la nenorociri, Bill întoarse capul şi, de unde se afla, numara cîinii.
– Cum s-a întîmplat? întreba el, nepasator. Henry ridica din umeri.
– Nu ştiu. Numai daca Ureche Taiata nu i-o fi ros cumva cureaua. Altfel, fara doar şi poate ca n- ar fi putut face aşa ceva de unul singur.
– Secatura dracului! Bill vorbea grav şi rar şi nu-şi trada de fel furia ce clocotea în el.
– Pentru ca n-a putut sa-şi scoata cureaua lui, l-a slobozit pe Solidul.
– Eh, oricum, Solidul a terminat cu toate necazurile; cred ca la ora asta e digerat şi țopaie peste cîmpii, în burțile a douazeci de lupi.
Acesta a fost epitaful lui Henry pentru ultimul cîine pierdut.
– Şi acum, ia puțina cafea, Bill. Dar Bill dadu din cap.
– Hai, starui Henry, ridicînd ibricul. Bill îşi feri ceaşca.
– Sa nu ma mişc de aici daca iau. Am spus ca nu-mi mai beau cafeaua daca dispare vreun cîine, şi ma țin de fagaduiala.
– E o cafea a dracului de buna! cauta Henry sa-l ispiteasca.
Dar Bill era încapațînat şi se mulțumi doar cu uscaturile pe care le înghiți o data cu blestemele mormaite la adresa lui Ureche Taiata pentru festa pe care le-o jucase.
– Deseara am sa-i leg în aşa fel, încît sa nu se mai poata ajunge unul pe celalalt – zise Bill pe cînd o pornea iaraşi la drum.
Nu facura mai mult de o suta de yarzi, cînd Henry, care era în frunte, se apleca sa ridice de jos ceva de care se lovise cu rachetele. Era întuneric şi nu putu desluşi ce e, dar, pipaindu-l, recunoscu obiectul. Îl arunca înapoi; obiectul lovi sania şi apoi se ciocni de rachetele lui Bill.
– Poate ca o sa mai ai nevoie de el – spuse Henry.
Bill scoase un strigat. Era tot ce mai ramasese din Solidul – bațul cu care fusese legat.
– L-au mîncat cu piele cu tot – constata Bill. Bațul e neted ca un fluier. Au mîncat cureaua de la amîndoua capetele. Sunt al dracului de înfometați, Henry, o sa ne înfulece şi pe mine şi pe tine, înainte de a sfîrşi drumul asta.
Henry rîse sfidator:
– Nu mi s-a mai întîmplat pîna acum sa se țina lupii aşa dupa mine, dar am mai trecut eu prin altele şi mai rele şi tot am scapat teafar şi nevatamat! Bill, fiule! E nevoie de mult mai mult decît un pumn de blestemați d-aştia ca sa-ți sune ceasul.
– Nu ştiu, nu ştiu – mormai Bill, parca presimțind o nenorocire.
– Bine, ai sa vezi tu cînd o sa intram în Mc. Gurry.
– Nu prea ma simt în apele mele – starui Bill.
– Eşti palid, asta e – zise Henry, sentențios. Ai nevoie de chinina şi, cum ajungem la Mc. Gurry, o sa te doftoricesc eu.
Bill mormai nemulțumit de diagnostic şi se cufunda în tacere. Ziua era la fel ca toate celelalte. Se lumina la noua. La douasprezece, soarele, nevazut, încalzi orizontul spre miazazi, apoi începu dupa-amiaza cenuşie şi rece, care dupa trei ore fu înghițita de noapte.
La ora cînd soarele încerca zadarnic sa apara, Bill trase puşca din legatura saniei şi zise:
– Tine-o drept înainte, Henry, vreau sa-mi dau seama daca pot vedea ceva.
– Mai bine ramîi lînga sanie – se împotrivi tovaraşul lui. N-ai decît trei cartuşe şi cine ştie ce se mai poate întîmpla.
– Acum cine cobeşte? întreba Bill, triumfator.
Henry nu raspunse, ci continua sa înainteze anevoie singur, aruncînd necontenit priviri îngrijorate în urma, spre singuratatea cenuşie în care disparuse tovaraşul sau. Dupa o ora, cum sania trebuia sa faca mereu ocoluri spre a se feri de cioturile de copaci, Bill îl ajunse din urma.
– Au luat-o care încotro, pîna hat-departe – zise el. Nici pe noi nu ne slabesc şi au grija şi de vînat. Vezi tu, sunt siguri de noi, dar ştiu ei ca trebuie sa aştepte ca sa ne înhațe. În timpul asta se mulțumesc cu ce le iese în cale.
– Adica vrei sa zici ca ei cred ca-s siguri de noi – se împotrivi cu tarie Henry. Dar Bill nu-l lua în seama:
– Am vazut cîțiva dintre ei. Sunt jigariți rau. Cred ca de saptamîni n-au mai înfulecat altceva decît pe Grasanul, pe Broscoiul şi pe Solidul, şi sunt atît de mulți, ca asta nu le-a putut ajunge nici pe o masea. Sunt tare slabi. Le ies coastele ca la scîndurile de spalat, şi li s-a lipit burta de spate. Au ajuns la disperare, asculta-ma ce-ți spun. Or sa înnebuneasca, şi atunci sa te ții!
Dupa cîteva clipe, Henry, care mergea în urma saniei, scoase un şuierat înabuşit, ca un semnal de alarma. Bill se întoarse şi privi, apoi opri calm cîinii. În fund, dupa ultima cotitura, în vazul lor, gonea cu paşi marunți, furişîndu-se chiar pe pîrtia pe care mergeau ei, o forma acoperita cu blana. Gonea cu narile în pamînt şi avea un mers ciudat, de parca aluneca fara nici un fel de sforțare. Cînd se opreau ei, se oprea şi ea, ridicînd capul şi privindu-i fix, cu narile tremurînde, adulmecîndu-i.
– E lupoaica – zise Bill.
Cîinii se trîntisera în zapada, iar Bill trecu pe lînga ei ca sa ajunga lînga tovaraşul sau. Se uitara împreuna la ciudatul animal care îi urmarea de zile întregi şi care le înjumatațise ceata de cîini.
Dupa o cercetare minuțioasa, animalul înainta cîțiva paşi. Repeta mişcarea de cîteva ori, pîna ce ajunse la vreo suta de yarzi de cei doi oameni. Se opri, cu capul ridicat, în apropierea unui desiş de molifți, cercetînd cu ochii şi cu narile echipamentul celor doi oameni care îl observau. Se uita la ei ciudat de staruitor şi cu o privire cum numai cîinii au; dar în pofta ce i se putea citi în ochi nu era nimic din afecțiunea unui cîine. Era o pofta nesațioasa stîrnita de foame, tot atît de cruda ca şi colțul lui, tot atît de neînduratoare ca şi gerul.
Era prea mare ca sa fie un lup, şi dupa trup, deşi jigarit, se vedea ca nu e unul dintre cei mai gigantici din speța lui.
– Pîna la umeri trebuie ca masoara aproape doua picioare şi jumatate – remarca Henry. Şi ma prind ca în lungime nu e mai mic de cinci picioare.
– Ciudata culoare pentru un lup – observa Henry. Eu, unul, n-am mai vazut lup roşu. E aproape de culoarea scorțişoarei.
Animalul, desigur, nu avea culoarea scorțişoarei. Blana lui era o adevarata blana de lup.
Culoarea dominanta era cenuşiul, cu o slaba nuanța roşiatica – o nuanța care înşela: aparea şi disparea; era mai mult o iluzie optica schimbarea de la cenuşiu, un cenuşiu puternic, la reflexele vagi roşiatice, o culoare greu de descris în cuvinte obişnuite.
– Ai spune ca e un cîine zdravan, bun pentru sanie – zise Bill. Nu m-aş mira sa-l vad dînd din coada.
– Hei, dulaule! striga el. Vin-aici, oricum ți-ar zice ție!
– Nici gînd sa se sperie de tine – rîse Henry.
Bill îl amenința cu mîna şi striga cît îl ținu gura, dar animalul nici gînd sa se sperie. Singura schimbare pe care o putura observa la el fu un neastîmpar şi mai mare.
Continua sa-i priveasca cu staruința lacoma a foamei. Cei doi oameni reprezentau carne, iar lui îi era foame, şi daca ar fi cutezat, s-ar fi dus şi i-ar fi mîncat.
– Uite ce e, Henry – începu Bill, coborîndu-şi fara sa vrea glasul, care se transforma într-o şoapta din pricina gîndurilor ce-l framîntau. Avem trei cartuşe. Dar e o lovitura sigura. Trag la mare precizie. Ne-a înhațat trei cîini şi trebuie sa terminam cu ea. Ce zici?
Henry dadu aprobator din cap. Bill trase încetişor puşca de sub legaturile saniei. O ducea tocmai spre umar, dar nu mai ajunse pîna acolo, deoarece, în aceeaşi clipa, lupoaica sari din drum în desişul de molifți şi se facu nevazuta.
Cei doi se privira. Henry şuiera prelung şi cu înțeles.
– Ar fi trebuit sa ma gîndesc la asta – se mustra Bill, cu glas tare, punînd puşca la locul ei.
– Sigur ca un lup care ştie destule ca sa vina printre cîini cînd le dai mîncare ştie şi ce e o puşca. Îți spun eu, Henry, asta e de vina de tot necazul nostru. Daca nu era lupoaica asta, am fi avut acum şase cîini în loc de trei. Şi-ți mai spun, Henry, ca am sa pun eu mîna pe ea! E prea vicleana ca s-o împuşti la loc deschis. Numai ca am s-o pîndesc, şi sa nu-mi mai spui mie Bill daca n-o dobor.
– Sa nu te duci prea departe pentru asta – îl preveni tovaraşul sau. Daca sare haita pe tine, cele trei gloanțe nu fac nici cît o ceapa degerata. Animalele astea îs al naibii de flamînde şi, o data asmuțite, s-a zis cu tine, Bill!
În seara aceea îşi aşezara tabara mai devreme. Trei cîini nu puteau trage sania tot atît de repede şi tot atîtea ceasuri ca şase cîini, şi dadeau semne vadite de osteneala, iar oamenii se culcara devreme, dupa ce Bill avu grija sa lege cîinii în aşa fel, încît sa nu se ajunga cu botul.
Dar lupii deveneau tot mai îndrazneți, iar oamenii fura treziți din somn de mai multe ori. Se apropiasera atît de tare de ei, încît cîinii fura cuprinşi de o spaima nebuna; din cînd în cînd era nevoie sa se mai ațîțe focul pentru a-i ține pe tîlhari la distanța.
– Am auzit marinari vorbind despre rechini care se țin dupa vapoare – zise Bill, vîrîndu-se sub patura dupa ce avusese grija sa mai arunce lemne pe foc. Eh, lupii îs rechini de uscat. Îşi ştiu ei mai bine treaba decît noi şi nu se ațin pe urmele noastre doar de florile marului. Au sa puna ei gheara pe noi. Sigur ca au sa puna, Henry.
– Pe jumatate au şi pus gheara pe tine, daca vorbeşti aşa -îl repezi Henry. E pe jumatate snopit în bataie cel ce spune dinainte ca e. Şi aşa cum vorbeşti tu, înseamna ca te-au şi mîncat pe jumatate.
– Au pus ei gheara pe alții mai ceva ca noi – raspunse Bill.
– Mai taca-ți gura şi nu mai cobi atît, ca ma scoți din sarite!
Henry se întoarse pe o parte, suparat, dar se mira ca Bill nu e şi el la fel de înfuriat. De obicei, Bill nu era aşa, se supara repede cînd îi spuneai vorbe aspre. Henry cazu pe gînduri şi-l obseda ideea aceasta pîna ce adormi, cînd pleoapele i se închisera. Se gîndea mereu în sinea lui: „Desigur ca Bill e tare abatut. Mîine o sa trebuiasca sa am grija de el, sa-l mai înveselesc”.

Capitolul 3
URLETUL FOAMEI
Ziua începu cu bine. Nu pierdusera peste noapte nici un cîine şi cei doi oameni o pornira mai departe la drum, cu sufletul uşor, prin tacere, bezna şi frig. Bill parea ca îşi uitase presimțirile rele din seara trecuta, şi cînd pe la amiaza cîinii rasturnara sania la un hîrtop, el se porni pe glume.
Se produse o învalmaşeala suparatoare. Sania, prinsa între un trunchi de copac şi o stînca uriaşa, ramasese cu fundul în sus. Pentru a ieşi din încurcatura, se vazura nevoiți sa deshame cîinii. Amîndoi erau aplecați peste sanie, încercînd s-o întoarca, cînd Henry îl zari pe Ureche Taiata rupînd-o la fuga.
– La mine, Ureche Taiata! striga el, ridicîndu-se şi uitîndu-se dupa cîine.
Dar Ureche Taiata o zbughi, lasîndu-şi urmele pe zapada, iar ceva mai departe, pe pîrtie, înapoia lor, îl aştepta lupoaica. Cînd ajunse însa aproape de ea, Ureche Taiata deveni brusc mai prevazator. Îşi încetini mersul, înaintînd cu paşi marunți, apoi se opri. O privi cu luare-aminte şi cu neîncredere, şi totuşi plin de dorințe. Parea ca lupoaica îi zîmbeşte, aratîndu-i colții mai degraba cu bunavoința decît cu vrajmaşie. Facu, jucauşa, cîțiva paşi spre el, apoi se opri. Ureche Taiata se apropie de ea, înca neîncrezator şi prudent, ținîndu-şi coada în sus, urechile ciulite şi capul ridicat.
Se dadu şi mai aproape, încercînd sa ajunga bot în bot, dar ea se dadu înapoi sprintena şi sfioasa. Cum facea el un pas înainte, ea se retragea. Pas cu pas, îl ademeni departe de tovaraşia oamenilor, care-i dadea siguranța. Deodata, ca strabatut de o vaga presimțire, Ureche Taiata arunca o privire înapoi spre sania rasturnata, spre ceilalți cîini din atelaj şi spre cei doi oameni care îl strigau.
Orice idee i-ar fi încolțit însa în minte, lupoaica i-o spulbera pe data înaintînd spre el, întinzîndu-şi botul pentru o clipa, retragîndu-se apoi sfioasa de cum începea el sa înainteze.
Între timp, Bill îşi aminti de puşca. Dar era prinsa sub sania rasturnata şi, în vreme ce Henry îl ajuta sa întoarca încarcatura, Ureche Taiata şi lupoaica ajunsesera prea aproape unul de altul şi prea departe de ei ca sa poata risca un glonț.
Cînd Ureche Taiata îşi dadu seama de greşeala, era prea tîrziu. Înainte de a pricepe care este cauza, cei doi îl vazura întorcîndu-se şi luînd-o la fuga înapoi spre ei. Dupa aceea zarira o duzina de lupi jigariți şi cenuşii care goneau prin zapada, venind de-a curmezişul pîrtiei, ca sa-i taie retragerea. Pe data pierira şi sfiala şi voia buna a lupoaicei. Scoțînd un urlet, ea se napusti asupra lui Ureche Taiata, care o împinse cu umarul, dar cum retragerea îi era taiata şi mai dorea înca sa ajunga la sanie, îşi schimba drumul, încercînd sa faca un ocol. Apareau tot mai mulți lupi, care se alaturau urmaririi. Lupoaica se ținea dupa el la distanța doar de un salt şi-l urmarea de una singura.
– Unde te duci? îl întreba Henry pe tovaraşul sau, apucîndu-l de braț. Bill îl dadu la o parte.
– Nu mai pot sa îndur asta – zise el. Daca o sa le vin de hac, n-o sa ne mai înhațe nici un cîine. Cu arma în mîna, el se înfunda în desişul care strajuia pîrtia. Era limpede ce avea de gînd sa faca. Luînd sania ca centru al cercului pe care îl descria Ureche Taiata, Bill planuia sa taie acest cerc într-un punct, înaintea urmaritorilor. Cu puşca în mîna, în plina zi, Bill ar fi fost în stare sa vîre lupilor spaima în oase şi sa-şi salveze cîinele.
– Hei, Bill! îi striga Henry din urma. Baga de seama! Daca nu merge, las-o balta!
Henry se aşeza pe sanie, urmarindu-l cu privirea. Nu-i mai ramasese altceva de facut. Pe Bill îl pierduse din vedere, îl zarea însa în rastimpuri pe Ureche Taiata, aparînd şi disparînd prin desişuri şi printre molifți. Henry gasea ca situația e deznadajduita. Cîinele îşi dadea bine seama de primejdie, dar continua sa fuga, descriind un cerc tot mai larg, în timp ce haita de lupi alerga înlauntrul acestui cerc, descriind altul mai mic. Era zadarnic sa-ți închipui ca Ureche Taiata ar fi putut depaşi urmaritorii atît de mult, încît sa taie cercul pe care îl descriau lupii, înaintea acestora, şi sa ajunga la sanie.
Cele doua cercuri se apropiau cu repeziciune.
Henry ştia ca undeva, prin zapezile acelea, într-un loc pe care desişurile şi arborii îl ascundeau, haita, Ureche Taiata şi Bill erau pe punctul de a se întîlni. Totul se petrecu prea repede, cu mult mai repede decît se aşteptase. Auzi o împuşcatura, şi alte doua, trase una dupa alta, şi înțelese ca
Bill şi-a terminat muniția. Auzi apoi larma multa, urlete şi schelalaieli. Recunoscu urletul de durere şi de spaima al lui Ureche Taiata şi auzi un urlet de lup, un urlet de animal ranit. Şi aceasta a fost totul. Urletele se curmara. Schelalaitul se stinse în departare. Liniştea se aşternu din nou peste ținutul însingurat.
Henry ramase mult timp aşezat pe sanie. Nu mai simțea nevoia sa se duca sa vada ce s-a întîmplat; ştia şi aşa, ca şi cum totul s-ar fi petrecut sub ochii lui. La un moment dat se ridica brusc şi apuca repede securea de sub legaturi. Dar cazu din nou pe gînduri şi ramase aşa vreme îndelungata, în timp ce cîinii – mai ramasesera doar doi – se ghemuiau tremurînd la picioarele lui.
În cele din urma se ridica în sila de pe sanie, lipsit de orice vlaga, şi începu sa înhame cîinii. Îşi trecu o funie peste umar şi se înhama alaturi de ei. Nu izbuti sa ajunga prea departe. La prima umbra a întunericului se grabi sa aşeze tabara, avînd grija sa adune cît mai multe lemne de foc. Dadu de mîncare cîinilor. Îşi pregati şi lui cina, apoi îşi aşternu culcuşul în apropierea focului.
Nu avu însa parte sa se bucure de somn. Nu apucase sa închida ochii, ca lupii se apropiara atît de mult, încît nu se mai putea simți în siguranța. Ca sa-i vada, nu trebuia sa mai faca nici o sforțare. Erau strînşi în jurul lui şi al focului, formînd un cerc îngust, iar la lumina flacarilor îi vedea fara greutate stînd, care întinşi pe jos, care în picioare, care tîrîndu-se înainte pe burta sau dînd tîrcoale; unii chiar dormeau. Ici şi colo putea sa desluşeasca cîte unul încovrigat în zapada, ca un cîine, bucurîndu-se de somnul care lui nu-i era harazit.
Întreținu foc straşnic, pentru ca ştia ca numai el statea între carnea trupului sau şi colții lor flamînzi. Cei doi cîini se lipisera de el, de o parte şi de alta a lui, cautînd aparare, urlînd, chelalaind, şi mîrîind cu disperare ori de cîte ori vreun lup se apropia mai mult ca de obicei. În astfel de clipe, cînd cîinii începeau sa mîrîie, întregul cerc era cuprins de agitație şi lupii veneau pîna la picioarele lor, încercînd sa înainteze şi formînd un cor de urlete şi gemete lacome. Apoi cercul se culca din nou şi, ici-colo, cîte un lup reîncepea sa picoteasca.
Dar cercul avea tendința de a se strînge mereu în jurul lui. Pas cu pas, centimetru cu centimetru, un lup tîrîndu-se ici, altul – dincolo, cercul se strîngea, pîna ce fiarele ajungeau la un salt de el. Atunci Henry lua din foc cioturi aprinse şi azvîrlea cu ele în haita. Urmarea era întotdeauna o retragere grabita, însoțita de urlete furioase şi de mîrîituri speriate ori de cîte ori cîte un ciot bine țintit nimerea şi pîrlea blana vreunei fiare prea cutezatoare.
Zorile îl gasira cu privirea ratacita, frînt de oboseala, cu ochii holbați de nesomn. Îşi gati micul dejun înca pe întuneric şi la noua, cînd o data cu lumina zilei haita de lupi se retrase, începu sa-şi puna în aplicare planul pe care şi-l faurise în nesfîrşitele ore ale nopții. Taie cîțiva brazi tineri, îi aşeza în cruce şi construi o schela, legînd-o sus de trunchiurile arborilor. Folosi legaturile saniei drept frînghie de tras şi, cu ajutorul cîinilor, sui sicriul pe schela.
– Pe Bill l-au mîncat şi poate ca or sa ma manînce şi pe mine, dar de tine e sigur ca nu se vor atinge, tinere – spuse el, adresîndu-se trupului neînsuflețit din mormîntul cocoțat în copac.
Apoi o porni la drum, alaturi de sania care, uşoara, salta în urma celor doi cîini ce se aratau foarte ascultatori; ştiau şi ei la fel de bine ca, daca ajung la Fortul Mc. Gurry, sunt în siguranța. Acum lupii îi urmareau şi mai fațiş; mergeau calm în urma lor, înşirîndu-se de o parte şi de alta, cu limbile lor roşii atîrnînd; pe sub piele li se vedeau coastele ce unduiau la fiecare mişcare. Erau foarte slabi, pareau nişte saci de piele întinşi pe o rama de oase, cu nişte coarde drept muşchi – atît de slabi, încît era de mirare ca se mai țin pe picioare şi nu se prabuşesc de-a dreptul în zapada.
Nu cuteza sa mai mearga pîna la caderea nopții. La amiaza, soarele nu numai ca încinse orizontul spre sud, dar partea de sus a cercului sau, palida şi aurie, aparu deasupra orizontului. Henry lua aceasta drept un semn bun. Ziua creştea. Se întorcea soarele. Dar cum se stinse mîngîierea luminii, el îşi aşeza tabara. Mai ramîneau cîteva ceasuri de lumina cenuşie pîna la asfințitul întunecat, pe care Henry le folosi ca sa-şi faca o provizie zdravana de lemne de foc.
O data cu noaptea veni şi groaza. Nu numai ca lupii, lihniți, devenira şi mai îndrazneți, dar începu sa se faca simțita şi lipsa de odihna. Ațipi fara voie, ghemuindu-se lînga foc, cu paturile pe umeri şi cu securea între picioare. De o parte şi de alta, cei doi cîini se înghesuiau în el. Deodata se trezi şi vazu în fața lui, la cîțiva paşi, un lup mare, cenuşiu, unul din cei mai mari din haita. Şi în timp ce-l privea, fiara se întinse tacticoasa, ca un cîine leneş, cascîndu-i drept în fața, cu o privire posesiva, ca şi cum într-adevar n-ar fi fost decît o mîncare pe care o lasase pe mai tîrziu, dar pe care curînd avea s-o înfulece.
Întreaga haita arata aceeaşi siguranța. Numara chiar vreo douazeci de lupi, care îl priveau flamînzi sau dormeau liniştiți în zapada. Îi aminteau de nişte copii strînşi în jurul unei mese, aşteptînd doar sa li se dea voie sa manînce, şi el era mîncarea! Se întreba cum şi cînd va începe ospațul.
Pe cînd îngramadea lemne pe foc, îşi descoperi o admirație pentru propriul sau trup, o admirație pe care n-o mai simțise nicicînd; îşi urmari muşchii în mişcare şi privi cu interes mecanismul ingenios al degetelor. Îşi îndoi degetele încet, de mai multe ori, la lumina focului, mai întîi unul cîte unul, apoi toate deodata, întinzîndu-le sau mişcîndu-le repede, ca pentru a apuca ceva. Studie conformația unghiilor şi se ciupi tare de vîrful degetelor, apoi încet, masurînd durata senzației nervoase. Îl fascina acest lucru şi deodata începu sa-şi prețuiasca propria carne, atît de minunat alcatuita. Arunca o privire plina de teama spre cercul de lupi care îl înconjura, aşteptîndu- l, şi îi fulgera prin minte ca minunatul lui trup, carnea aceasta vie, nu era decît vînat, prada unor animale hraparețe, care trebuia sa fie sfîşiata cu colții lor flamînzi, sa le slujeasca sa-şi țina zilele, aşa cum de atîtea ori, elanul sau iepurele servesc acestui scop.
Se trezi dintr-o ațipeala pe jumatate coşmar şi zari în fața lui pe lupoaica cea roşcata. Şedea în zapada, la nu mai mult de şase picioare de el, privindu-l lacoma. Cei doi cîini schelalaiau şi mîrîiau la picioarele lui, dar ea nu le dadea nici o atenție. Îl fixa pe om, şi o buna bucata de vreme îi întoarse şi el privirile. În ochii ei nu era nimic amenințator, ci doar o mare încordare; omul ştia însa ca aceasta încordare raspundea unei foame tot atît de mari. Pentru ea, omul acesta era hrana şi, vazîndu-l, i se trezise senzația gustativa. Gura i se deschise, începura sa-i curga bale şi se linse pe bot cu placere la gîndul ospațului ce va urma.
Îl trecu un fior de spaima. Lua repede un ciot aprins sa-l zvîrle în lupoaica. Dar abia îl atinse şi, înainte ca degetele sa i se fi încleştat pe proiectil, lupoaica facu un salt înapoi, punîndu-se la adapost; omul îşi dadu seama ca era obişnuita sa se arunce cu lucruri în ea. Sarise înapoi, mîrîind şi aratîndu-şi colții albi pîna la radacina; apoi, încordarea îi disparu facînd loc unei ferocitați carnivore care-l cutremura de spaima. Privi la mîna în care avea ciotul aprins, remarcînd delicata ingeniozitate a degetelor care îl țineau, cum se deprindeau ele cu toate asperitațile de pe suprafața acestuia, încolacindu-se deasupra, dedesubtul şi în jurul lemnului aspru, pe cînd degetul mic, fiind prea aproape de partea care ardea, simțind durerea, se retrasese automat de lînga caldura vatamatoare catre un loc mai rece; şi în aceeaşi clipa i se paru ca vede aceste degete, simțitoare şi delicate, sfîrtecate de colții albi ai lupoaicei. Niciodata nu-şi iubise trupul atît de mult ca acum cînd existența lui era atît de nesigura.
Cît a fost noaptea de lunga, n-a facut altceva decît sa alunge haita flamînda, aruncînd în ea cu cioturi aprinse. Ori de cîte ori îl fura somnul, cîinii îl trezeau cu schelalaielile şi mîrîiturile lor. În sfîrşit se facu ziua, dar pentru prima data lumina ei nu izbuti sa-i mai împraştie pe lupi. În zadar îi aştepta omul sa plece. Ramasera pe loc, înconjurîndu-l şi pe el, şi focul şi aratînd o aroganța posesiva care îi zdruncina curajul dobîndit o data cu ivirea zorilor.
Facu o încercare desperata sa porneasca la drum. În clipa în care parasi pavaza focului, cel mai îndrazneț dintre lupi se napusti spre el, dar saltul fusese prea scurt. Scapa sarind înapoi, în timp ce falcile lupului clampanira la numai un lat de palma de şoldul lui. Restul haitei se ridicase, napustindu-se asupra lui. Trebui sa arunce cu ciotul aprins în dreapta şi în stînga pentru a-i putea alunga la o distanța respectabila.
Nici în plina zi nu mai îndrazni sa paraseasca focul pentru a taia alte lemne. La douazeci de paşi de el se înalța un molift uscat. Îşi petrecu jumatate din zi pentru a-şi întinde focul pîna la copac, ținînd necontenit o jumatate de duzina de cioturi aprinse, gata sa le arunce în duşmani. O data ajuns la copac, cerceta padurea din jur pentru a-l doborî în direcția spre care se gasea mai mult lemn de foc.
Noaptea se scurse ca şi cea dinainte, cu deosebire ca nevoia de somn îl copleşea. Mîrîitul cîinilor nu mai avea nici un efect. De altfel, mîrîiau tot timpul, iar simțurile sale amorțite şi adormite nu mai înregistrau vreo schimbare de tonalitate sau de intensitate. Tresari din somn. Lupoaica era la mai puțin de un metru de el. Cu un gest mecanic lua un ciot aprins, pe care i-l vîrî în gura deschisa, fara sa-l lase din mîna. Lupoaica sari cît colo gemînd de durere şi, în timp ce el se desfata cu mirosul de carne şi pîr ars, o vazu la vreo duzina de picioare, scuturînd din cap şi urlînd mînioasa.
De asta data, înainte de a ațipi din nou, îşi lega de mîna dreapta un ciot de pin aprins. Abia închise ochii cîteva clipe, cînd flacara care-i ardea carnea îl trezi. Ceasuri de-a rîndul facu la fel. Ori de cîte ori era trezit în felul acesta, gonea lupii cu cioturi aprinse, ațîța focul şi îşi potrivea din nou ciotul de pin în mîna. Totul merse struna, numai o data se întîmpla sa-şi lege slab ciotul de pin. De cum i se închisera ochii, ciotul i se desprinse din mîna.
Începu sa viseze. Se facea ca e la Fortul Mc. Gurry. Era cald şi bine şi juca o partida de carți cu agentul comercial. Se mai facea ca fortul era asediat de lupi, care. urlau chiar în fața porților şi, din vreme în vreme, el şi agentul se opreau din joc ca sa asculte şi sa rîda de stradania zadarnica a lupilor de a patrunde înauntru. Dupa aceea – ce vis ciudat -se auzi un trosnet. Uşa fu izbita în laturi şi vazu lupii navalind în salonul cel mare al fortului. Se repezeau chiar spre el şi spre agent. O data cu deschiderea brusca a uşii, larma stîrnita de urletele lor crescuse înspaimîntator. Urletele acestea îl obsedau acum. Încetul cu încetul, visul se prefacu în altceva – nu-şi mai dadu seama în ce anume; dar în toate aceste întîmplari îl urmareau staruitor urletele.
Atunci se trezi şi-şi dadu seama ca urletele erau adevarate, în jurul lui era un vacarm de mîrîituri şi schelalaieli. Lupii îi dadeau tîrcoale, erau cu toții în jurul lui şi peste el. Colții unuia din ei se înfipsesera în braț. Instinctiv, sari în foc. Pe cînd sarea, simți taişul colților care îi sfîşiau carnea de la picior. Apoi începu o lupta cu cioturi aprinse. Manuşile lui groase îi aparara mîinile un timp şi el scoase carbunii cu palmele, ca o lopata, împroşcîndu-i în toate direcțiile pîna ce focul începu sa semene cu un vulcan.
Dar aceasta nu putea sa țina prea mult. Fața i se başica de dogoare, sprîncenele şi genele îi fura pîrlite, iar picioarele nu mai puteau îndura arsura. Sari la marginea focului, ținînd în fiecare mîna cîte un ciot aprins. Lupii fusesera alungați. De jur împrejur, pe locurile unde cazusera taciunii aprinşi, zapada sfîrîia şi, în fiecare clipa, cîte un lup care da înapoi vestea printr-un salt şi un urlet salbatic ca labele lui nimerisera peste un taciune.
Dupa ce arunca cioturi aprinse în duşmanii mai din apropiere, omul îşi lasa în zapada manuşile pîrlite şi tropai pe loc ca sa-şi racoreasca picioarele. Cei doi cîini lipseau şi el îşi dadu bine seama ca nu fusesera decît primul fel de mîncare la ospațul prelungit care începuse acum cîteva zile cu Grasanul şi care, dupa toate aparențele, avea sa se termine cu el, într-una din zilele urmatoare.
„N-ați pus gheara pe mine!” striga el, ridicînd salbatic pumnul spre jivinele lihnite; la auzul glasului, întregul cerc începu sa se agite, se auzira mîrîituri din toate parțile, iar lupoaica se tîrî prin zapada pîna aproape de el, fixîndu-l cu lacomie.
Începu sa-şi puna în aplicare un nou plan ce-i încolțise în minte. Largi focul într-un cerc mare şi se ghemui la mijloc, pe aşternut, ca sa-l fereasca de zapada care se topea. Cînd disparu în spatele adapostului de flacari, întreaga haita se apropie curioasa pîna la marginea rugului, ca sa vada ce se întîmplase cu el. Pîna acum nu se putusera apropia de foc, şi iata ca de asta data se aşezara într-un cerc strîns, aşa cum obişnuiesc sa se aşeze cîinii, clipind, cascînd sau dezmorțindu-şi la caldura neobişnuita trupurile jigarite. Se aşeza apoi şi lupoaica şi, ridicîndu-şi botul spre o stea, începu sa urle. Unul cîte unul, lupii i se alaturara, pîna ce întreaga haita, aşezata pe zapada cu boturile ridicate spre cer, îşi începu urletul foamei.
Venira zorile şi lumina zilei. Focul se mai molcomise. Provizia de lemne era pe sfîrşite şi trebuia adusa alta. Omul încerca sa iasa din cercul de flacari, dar lupii se napustira asupra lui. Cioturile aprinse îi facura sa sara în laturi, dar nu înapoi. Încerca în zadar sa-i împraştie. Tocmai cînd renunțase, facînd un salt înapoi în cercul de foc, un lup sari la el, fara sa-l ajunga însa, şi se trezi cu toate cele patru labe pe jeratic. Se porni pe un urlet de spaima şi se tîrî înapoi în zapada sa-şi racoreasca labele.
Omul se aşeza pe patura, ghemuindu-se, cu trupul aplecat înainte. Umerii care îi atîrnau greu şi capul sprijinit pe genunchi aratau ca renunțase la lupta. In rastimpuri îşi mai ridica ochii, ca sa vada cum se stinge focul. Cercul de flacari şi carbuni se întrerupea din loc în loc, lasînd goluri. Sparturile acestea creşteau, iar spațiile dintre ele se micşorau.
„Acum cred ca puteți pune gheara pe mine în orice clipa -îngîna el. Fie ce-o fi, eu ma culc”.
Deodata se trezi, şi într-o spartura a cercului, exact în fața lui, o vazu pe lupoaica fixîndu-l cu privirea.
Se trezi din nou, puțin mai tîrziu, deşi lui i se paru ca trecusera ceasuri întregi. Se petrecuse o schimbare ciudata, atît de ciudata, încît se trezi de-a binelea. Se întîmplase ceva. La început nu-şi putu da seama ce anume, apoi pricepu totul. Lupii plecasera. Numai zapada calcata în picioare mai arata cît de strîns îl înghesuisera. Somnul îl napadise din nou, copleşindu-l, iar capul i se lasase pe genunchi, cînd deodata tresari şi se trezi.
Se auzeau strigate de oameni, hîrşîit de sanii, trosnet de hamuri şi schelalaitul nerabdator al cîinilor ce trageau încordați. Patru sanii se îndreptau dinspre albia rîului spre tabara dintre arbori. Şase oameni stateau în jurul celui ghemuit în mijlocul cercului de foc care abia mai pîlpîia, scuturîndu-l şi încercînd sa-l trezeasca. El îi privi ca beat şi mormai ceva într-o limba ciudata, somnoroasa:
– Lupoaica roşie… a venit cu cîinii la vremea mesei… a mîncat din hrana cîinilor… Apoi i-a mîncat pe cîini… şi dupa asta l-a mîncat pe Bill.
– Unde-i lord Alfred? îi racni unul din ei la ureche, scuturîndu-l cu putere. Omul dadu încet din cap:
– Nu, nu l-a mîncat lupoaica… e cocoțat într-un copac, la ultima tabara.
– Mort, striga celalalt.
– Şi într-o lada – raspunse Henry. Îşi smuci cu putere umarul din strînsoarea celui care îl întrebase. Ei, da-mi pace… Îs frînt de oboseala… noapte buna.
Ochii clipira şi se închisera. Barbia îi cazu în piept. Şi chiar în clipa în care îl lasau pe pamînt, se porni sa sforaie.
Dar se mai auzea şi un alt zgomot. Era urletul slab şi îndepartat al haitei de lupi înfometate, care luase urma altei carni decît aceea a omului care tocmai le scapase.

PARTEA a II-a
Capitolul 1
BĂTĂLIA COLTILOR
Lupoaica auzi cea dintîi larma glasurilor omeneşti şi latratul cîinilor de ham şi tot ea sari prima de lînga omul înghesuit în cercul lui de flacari ce stateau sa se stinga. Haita nu se arata dispusa sa renunțe la vînatul pe care-l încolțise şi şovai cîteva clipe pentru a se asigura ca într-adevar se auzea larma, apoi o porni pe urmele lupoaicei.
În fruntea haitei gonea un lup mare, cenuşiu, unul din cei cîțiva conducatori. El îndruma haita pe urmele lupoaicei şi tot el mîrîia amenințator la cei mai tineri membri ai haitei, sau le arata colții cînd cei mai ambițioşi încercau sa-l întreaca. De asemenea, tot el iuțea pasul cînd o vedea pe lupoaica mergînd agale prin zapada.
Lupoaica veni lînga el, ca şi cum acolo i-ar fi fost locul, şi lua şi ea pasul haitei. Lupul nu mîrîia la ea şi nici nu-şi arata colții cînd se întîmpla sa-l întreaca cu cîte un salt. Dimpotriva, parea binevoitor cu ea – chiar prea binevoitor ca sa-i poata fi pe plac acesteia, deoarece el se arata dispus sa goneasca alaturi de ea, şi cînd se apropia prea tare, lupoaica mîrîia şi-şi arata colții. La nevoie nu se dadea în laturi sa-şi înfiga colții adînc în umerii lui. În asemenea împrejurari, el nu se supara deloc. Se mulțumea sa sara în laturi şi alerga drept înainte, facînd cîteva salturi stîngace, şi în felul lui de a se purta parea un mire de la țara care se fîstîcise.
Acesta era singurul lui necaz în conducerea haitei, dar lupoaica avea alte griji. De cealalta parte gonea un lup batrîn şi tare jigarit, încarunțit şi plin de semne ramase din nenumaratele lui lupte. Cum n-avea decît un singur ochi -pe cel stîng – se ținea tot timpul de-a dreapta ei. Îi facea şi el curte, întorcîndu-se spre ea pîna ce botul lui, plin de cicatrice, îi atingea trupul, umarul sau grumazul. Lupoaica însa îi respingea şi lui atențiile, folosindu-şi colții, iar cînd se nimerea ca amîndoi sa-şi arate atențiile dintr-o data, era atît de brutal înghiontita, încît la repezeala trebuia sa muşte în dreapta şi în stînga, ca sa-i respinga pe cei doi îndragostiți, menținîndu-se în acelaşi timp în fruntea haitei şi adulmecînd mai departe drumul. In asemenea împrejurari, tovaraşii ei îşi aratau colții, mîrîind unul la altul amenințator. S-ar fi putut bate, dar şi curtea pe care i-o faceau, şi rivalitatea stîrnita de prezența ei ramîneau acum mai prejos de foamea tot mai apriga care pusese stapînire pe haita.
Ori de cîte ori era respins, lupul cel batrîn se dadea pe data în laturi, ferindu-se de obiectul dorinței sale, care era înzestrat cu colți ascuțiți, şi se izbea de un lup tînar, de trei ani, care gonea în dreapta lui, adica pe partea pe care el nu vedea. Lupul cel tînar crescuse cît unul matur şi, daca ținem seama de starea de slabiciune şi de înfometare a haitei, forța şi curajul lui erau puțin obişnuite. Deşi tînar, gonea totuşi cu capul în dreptul umarului lupului mai batrîn şi chior. Cînd cuteza sa alerge în rînd cu el (lucru ce se întîmpla rar), un mîrîit şi o muşcatura îl dadea înapoi, în dreptul umarului. Uneori, totuşi, se furişa încet şi prudent între conducatorul cel batrîn şi lupoaica. Lucrul acesta era privit cu duşmanie de doi sau chiar de trei lupi. Cînd lupoaica începea sa mîrîie nemulțumita, conducatorul cel batrîn sarea asupra lupului de trei ani, rostogolindu-se cu el.
Uneori ajungea şi lupoaica sa se rostogoleasca cu el, ba chiar şi şeful cel tînar din stînga ei.
Atunci, înfruntat de trei şiruri de colți salbatici, lupul cel tînar se oprea degraba, se dadea înapoi şi se aşeza pe picioarele dindarat, ținîndu-şi pe cele dinainte țepene, botul amenințator şi coama zbîrlita. Învalmaşeala din frunte a haitei care gonea stîrnea întotdeauna agitație şi în coada haitei. Lupii care veneau din urma dadeau peste lupul cel tînar şi-şi aratau nemulțumirea muşcîndu-l de picioarele dinapoi şi de coaste. Toata vina o purta doar el, pentru ca întotdeauna lipsa de hrana şi nervii sunt tovaraşi nelipsiți; dar cu încrederea nemarginita a tinereții, el repeta mereu manevra, cu încapațînare, deşi niciodata nu izbutea sa iasa decît înfrînt.
Daca ar fi existat hrana, dragostea şi lupta ar fi destramat haita. Dar situația haitei era acum disperata. Lihnita dupa o foame atît de îndelungata, ea gonea mai încet ca de obicei. În urma şchiopatau cei mai slabi, cei foarte tineri şi cei foarte batrîni. În frunte mergeau cei mai puternici. Dar toți laolalta aratau mai degraba a schelete decît a lupi în lege. Totuşi, în afara de cei ce şchiopatau, mersul celorlalți nu trada vreun efort sau oboseala. Muşchii lor fibroşi pareau un izvor nesecat de energie. Dupa fiecare contracție ca de oțel a unui muşchi, urma alta, şi alta, şi înca una, la nesfîrşit.
Gonira multe mile în acea zi. Mai gonira şi toata noaptea. Ziua urmatoare îi gasi tot gonind.
Goneau printr-o lume înghețata şi moarta. Nu era nici o urma de viața. Prin nesfîrşita încremenire, doar ei se mişcau, doar ei traiau şi cautau alte viețuitoare pe care sa le sfîşie şi sa continue sa traiasca.
Trecura povîrnişuri scunde şi traversara o duzina de rîulețe dintr-un ținut de şes, pîna ce stradania sa le fie rasplatita. Dadura peste elani. Zarira mai întîi un mascul mare. Acesta însemna carne şi viața, şi nici nu era strajuit de vreun foc misterios şi nici de proiectile zburatoare de flacari. Copitele late şi coarnele rasfirate le mai cunoscusera ei, şi de aceea parasira obişnuita lor rabdare şi prevedere. Lupta fu scurta şi salbatica. Elanul cel mare fu încolțit din toate parțile. Lupii cadeau spintecați sau se pravaleau cu țeasta crapata de loviturile dibace pe care animalul le dadea cu copitele lui mari. Îi zdrobea şi-i sfarîma cu coarnele lui uriaşe. Îi strivea cu picioarele în zapada, sub el, în tavaleala luptei. Dar era condamnat dinainte şi se prabuşi cu lupoaica deasupra lui, sfîrtecîndu-i salbatica gîtlejul, şi cu alți colți înfipți în tot trupul, sfîşiindu-l de viu, înainte ca ultima sforțare sa fi încetat, înainte sa fi fost ucis.
Era hrana din belşug. Elanul avea peste opt sute de pfunzi6 – cîte douazeci de pfunzi de carne, pentru fiecare din cei peste patruzeci de lupi din haita. Dar tot aşa cum puteau posti uimitor de mult, lupii puteau înghiți cantitați uriaşe; curînd, doar cîteva oase împraştiate ici şi colo erau tot ce mai ramasese din superbul animal viu, care, cu cîteva ceasuri înainte înfruntase haita.
Acum se puteau odihni şi dormi în voie. Cu stomacurile pline, lupii mai tineri începura sa se hîrjoneasca şi harțuiala lor ținu cîteva zile, pîna ce haita se destrama. Foamea trecuse. Lupii se aflau acum în patria vînatului, dar, deşi vînau înca în haita, erau mai prevazatori, şi din mica turma de elani pe care o întîlnira în drum sfîşiara doar elani batrîni şi betegi sau femele greoaie.
Veni o zi în aceasta țara a belşugului, în care haita de lupi se împarți în doua, luînd-o fiecare în alta direcție. Lupoaica, cu şeful cel tînar – în stînga, şi cu chiorul mai batrîn – în dreapta, îşi urmara ceata în josul fluviului Mackenzie, pe care-l trecura intrînd în regiunea lacurilor de la rasarit. Zi de zi, aceste resturi ale haitei se micşorau. Doi cîte doi, mascul şi femela, lupii dezertau. Uneori, cîte un mascul singuratic era alungat de colții ascuțiți ai rivalilor sai. În cele din urma ramasera doar patru: lupoaica, şeful cel tînar, chiorul şi lupul cel ambițios, în vîrsta de trei ani.
In timpul din urma, lupoaica devenise tot mai salbatica. Toți cei trei pretendenți purtau urmele colților ei. Totuşi nu-i raspundeau niciodata la fel, nu se aparau împotriva ei. La cele mai salbatice muşcaturi ale ei îşi întorceau grumazul şi, dînd din coada sau facînd paşi marunți, încercau sa-i potoleasca mînia. Dar daca erau blînzi cu ea, unul fața de celalalt se purtau cu cruzime. Cel de trei ani devenise prea ambițios în salbaticia lui. Îl înhața pe cel mai batrîn de partea unde se afla ochiul cu care acesta nu vedea şi-i sfîşie urechea, fîşii, fîşii. Deşi cel batrîn şi carunt era chior, în lupta împotriva tinereții şi vigoarei celuilalt folosi înțelepciunea anilor îndelungați de experiența. Ochiul lipsa şi botul lui plin de cicatrice stateau marturie a aprigei experiențe pe care o agonisise. Supraviețuise prea multor lupte ca sa zaboveasca acum o clipa, neştiind ce are de facut.
Lupta începu cinstit, dar nu se termina tot astfel. Nu se ştie care ar fi fost sfîrşitul, daca cel de-al treilea lup n-ar fi luat partea celui batrîn; împreuna cu şeful cel batrîn şi şeful cel tînar, îl atacara pe ambițiosul în vîrsta de trei ani, hotarîți sa-l ucida. Era prins din amîndoua parțile între colții nemiloşi ai tovaraşilor sai de odinioara. Uitate erau zilele cînd vînasera împreuna, uitat era vînatul pe care-l rapusesera împreuna, foamea pe care o îndurasera. Toate acestea erau de domeniul trecutului. Acum se punea problema dragostei – dintotdeauna mal cumplita şi mai cruda decît goana dupa hrana.
Şi în acest timp, lupoaica – pricina a tot ce se petrecea -şedea mulțumita şi urmarea lupta. Ba chiar îi facea placere. Era vremea ei – şi asta nu i se întîmpla prea des – era vremea cînd coamele se zbîrleau şi colțul lovea alt colț sau sfîşia carnea care ceda, şi toate acestea pentru a o cuceri pe ea.
Şi în aceasta lupta pentru dragoste, cel de trei ani, care era la prima lui aventura, îşi dadu viața. Cei doi rivali strajuiau acum trupul celui ucis. Se uitau la lupoaica, care şedea în zapada rînjind. Dar lupul cel batrîn era înțelept, foarte înțelept, în dragoste ca şi în lupta. Şeful cel tînar îşi întoarse capul ca sa-şi linga o rana de pe grumaz. Îndoitura grumazului sau era întoarsa spre rival. Cu singurul lui ochi, lupul cel batrîn observa prilejul. Se repezi cu iuțeala şi-şi înfipse colții. Îi facu o rana lunga, sfîşiind carnea şi intrînd adînc cu colții. În drumul lor, colții plesnisera vîna mare de la gît. Apoi sari într-o parte.
Şeful cel tînar scoase un urlet groaznic, dar urletul i se opri la jumatate, într-o tuse sîcîitoare.
Sîngerînd şi tuşind aproape rapus, el se napusti asupra celui batrîn şi începu lupta, în timp ce viața i se scurgea din trup, picioarele îi slabeau, ochii i se împaienjeneau, iar salturile îi deveneau din ce în ce mai scurte.
În tot acest timp, lupoaica şedea şi rînjea. Lupta îi trezea o bucurie nelamurita, pentru ca aşa e dragostea în wild, o tragedie a sexului, a naturii, dar care e tragedie doar pentru cei ce pier. Pentru cei ce supraviețuiesc nu e tragedie, ci împlinire şi dorința.
Cînd şeful cel tînar ramase țeapan în zapada, chiorul paşi mîndru peste trupul lui, îndreptîndu- se spre lupoaica. În ținuta lui era un amestec de triumf şi prevedere. Era foarte sigur ca era respins şi ramase mirat cînd ea nu-i arata mînioasa colții. Pentru prima oara îl primea cu bunavoința. Îşi freca botul de-al lui mirosindu-l şi chiar consimți sa sara în juru-i, sa zburde şi sa se joace cu el cum s-ar fi jucat cu nişte pui. Şi el, cu toți anii lui carunți şi cu experiența lui plina de înțelepciune, se purta tot ca un pui şi chiar ceva mai smintit.
Uitați erau rivalii înfrînți şi povestea de dragoste scrisa cu roşu pe zapada. Uitați, afara de o singura clipa, cînd chiorul se opri sa-şi linga ranile ce se uscau. Atunci, buzele i se schimonosira într-un mîrîit, iar parul de pe ceafa şi de pe grumaz i se ridica fara voie, pe cînd se încorda sa sara, cu ghearele înfipte spasmodic în zapada pentru a se ține mai bine. Dar totul fu uitat în clipa urmatoare, cînd sari pe urma lupoaicei care gonea sfioasa prin paduri.
Apoi gonira unul lînga altul, ca doi buni prieteni care au ajuns la o înțelegere. Zilele treceau şi viața lor era acum nedesparțita: vînau, ucideau şi mîncau prada împreuna. Dupa un timp, lupoaica începu sa dea semne de nelinişte. Parea ca e în cautarea unui lucru pe care nu-l putea gasi. Gropile de sub arborii doborîți pareau s-o atraga şi adulmeca îndelung printre crapaturile mai mari din stînca, pline cu omat, şi prin vagaunile de pe povîrnişurile care atîrnau deasupra capului. Pe chiorul cel batrîn toate acestea nul interesau, dar o însoțea cu bunavoința în cautarile ei, şi cînd cercetarile prin anumite locuri se prelungeau mai mult ca de obicei, el se culca şi aştepta pîna ce ea era gata s-o porneasca din nou la drum.
Nu se oprira niciunde, ci strabatura ținutul de-a curmezişul, pîna ajunsera din nou la fluviul Mackenzie; o luara apoi încet în lungul lui, parasindu-l adesea în goana dupa vînat, pentru a merge pe lînga apele mici care se varsau în el, dar de fiecare data se întorceau pe malul fluviului. Uneori dadeau peste alți lupi, de obicei perechi; dar nici unii, nici ceilalți nu pareau încîntați de cunoştința, nu se aratau bucuroşi de întîlnire sau dornici sa înjghebeze din nou o haita. De cîteva ori întîlnira lupi singuratici. Erau întotdeauna masculi care voiau cu orice preț sa se alature chiorului şi tovaraşei lui. Treaba asta îl supara pe batrîn, şi cînd ea mergea umar la umar cu el, zbîrlindu-se şi rînjin-du-şi colții, singuraticii pretendenți o luau la sanatoasa, urmîndu-şi calea.
Într-o noapte cu luna, pe cînd strabateau codrul adormit, chiorul se opri brusc. Ridica botul în sus, coada îi înțepeni, iar narile i se dilatara adulmecînd aerul. Ramase cu un picior în aer, ca un cîine. Nu desluşea înca ce este şi continua sa adulmece vazduhul, încercînd sa perceapa vestea pe care i-o aducea. Lupoaica se mulțumi sa adulmece o data, nepasatoare, apoi o porni mai departe, ca sa-l linişteasca. Deşi o urma, batrînul lup era şovaielnic şi nu se putea stapîni sa nu se opreasca în rastimpuri pentru a cerceta mai atent primejdia.
Lupoaica se tîrî cu grija la marginea unui luminiş mare din inima padurii. Ramase un timp singura. Tîrîndu-se şi furişîndu-se, cu toate simțurile încordate, neîncrezator pîna în vîrful fiecarui firicel de par, chiorul i se alatura totuşi. Statura unul lînga altul pîndind, ascultînd şi adulmecînd.
Le ajunse la urechi larma mare şi încaierare de cîini, strigatele înfundate ale oamenilor, glasurile mai ascuțite ale femeilor care se ciorovaiau şi deodata auzira un țipat strident de copil. Nu se putea zari nimic altceva decît nişte mari adaposturi facute din piele, vapaile focului – întrerupte uneori de trupurile ce treceau prin fața lor -precum şi fumul ce se înalța agale în vazduhul încremenit. Dar miile de mirosuri ale taberei de indieni le mîngîiau narile, povestindu-le lucruri pe care chiorul nu le pricepea defel, dar pe care lupoaica le cunoştea în cele mai mici amanunte.
Lupoaica simți o tulburare ciudata; adulmeca mereu, mereu, cu o placere tot mai mare. Chiorul deveni banuitor, îşi trada teama şi încerca sa plece. Ea se întoarse şi-i atinse ceafa cu botul ca sa-l linişteasca, apoi îşi arunca iaraşi privirea spre tabara. Pe chipul ei se citea o noua încordare, dar nu era încordarea foamei. Fremata de un dor care o împingea înainte, mai aproape de foc, ca sa se ciorovaiasca cu cîinii şi sa se traga de o parte, sa se fereasca de picioarele oamenilor.
Plin de neastîmpar, chiorul se dadu aproape; neliniştea puse din nou stapînire pe lupoaica, care simți iaraşi nevoia apasatoare de a gasi ceea ce cauta. Se întoarse şi o lua înapoi prin padure, spre marea uşurare a chiorului, care porni înainte pîna ce o ajunse şi se pierdura în spatele copacilor.
Şi cum alunecau ei în linişte, ca doua umbre, în lumina lunei, dadura peste o poteca batuta. Cele doua boturi se lasara spre urmele de labe de pe zapada. Erau foarte proaspete. Chiorul o lua înainte cu bagare de seama, urmat de lupoaica. Pernițele late ale labelor lor se lațisera şi mai mult şi, în contact cu zapada, pareau de catifea. Chiorul zari o slaba mişcare alba în mijlocul albului zapezii. Alunecase el iute pîna atunci, dar aceasta nu era nimic pe lînga iuțeala cu care alerga acum. Înaintea lui sarea peticul alb pe care abia îl putea zari şi pe care el îl descoperise.
Goneau de-a lungul unei poteci, strajuita de ambele parți de molifți tineri. Printre arbori se putea vedea capatul potecii, deschizîndu-se într-un luminiş scaldat de razele lunei. Chiorul cel batrîn se apropie cu repeziciune de forma alba care gonea. Cu fiecare saritura cîştiga teren. Înca un salt şi colții i se vor înfige în ea. Dar saltul n-a mai fost facut. Forma cea alba – un iepure – se ridica în aer, drept în sus, zbatîndu-se, sarind şi țopaind, executînd un dans fantastic deasupra lui, în aer, fara sa atinga pamîntul.
Chiorul sari înapoi cu un mîrîit de spaima, apoi se piti în zapada, chircindu-se, mîrîind amenințator la obiectul spaimei lui, care îl dezorienta. Dar lupoaica se repezi cu sînge rece înaintea lui. Cumpani o clipa, apoi sari la iepurele care se juca. Facu şi ea o saritura înalta ca sa ajunga la prada, şi colții îi clampanira în gol cu un hapait metalic. Mai facu un salt şi înca unul.
Tovaraşul ei îşi îndrepta spinarea, urmarind-o cu privirea, îşi arata nemulțumirea de eşecurile ei repetate şi, la rîndu-i, facu un salt puternic în sus. Colții i se încleştara în iepure, tragîndu-l la pamînt. Dar în acelaşi timp, lînga el se auzi o trosnitura suspecta. Vazu cu uimire un puiet de molift plecat deasupra lui, gata sa-l loveasca. Falcile i se descleştara din strînsoare şi sari înapoi ca sa scape de ciudata amenințare. Ramase cu buzele rînjite, horcaind din gîtlej, cu parul maciuca de furie şi spaima. În aceeaşi clipa, puietul subțire se ridica la loc şi iepurele se înalța din nou, continuîndu-şi jocul în vazduh.
Lupoaica era mînioasa. Îşi înfipse colții în grumazul tovaraşului ei, plina de reproş; iar el, speriat şi neînțelegînd care era pricina acestui nou atac, izbi cu cruzime şi cu o mai mare spaima, sfîşiind într-o parte botul lupoaicei. Nici ea nu se aşteptase din partea lui sa se simta ofensat de mustrarea pe care i-o facuse şi sari la el mîrîind cu indignare. De asta data, lupul îşi dadu seama de greşeala şi încerca s-o potoleasca. Dar ea se porni pur şi simplu sa-l pedepseasca, pîna ce chiorul parasi orice încercare de împaciuire şi, întorcîndu-şi capul, primi pedeapsa colților ei, care i se înfigeau în grumaz.
În acest timp, iepurele dansa deasupra lor, în aer. Lupoaica se aşeza pe zapada, iar chiorul cel batrîn, mai speriat de tovaraşa lui decît de misteriosul copacel, sari din nou la iepure. Şi în timp ce cadea înapoi cu prada în dinți, ochii îi erau ațintiți la puiet. Ca şi mai înainte acesta se pleca spre el, la pamînt. Cu parul zbîrlit, dar strîngînd bine iepurele în dinți, lupul se ghemui jos, aşteptînd lovitura care trebuia sa vina. Dar lovitura nu veni. Copacelul ramase aplecat deasupra lui. Cînd se mişca el, se mişca şi copacelul, şi lupul îi trimise un mîrîit printre falcile încleştate. Cînd statea locului, copacelul ramînea neclintit; îşi dadu seama ca e mai bine sa nu se mişte. Între timp simți în gura gustul placut de iepure.
Tovaraşa lui îl scapa din încurcatura. Îi lua iepurele şi, în timp ce puietul se apleca amenințator asupra ei, lupoaica ronțai calma capul iepurelui. Copacelul se ridica brusc şi nu-i mai tulbura de fel, ramînînd în poziția lui perpendiculara, fireasca, aşa cum îl zamislise natura. Apoi, lupoaica şi chiorul devorara în doi prada pe care misteriosul copacel o prinsese pentru ei.
Mai erau şi alte poteci unde atîrnau în vazduh iepuri, şi perechea de lupi îi descoperi pe toți: lupoaica, mergînd în frunte, şi chiorul – pe urmele ei, atent, învațînd cum se jefuiesc cursele – o învațatura care avea sa-i prinda bine mai tîrziu.

Capitolul 2
VIZUINA
Lupoaica şi chiorul mai dadura tîrcoale vreo doua zilei taberei indienilor. El era nemulțumit şi îngrijorat, dar pe tovaraşa lui tabara o ademenea şi nu-i mai venea sa plece. Cînd însa într-o dimineața vazduhul fu strabatut de un pocnet de puşca la doi paşi de ei şi un glonte se turti de un trunchi de copac, la numai cîțiva centimetri de capul chiorului, nu mai statura mult pe gînduri şi o luara la sanatoasa în salturi lungi, punînd kilometri între ei şi primejdie.
Nu mersera prea departe – cale de vreo cîteva zile doar. Nevoia lupoaicei de a gasi ceea ce cauta ajunsese imperioasa. Era din ce în ce mai grea şi nu putea sa alerge decît anevoie. Odata, pe cînd urmarea un iepure pe care înainte l-ar fi înhațat cu uşurința, renunța şi se lasa jos sa se odihneasca. Chiorul veni lînga ea, dar cînd îi atinse duios ceafa cu botul, lupoaica hapai deodata cu atîta cruzime, încît, încercînd sa scape de colții ei, se rostogoli pe spate, într-o poziție caraghioasa. Lupoaica devenise mai nervoasa ca niciodata, dar el era mai rabdator şi mai atent ca oricînd.
În sfîrşit, ea gasi ceea ce cauta. Locul acela se afla la cîteva mile în susul unui rîuleț, care vara îşi varsa apele în fluviul Mackenzie, dar care acum era înghețat pîna în adîncuri, pîna în fundul albiei lui stîncoase – un rîu țeapan, un sloi de gheața de la izvor pîna la varsare. Lupoaica îşi tîra paşii, sfîrşita, de-a lungul rîului, mergînd mult în urma tovaraşului ei, cînd ajunse la un mal lutos, înalt şi boltit deasupra capetelor lor. Se abatu din drum şi porni într-acolo. Torenții de primavara şi zapezile care se topeau mîncasera din mal şi, într-un loc, într-o crapatura îngusta, scobisera o mica vagauna.
Se opri la gura vagaunii şi cerceta peretele cu atenție. Apoi, mergînd cînd pe lînga un perete, cînd pe lînga celalalt, coborî spre locul unde masa abrupta ieşea din linia dulce a peisajului. Se întoarse la vagauna şi intra prin deschizatura îngusta. Se vazu nevoita sa înainteze pe brînci, pe o distanța de trei picioare, apoi pereții se departara şi se înalțara, formînd o încapere mica, rotunda, cu un diametru de aproape şase picioare. Tavanul era foarte jos şi aproape ca dadea cu capul de el. Înauntru era uscat şi placut. Lupoaica cerceta locul cu mare grija, în timp ce chiorul, care se întorsese, statea la intrare şi o urmarea rabdator. Îşi lasase capul în jos, cu nasul în pamînt şi privirea ațintita asupra unui punct aproape de picioarele ei ghemuite, caruia îi dadu ocol de cîteva ori; apoi, cu un oftat obosit care aducea mai degraba cu un geamat, ea se ghemui înauntru, îşi întinse picioarele şi se lasa pe pamînt, cu capul spre intrare. Chiorul, cu urechile ciulite de curiozitate, îi vazu profilîndu-se în lumina alba smocul de coada care se mişca cu duioşie. Urechile ascuțite ale lupoaicei se lasara o clipa pe spate lipindu-se de cap cu o mişcare molatica; limba îi atîrna tihnita din gura, aratînd astfel ca era mulțumita şi satisfacuta.
Chiorului i se facuse foame. Statea culcat la intrarea în vagauna, dormind, dar somnul îi era agitat. Se trezea, ciulea urechile spre lumea stralucitoare din jur, unde soarele de april scînteia peste zapezi. Cînd ațipea, îi ajungea la urechi murmurul îndepartat al unor şuvoaie de apa nevazute şi atunci se trezea şi asculta atent. Soarele se întorsese pe aceste meleaguri şi întregul ținut de la miazanoapte, care se trezea acum, îl întîmpina. Viața începuse sa se întoarca pe aceste meleaguri. În aer plutea duhul primaverii – al vieții care creştea sub mantia de nea, al sevei care urca în arbori, al mugurilor care spargeau catuşele de gheața.
Lupul arunca tovaraşei sale priviri neliniştite, dar aceasta nu arata c-ar avea de gînd sa se ridice. Privi afara; o jumatate de duzina de pasari de zapada fluturara din aripi în fața lui. Dadu sa se ridice, apoi arunca din nou o privire tovaraşei lui; se lasa jos şi ațipi. Auzi un ciripit ascuțit şi se freca somnoros cu labele la nas, o data, de doua ori. Apoi se trezi. Un țînțar singuratic îi bîzîia pe la nas. Era un țînțar cît toate zilele, care peste iarna zacuse degerat într-o buturuga uscata şi pe care soarele tocmai îl dezmorțise. Batrînul lup nu se mai putu împotrivi chemarii vieții din jur. Şi pe deasupra mai era şi flamînd.
Se tîrî spre tovaraşa lui şi încerca s-o înduplece sa se ridice. Dar numai ce mîrîi o data la el ca lupul ieşi singur în lumina stralucitoare a soarelui, unde simți ca zapada de sub labe e afînata şi mersul mai anevoios. O lua în sus, de-a lungul albiei înghețate a rîului, pe acolo pe unde zapada umbrita de copaci era înca tare şi curata. Rataci vreme de opt ceasuri şi se întoarse dupa lasatul serii, mai lihnit decît la plecare. Vînat gasise el, dar nu-l putuse prinde. O luase peste crusta de zapada care se topea, înfundîndu-se în omat, în timp ce iepurii lunecau la suprafața mai uşor ca oricînd.
Se opri la gura vizuinii cu o tresarire brusca de neîncredere. Zgomote slabe, ciudate, razbateau dinauntru. Nu erau zgomote facute de tovaraşa lui, şi totuşi îi erau vag cunoscute. Se tîrî cu luare- aminte înauntru. Lupoaica îl întîmpina cu un mîrîit amenințator, care totuşi nu-l tulbura, dar ramase cuminte, la distanța; statea însa cu urechea ciulita la alte zgomote – scîncete şi clampanituri slabe ce razbeau dinauntru.
Tovaraşa lui îl vesti suparata sa-şi ia talpaşița şi el se încovriga, adormind în fața intrarii. Cînd se crapa de ziua şi o lumina slaba patrunse în vizuina, se întreba iaraşi de unde ar putea sa vina zgomotele acelea vag cunoscute. O nota noua se simțea în mîrîitul amenințator ale tovaraşei lui. O nota de gelozie, şi lupul se arata foarte grijuliu sa pastreze o distanța respectuoasa. Totuşi descoperi, adapostiți între picioarele ei, înşirați de-a lungul trupului, cinci mici ghemotoace vii, ciudate, tare pricajite şi slabe, cu nişte ochi ce nu vazusera înca lumina, şi care scheunau subțire. Ramase surprins. Nu era pentru prima oara în lunga şi glorioasa lui viața ca i se întîmpla aşa ceva. Mai cunoscuse aceasta de cîteva ori, şi totuşi, de fiecare data era o surpriza pentru el.
Tovaraşa lui îl privi cu nelinişte. În fiece clipa scotea un mîrîit gros şi cîteodata, cînd i se parea ca el se apropie prea mult, mîrîitul cel gros i se urca în gîtlej, devenind ascuțit. Lupoaica nu-şi amintea din propria ei experiența sa i se mal fi întîmplat vreodata aşa ceva, dar instinctul – experiența oricarei mame de lup – o prevenea ca exista tați care şi-au mîncat puii nou-nascuți şi fara de aparare. Acest instinct se manifesta ca o teama ce o stapînea cu putere şi care o facu sa-l opreasca pe chior sa cerceteze mal îndeaproape puii al caror tata era.
Dar nu exista nici o primejdie. Chiorul simțea un îndemn care, la rîndu-i, era un instinct moştenit de la toți tații de lup. Nici nu-şi punea problema şi nici nu-şi batea prea mult capul cu puii. Exista acolo, în însaşi ființa lui; era cel mai firesc lucru din lume ca el sa-i dea ascultare, întorcînd spatele proaspetei sale familii şi luînd-o încolo, pe pîrtia vînatului din care traia.
La cinci, şase mile de vizuina, rîul se desfacea în unghi drept, iar brațele sale o apucau printre munți. Chiorul o lua de-a lungul brațului stîng şi descoperi o urma proaspata. O mirosi şi, dîndu-şi seama cît e de noua, se ghemui iute, scrutînd în direcția în care ea disparea. Apoi se întoarse cu buna ştiința şi o lua de-a lungul brațului drept. Urma era mai mare decît a labei lui şi-şi dadea seama ca un vînat care lasa astfel de urma nu prea era de nasul lui.
La o jumatate de mila în sus, în lungul brațului drept, auzul sau fin prinse un zgomot de dinți care ronțaiau. Pîndi vînatul şi descoperi ca e un porc ghimpos, care statea în picioare lînga un copac, încercîndu-şi dinții în scoarța. Chiorul se apropie cu grija, dar fara sa spere. Cunoştea el soiul, deşi nu-l mai întîlnise niciodata atît de sus, spre nord, şi niciodata în lunga-i existența nu se ospatase cu carne de porc ghimpos. Învațase însa de mult ca în viața exista ceva care se cheama întîmplare sau noroc, şi continua sa se apropie; nu se putea şti ce avea sa se întîmple, întrucît cu cele vii, lucrurile se petrec cu totul altfel decît te aştepți.
Porcul ghimpos se înfaşura ca o minge, ițind în toate direcțiile ace lungi şi ascuțite care înfruntau atacul. În tinerețe, chiorul adulmecase odata prea de aproape o minge de ace ca aceasta, care la prima vedere parea nemişcata, şi se pomenise izbit din senin cu coada drept în fața. Un ac îi ramasese înfipt în bot şi l-a purtat cu el saptamîni de-a rîndul, o adevarata flacara care îl ardea, pîna cînd în cele din urma a ieşit. Aşa ca se ghemui jos, cît putu mai comod, cu nasul la departare de un picior de coada porcului. Statea astfel în aşteptare, într-o tacere deplina, caci nimeni nu putea şti ce se va întîmpla. S-ar putea totuşi sa se întîmple ceva. S-ar putea ca porcul ghimpos sa se descolaceasca şi ar fi un prilej pentru o îndemînatica şi ucigatoare lovitura de laba, țintita în pîntecul moale pe care nimic nu-l ferea.
Dar la capatul unei jumatați de ora se ridica, mîrîi mînios la mingea nemişcata şi porni mai departe. În trecut, aşteptase de prea multe ori în zadar sa se descolaceasca vreun porc ghimpos ca sa-şi mai piarda astazi vremea. Merse mai departe în susul brațului de apa din dreapta. Ziua trecea şi vînatoarea lui ramînea fara rasplata.
Simțea cu putere imboldul instinctului de tata care i se trezise. Trebuia sa gaseasca vînat. Dupa-amiaza dadu peste un ptarmigan. Ieşind dintr-un tufiş, se întîlni fața în fața cu pasarea aceea înceata la minte. Statea pe o buturuga, la mai puțin de un picior de nasul lui. Fiecare îl vazu pe celalalt.
Pasarea tresari, încercînd sa-şi ia zborul, dar el o lovi cu laba, izbind-o de pamînt, apoi tabarî pe ea şi o prinse cu colții, în timp ce ea încerca sa o porneasca repede prin zapada şi sa se înalțe din nou.
Cînd colții i se înfipsera în carnea frageda şi oasele moi, chiorul se porni s-o manînce de-a binelea, aşa cum facea întotdeauna. Îşi aminti însa deodata de ceva şi, întorcîndu-se pe drumul pe care venise, o porni spre casa cu ptarmiganul în gura.
La o mila în susul confluenței apelor, înaintînd cu paşi catifelați, dupa cum îi era obiceiul – ca o umbra ce aluneca cercetînd prudent fiecare colț nou al potecii – lupul cel batrîn dadu peste urme proaspete pe potecile pe care le descoperise de dimineața. Merse încotro îl ducea poteca, gata sa-l întîlneasca la fiecare cotitura a rîului pe cel care îşi lasase urmele.
Îşi strecura capul pe dupa un colț de stînca, acolo unde rîul facea un cot neaşteptat de mare, şi vederea lui ascuțita descoperi ceva care-l facu sa se ghemuiasca repede jos. Era cel care batatorise poteca, un rîs femela uriaş, ghemuit, aşa cum statuse şi el mai înainte, în cursul zilei, în fața mingei cu țepi, înfaşurata strîns. Daca pîna atunci chiorul fusese o umbra care aluneca, de data asta se prefacu în stafia unei asemenea umbre, care se tîra, dînd ocol şi ivindu-se tocmai în contra vîntului ce batea dinspre cele doua trupuri nemişcate şi tacute.
Se întinse în zapada, punînd ptarmiganul alaturi şi, privind printre acele unui molift cu coroana joasa, urmari jocul vieții ce se desfaşura sub ochii lui – rîsul care aştepta şi porcul ghimpos care aştepta şi el, amîndoi agațîndu-se de viața. Aceasta era ciudațenia jocului; felul de viața al unuia era sa-l manînce pe celalalt, iar felul de viața al celuilalt era sa nu fie mîncat. Şi chiorul cel batrîn, lupul, ghemuit, îşi juca între timp rolul lui pe-ascuns, aşteptînd acelaşi capriciu ciudat al întîmplarii care-l putea ajuta pe pîrtia vînatului -şi acesta era felul lui de viața.
Trecu o jumatate de ceas, un ceas, şi nimic nu se întîmpla. Mingea de ghimpi ar fi putut fi luata drept o piatra, pîna într-atît era de nemişcata; rîsul ar fi putut sa para şi el o stana de piatra; iar chiorul cel batrîn ar fi putut sa para mort. Şi totuşi cele trei jivine erau stapînite de o încordare aproape dureroasa încît cu greu li s-ar fi putut întîmpla vreodata sa fie mai treze decît erau acum, în aparenta lor încremenire.
Chiorul se mişca uşor şi privi cu o mai mare încordare. Se întîmpla ceva. Porcului ghimpos i se paru în cele din urma ca duşmanul a plecat. Încet, cu atenție, el îşi desfacu mingea – armura de nepatruns. Nu-l înfiora nici o presimțire. Încet, încet, mingea cea zbîrlita se întinse lungindu-se. Chiorul, care sta la pînda, simți deodata ca i se umezeşte botul şi, fara sa vrea, începura sa-i curga bale, stîrnite de vînatul viu care se întindea ca un ospaț dinaintea lui.
Porcul ghimpos nu apucase sa se desfaşoare cu totul, cînd îşi descoperi duşmanul. În aceeaşi clipa rîsul lovi. Lovitura fu fulgeratoare. Laba cu gheare țepene, încovoiate ca ghearele de pasare, țîşni sub pîntecul moale şi se trase cu o mişcare repede, spintecînd carnea. Daca porcul ghimpos s- ar fi desfaşurat în întregime sau daca nu şi-ar fi descoperit duşmanul cu o fracțiune de secunda înainte de lovitura, laba ar fi scapat neatinsa; dar pe cînd se retragea, o lovitura piezişa de coada înfipse în ea ace ascuțite.
Totul se petrecu într-o clipita – lovitura, raspunsul, urletul de agonie al porcului, urletul de durere naprasnica şi de uimire al pisicii celei mari. Chiorul tresari, uluit, se ridica pe jumatate, cu urechile ciulite, cu coada țeapana şi tremurînda. Pe rîs îl cuprinse furia. Facu un salt fioros catre jivina care îl lovise, dar porcul ghimpos, urlînd şi grohaind, cu trupul sfîrtecat, încercînd anevoie sa se înfaşoare în mingea care îl apara, izbi cu coada din nou şi din nou pisica cea mare urla de durere şi de uimire. Apoi se trase mai departe şi stranuta, cu botul plin de țepi, ca o enorma perna de ace. Îşi freca botul cu labele, încercînd sa scoata țepii care îl ardeau, şi-l vîrî în zapada şi-l freca de ramurele şi ramuri şi, în furia durerii şi spaimei, sarea fara încetare încoace şi încolo, înainte şi înapoi, în sus şi în jos.
Rîsul stranuta fara întrerupere şi ciotul lui de coada biciuia cît putea aerul, cu lovituri iuți şi violente. Apoi, trecîndu-i furia, se linişti pentru o clipa nesfîrşit de lunga. Chiorul pîndea, şi nici chiar el nu se putu opri sa nu tresara şi sa nu i se zburleasca parul cînd rîsul, fara vreun alt semn premergator, facu un salt în aer, scoțînd totodata un urlet prelung şi înfricoşator. Apoi sari, luînd-o în susul potecii şi urlînd la fiecare salt.
Abia dupa ce larma stîrnita de rîs se pierdu în departare, chiorul cuteza sa scoata capul. Paşea cu atîta grija, ca şi cînd întreaga întindere de zapada ar fi fost presarata cu țepi de porc ghimpos, amenințatoare, gata sa-i împunga pernițele moi ale labelor. Porcul îl întîmpina cu un urlet furios, clanțanind din dinții lui lungi. Izbutise sa se înfaşoare la loc, ca o minge, dar nu mai era aceeaşi minge strînsa de mai înainte; prea îi fusesera sfîrtecați muşchii. Era sfîşiat aproape în doua şi sîngera înca din plin.
Chiorul scormoni guri întregi de zapada muiata în sînge, pe care o mesteca cu multa placere şi o înghiți. Pentru el, aceasta însemna doar o gustare care abia îi deschidea pofta grozava: dar era os prea batrîn ca sa uite de paza. Aştepta. Se pitula, la pînda, în timp ce porcul ghimpos scrîşnea din dinți şi grohaia, icnind şi scoțînd din cînd în cînd mici gemete ascuțite. Mai trecu puțin şi chiorul vazu ca țepii se lasa, ca trupul porcului e cuprins de un tremur puternic. Tremurul înceta brusc. Pentru ultima oara, dinții cei lungi clanțanira sfidatori. Apoi, acele se lasara cu totul şi trupul se destinse ramînînd încremenit.
Cu o laba nervoasa şi nesigura, chiorul întinse porcul în toata lungimea lui şi-l întoarse pe spate.
Nu se întîmpla nimic. Era mort de-a binelea. Îl examina cu atenție o clipa, apoi îl apuca grijuliu cu colții şi o porni în josul rîului, mai carîndu-l mai tragîndu-l, ținîndu-şi capul într-o parte ca sa nu calce pe masa ghimpoasa. Îşi aminti de ceva, lasa prada sa-i cada şi o zbughi înapoi, spre locul unde îşi lasase ptarmiganul. Nu şovai nici o clipa. Ştia bine ce avea de facut, aşa ca mînca degraba ptarmiganul. Apoi se întoarse şi îşi lua în primire povara.
Dupa ce tîrî rodul vînatoarei lui din ziua aceea în vagauna, lupoaica îl cerceta, îşi întoarse botul spre el şi-l linse uşurel pe ceafa. Dar în clipa urmatoare îl goni de lînga pui cu un mîrîit mai puțin aspru ca de obicei şi care mai curînd cerea iertare decît amenința. Frica instinctiva de tatal copiilor ei scadea: se purta aşa cum se cuvine pentru un lup-tata, nearatînd nici o dorința nelegiuita de a devora tinerele ființe pe care ea le adusese pe lume.

Capitolul 3
PUIUL CENUŞIU
Era deosebit de frații şi surorile lui. Parul acestora trada de pe acum nuanța aceea roşcata, moştenita de la mama lor, lupoaica; numai el semana cu tatal. Din tot culcuşul, el era singurul puiuț cenuşiu – vița curata de lup – şi, de fapt, la trup, vița curata din însuşi chiorul, cu singura deosebire ca el avea doi ochi, şi nu unul ca tatal lui.
Puiul cenuşiu nu facuse ochi de prea multa vreme, totuşi vedea cu multa siguranța. Înca înainte ca ochii sa i se fi deschis, el simțise, gustase şi mirosise. Îşi cunoştea foarte bine cei doi frați şi cele doua surori. Începuse sa se hîrjoneasca cu ei, timid şi neîndemînatic, ba chiar sa se ciorovaiasca, şi ori de cîte ori se întarîta, scotea din micul lui gîtlej un sunet ciudat şi raguşit (premergator mîrîitului). Şi cu mult înainte de a fi deschis ochii, învațase cu ajutorul pipaitului, gustului şi mirosului sa-şi recunoasca mama -izvor de caldura, hrana lichida şi duioşie. Mama avea o limba delicata, mîngîietoare, care îl alinta cînd trecea peste trupuşorul lui moale, facîndu-l sa se strînga bine lînga ea şi sa ațipeasca apoi.
Cea mai mare parte din prima luna de viața trecuse astfel, în somn; dar acum vedea foarte bine şi statea treaz timp mai îndelungat, începînd sa cunoasca îndeaproape lumea.
Lumea în care traia el era întunecoasa, dar nu-şi putea da seama de aceasta pentru ca nu cunoştea alta. Lumina era palida, dar ochii lui nu simțisera niciodata nevoia de o alta lumina. Lumea lui era foarte mica. Marginile ei erau pereții vizuinii, dar cum nu ştia nimic despre lumea larga dinafara, nu se simțea stînjenit de hotarele strîmte ale existenței sale.
Descoperi însa curînd ca un perete al lumii în care traia se deosebea de ceilalți. Era gura vagaunii şi izvorul de lumina. Facuse aceasta descoperire cu mult înainte înca de a fi avut gînduri proprii, de a fi avut o voința conştienta. Exercitase asupra lui o atracție, careia nu i se putuse împotrivi, şi aceasta înca înainte ca ochii sa i se fi deschis şi sa o fi putut vedea. Lumina acestui perete îi izbise pleoapele lipite, iar ochii şi nervii lui optici palpitasera la micile raze sclipitoare în care straluceau culori calde şi ciudat de placute. Viața din trupul sau, din fiecare fibra a trupului sau, şi care era însaşi substanța acestuia, deosebita de viața lui sufleteasca, tînjise spre lumina, chemîndu-l spre ea la fel cum iscusitele procese chimice ale plantei o cheama spre soare.
La început, înainte de a fi capatat o conştiința, se tîrîse spre gura vagaunii. Frații şi surorile lui faceau la fel. Pe atunci, nici unul nu se țîra spre colțurile întunecate ale peretelui din spate. Lumina îi atragea de parca ar fi fost plante; procesele chimice vitale care se petreceau în trupurile lor cereau lumina – care le era necesara existenței; şi trupurile lor mici, ca de papuşi, se tîrau orbeşte, calauzite de procesele chimice, aidoma cîrceilor viței de vie. Mai tîrziu, cînd fiecare îşi dezvolta individualitatea, simțind imbolduri şi dorințe, atracția luminii crescu. Puii se tîrau şi se întindeau necontenit spre ea, dar mama lor îi gonea de fiecare data înapoi.
Astfel, puiul cel cenuşiu mai cunoscu şi alte atribute ale mamei sale decît limba moale, mîngîietoare. Tot tîrîndu-se spre lumina, descoperi ca mama are şi un nas care îl mustra, dîndu-i un ghiont colțuros, mai tîrziu descoperi laba care-l dobora la pamînt şi-l rostogolea o data şi înca o data, cu lovituri iuți şi sigure. Astfel învața ce e durerea şi pe deasupra se deprinse sa se fereasca de durere, întîi ocolind, apoi, daca nu era posibil, ferindu-se şi retragîndu-se. Acestea erau acțiuni conştiente, rezultatele primelor lui generalizari în legatura cu lumea. Înainte se dadea automat înapoi din fața durerii, aşa cum tot automat se țîra spre lumina. Dupa aceea începu sa se dea înapoi din fața durerii, pentru ca ştia ca este durere.
Era un puiuț în care se simțea cruzimea, ca şi la frații şi la surorile lui, lucru de aşteptat, pentru ca era animal carnivor. Facea parte dintr-un soi care ucidea şi mînca vînat. Tatal şi mama lui traiau numai din vînat. Laptele pe care-l supsese cu prima pîlpîire de viața fusese lapte transformat direct din carne, şi acum, la o luna, cînd ochii i se deschisesera abia de o saptamîna, începuse sa manînce şi el carne – bucați pe jumatate digerate, pe care lupoaica le scuipa celor cinci pui pe care mamelele ei nu puteau sa-i sature.
Tot el era şi cel mai salbatic din culcuş. Putea sa scoata mîrîituri raguşite, mai tare decît toți ceilalți. Micile lui furii erau mult mai grozave decît ale fraților lui. Învața cel dintîi cum sa dea de-a dura un alt pui din vizuina, printr-o lovitura de laba iscusita. Şi tot el a fost cel dintîi care a apucat un alt pui de ureche, tragîndu-l, şi mîrîind printre falcile puternic încleştate. Şi desigur, el îi dadea cel mai mult de furca mamei sale, atunci cînd era vorba sa nu-i lase sa se apropie de gura vizuinii.
Lumina îl fascina din zi în zi mai mult pe puiul cel cenuşiu. Pornea necontenit spre aventuri – cale de un cot -spre intrarea vizuinii, şi de fiecare data era alungat înapoi. Numai ca el nu ştia ce este o intrare. Nu ştia nimic despre intrari – locuri prin care se trecea dintr-un loc într-altul. Nu ştia de existența unui alt loc şi înca mai puțin de vreun drum într-acolo. Prin urmare, pentru el intrarea în vizuina era un perete de lumina. Ceea ce soarele era pentru cei dinafara, era acest zid pentru lumea lui. Se simțea atras spre el, aidoma gîzelor. Se trudea necontenit sa ajunga acolo. Viața care creştea atît de iute în el îl împingea fara preget spre zidul de lumina. Viața din el ştia ca acesta era singurul drum spre lumea dinafara, drumul pe care era sortit sa paşeasca. El însa nu ştia nimic despre aceasta. Nu ştia nici macar ca exista un „afara”.
Un singur lucru ciudat se petrecea cu peretele acesta de lumina. Tatal lui (pentru ca ajunsese sa-şi recunoasca tatal ca pe un alt locuitor al lumii, o ființa ca şi mama lui, care dormea lînga lumina şi aducea carne) tatal lui obişnuia sa mearga chiar prin acest zid albicios şi îndepartat şi sa dispara. Puiul cel cenuşiu nu putea pricepe aceasta. Deşi mama lui nu-i daduse voie niciodata sa se apropie de peretele acela, el se apropiase de ceilalți pereți, unde întîlnise o piedica tare în vîrful nasului sau gingaş. Aceasta facu sa-l doara. Şi dupa ce se aventura astfel de vreo cîteva ori, lasa pereții în pace. Nu se preocupa de aceasta dispariție în perete, ci o privi ca pe o ciudațenie a tatalui lui, dupa cum laptele şi carnea pe jumatate digerata erau ciudațeniile mamei.
De fapt puiului cenuşiu nu-i era dat sa gîndeasca – cel puțin în felul obişnuit oamenilor. Creierul lui lucra pe cai întunecate. Totuşi concluziile lui erau tot atît de patrunzatoare şi de limpezi ca şi cele ale oamenilor. Avea un fel de a primi, fara sa întrebe de ce şi pentru ce. În realitate era un act de clasificare. Nu era tulburat niciodata de ce se petrece un lucru. Cum se petrece el îi era de ajuns. Astfel, dupa ce se ciocni de cîteva ori cu nasul de peretele din fund, se resemna la gîndul ca el nu va putea sa dispara prin pereți. În acelaşi fel primi şi ideea ca tatal lui putea sa faca acest lucru. Totuşi nu era cîtuşi de puțin tulburat de dorința de a descoperi cauza deosebirii dintre tatal lui şi el. Logica şi fizica nu faceau parte din bagajul lui mintal.
Ca mai toate viețuitoarele din wild, cunoscu şi el de timpuriu foamea. Veni o vreme cînd nu numai ca se termina carnea, dar nici lapte nu mai țîşnea din pieptul mamei. La început, puii chelalaira şi plînsera, razbind-o mai mult cu somnul. Nu trecu prea mult şi-i cuprinse agonia foamei. Uitate erau acum şi loviturile de laba, şi ciorovaielile, şi micile furii sau încercarile de a mîrîi; uitate erau şi aventurile spre îndepartatul zid alb. Puii dormeau, în timp ce viața din ei pîlpîia şi se stingea.
Chiorul era disperat. Ratacea departe, în lung şi în lat, şi nu dormea decît puțin în vizuina, unde acum domnea jalea şi disperarea. Lupoaica parasi şi ea culcuşul, plecînd dupa prada. În primele zile de la naşterea puilor, chiorul se dusese de cîteva ori pîna la tabara indiana şi jefuise cursele de iepuri; dar o data cu topirea zapezii şi cu dezghețul rîurilor, tabara plecase, şi aceasta sursa de hrana se ispravise.
Cînd puiul cel cenuşiu reveni la viața şi începu din nou sa arate interes pentru îndepartatul perete alb, descoperi ca populația lumii lui scazuse. Nu-i mai ramasese decît o sora. Toți ceilalți pierisera şi, pe masura ce se înzdravenea se vedea nevoit sa se joace singur, deoarece sora lui nu mai putea sa-şi ridice capul şi nici nu mai mişca. Trupşorul lui începu sa se rotunjeasca de la carnea pe care o mînca; pentru ea însa, hrana venise prea tîrziu. Dormea fara întrerupere – un schelet pricajit acoperit cu piele, în care flacara pîlpîia din ce în ce mai slab şi în cele din urma se stinse.
Apoi veni o vreme cînd puiul nu-şi mai vazu tatal aparînd şi disparînd în perete, nici dormind în fața intrarii. Aceasta se petrecu pe la sfîrşitul celei de a doua perioade de foamete, care fu mai puțin grea. Lupoaica ştia de ce chiorul nu s-a mai întors, dar nu avea cum sa-i spuna puiului celui cenuşiu întîmplarile pe care le vazuse. Vînînd ea însaşi în susul brațului stîng al rîului, prin locurile pe unde traia rîsul, urmase o poteca a chiorului, veche de o zi. Îl gasise, sau mai degraba gasise ce mai ramasese din el, la capatul potecii. Numeroase erau urmele luptei care avusese loc şi a retragerii rîsului în vizuina lui, dupa victorie. Înainte de a pleca, lupoaica îi descoperise vizuina, dar urmele aratau ca rîsul era înauntru şi nu cuteza sa se aventureze.
Mai tîrziu, cînd pleca la vînat, lupoaica luase obiceiul sa ocoleasca brațul stîng. Ştia ea ca în vizuina rîsului era un culcuş de pui şi ca rîsul e o ființa fioroasa, precum şi un luptator grozav. O jumatate de duzina de lupi era tocmai numarul trebuincios ca sa pui pe fuga un rîs, sa-l faci sa se cațare în copac, scuipînd şi zbîrlindu-se; dar ca un lup singuratic sa întîlneasca un rîs, aceasta e cu totul altceva – mai ales cînd e vorba de un rîs care are un culcuş de pui flamînzi.
Dar wildul e wild şi maternitatea e maternitate, întotdeauna aparîndu-şi puii cu salbaticie, fie în wild, fie în afara lui; şi va veni o vreme cînd lupoaica se va aventura pentru puiul ei spre brațul stîng al apei, înfruntînd vizuina dintre stînci şi mînia rîsului.

Capitolul 4
ZIDUL LUMII
Cînd lupoaica începu sa paraseasca vagauna, pornind dupa vînat, puiul era deprins sa respecte legea care-l oprea sa se apropie de intrare. Nu numai ca aceasta lege îi fusese impusa în nenumarate rînduri de botul şi de laba mamei țui, dar creştea în el şi instinctul fricii. Niciodata în scurta-i existența din vizuina nu întîlnise ceva de care sa se teama. Totuşi frica exista în el. O moştenise de la stramoşii îndepartați prin mii şi mii de vieți. Era o moştenire directa de la chiorul şi de la lupoaica; dar şi ei, la rîndul lor, o moştenisera de la generațiile de lupi dinaintea lor. Frica! – aceasta moştenire a wildului de la care nu se poate sustrage nici un animal şi nici nu e cu putința sa te descotoroseşti de ea.
Astfel puiul cenuşiu cunoscu frica, deşi nu ştia din ce e facuta. O privea poate ca pe una din opreliştile vieții, pentru ca aflase ca existau asemenea oprelişti. Cunoscuse foamea şi, cînd n-o putuse ostoi, simțise opreliştea. Piedica tare a zidului vizuinii, ghionturile zdravene pe care maica- sa i le daduse cu botul, lovitura ei de laba care-l facuse sa se rostogoleasca, foamea neastîmparata pe care o cunoscuse de atîtea ori îi dadusera sa înțeleaga ca pe lume nu exista numai libertate, ca în viața exista anumite legi şi oprelişti.
Aceste limite şi oprelişti erau lege. A o sluji însemna sa scapi de durere şi sa-ți faureşti fericirea.
Dar el nu se gîndea în felul acesta omenesc. Se mulțumea sa clasifice lucrurile în doua categorii – unele care loveau şi altele care nu loveau. În urma acestei clasificari, el se ferea de lucrurile care loveau, limite şi oprelişti, drept care se bucura de satisfacțiile şi rasplata vieții.
Astfel, supunîndu-se legii statornicite de mama lui şi dînd ascultare acelui lucru necunoscut şi fara nume – frica – nu se apropia de gura vagaunii. Aceasta ramasese pentru el un perete alb de lumina. Cînd mama lui lipsea, dormea mai tot timpul, iar cînd se trezea, statea foarte cuminte, înabuşindu-şi chelalaielile care îi gîdilau gîtlejul, gata, gata sa se prefaca în zgomot.
Odata, pe cînd şedea întins şi treaz, auzi un zgomot ciudat în peretele alb. Nu ştia ca afara se afla un bursuc care tremura de propria-i îndrazneala şi adulmeca cu luare-aminte vizuina. Puiul ştia doar ca sforaitul acesta de adulmecat era ceva straniu, ceva neclasificat de el şi, prin urmare, necunoscut şi grozav – pentru ca necunoscutul facea parte din elementele principale care alcatuiau frica. De unde ştia el ca fața de cel ce adulmeca afara trebuie sa se zbîrleasca?
Puiului i se zbîrli parul pe spinare, dar ramase tacut. Din propria-i experiența nu cunoştea aşa ceva, totuşi era expresia vadita a fricii ce salaşluia în el şi pentru care în propria lui viața nu exista vreo explicație. Dar frica era însoțita de un alt instinct – acela de a se ascunde. Puiul era prada unei spaime nebune, totuşi ramase culcat şi nemişcat, mut, înghețat, încremenit, de parca ar fi fost mort. Întorcîndu-se acasa şi dînd de urmele bursucului, maica-sa mîrîi şi se napusti în vizuina, începînd sa-l linga şi sa-şi frece botul de botuțul lui, cu o dragoste neobişnuit de patimaşa. Iar puiul simți ca într-un fel sau altul scapase dintr-o mare primejdie.
Erau însa alte forțe care acționau în puiul de lup, şi între acestea cea mai puternica era creşterea. Instinctul şi legea îi cereau sa fie ascultator. Dar creşterea îi cerea sa nu fie. Mama şi frica îl sileau sa nu se apropie de peretele cel alb.
Creşterea este viața, şi viața este sortita întotdeauna sa tinda catre lumina. Şi nimic nu putea stavili fluxul de viața care creştea în el, care creştea cu fiece îmbucatura de carne pe care o înghițea, cu fiece suflare. În cele din urma, frica şi supunerea fura înlaturate într-o zi de izbucnirea vieții şi puiul o porni cu mers cracanat, îndreptîndu-se spre gura vizuinii.
Ca nici un alt perete cu care avusese de-a face, acesta parea sa se dea înapoi din fața lui pe masura ce el înainta. Nasucul lui moale, pe care şi-l repezea înainte cautînd, nu se lovi de nici o suprafața tare. Substanța din care era facut peretele parea ca poate fi patrunsa şi ca poate ceda tot atît de uşor ca lumina. Şi cum în ochii lui aceasta avea aparența unei forme, puiul intra în ceea ce pentru el fusese un perete şi se scalda în substanța din care era alcatuit.
Era ceva uluitor. Se tavalea prin materia solida şi lumina stralucea din ce în ce mai tare. Frica îl tragea înapoi, iar creşterea îl împingea înainte. Se pomeni deodata la gura vizuinii. Peretele în care credea ca se afla se dadu tot atît de brusc înapoi dinaintea lui, pe o distanța nemasurata. Lumina deveni dureros de stralucitoare. Îl amețea. Aceasta abrupta şi grozava întindere îl amețea şi ea.
Ochii i se adaptara automat la stralucirea aceasta, potrivindu-se sa poata face fața distanței marite la care se aflau lucrurile. La început, peretele se retrase dincolo de vederea lui, acum îl zarea din nou, dar la o mare departare şi înfațişarea i se schimbase. Acum era un perete balțat, alcatuit din arbori care strajuiau rîul, din muntele din fața care domnea peste arbori şi din cerul care domnea peste munte.
Îl cuprinse o spaima nespusa şi aceasta mai ales din pricina necunoscutului care-l înfricoşa. Se chirci lînga buza vizuinii şi privi lumea. Era tare speriat. Îi era necunoscuta şi deci duşmana. De aceea parul i se facu maciuca pe spinare şi buzele i se încrețira uşor, scoțînd un mîrîit salbatic de intimidare. Mic şi speriat cum era, el arunca lumii largi provocarea şi amenințarea sa.
Nu se întîmpla nimic. Puiul continua sa priveasca, uitînd sa mai mîrîie, stapînit de curiozitate. Uita şi de frica. Frica era acum gonita de creştere, iar creşterea îmbracase haina curiozitații. Începu sa observe lucrurile mai apropiate – o parte descoperita a cursului de apa care scînteia în soare, pinii uscați de la poalele povîrnişului şi povîrnişul însuşi, care urca drept pîna la el, oprindu-se la doua picioare sub buza vagaunii unde el statea ghemuit.
Puiul cel cenuşiu traise însa pîna atunci pe un teren neted. Nu încercase niciodata durerea caderii. Nu ştia ce e caderea. Astfel calca cu îndrazneala pe aer. Picioarele dinapoi îi ramasera pe buza vagaunii, iar el cazu înainte, cu capul în jos. Se izbi straşnic cu nasul de pamînt şi începu sa chelalaiasca. Apoi se trezi rostogolindu-se pe povîrniş la vale, tot mai la vale. O panica îngrozitoare îl cuprinse. Necunoscutul îl înşfacase în cele din urma. Îl apucase cu salbaticie şi era pe cale sa-I faca cine ştie ce rau cumplit. Creşterea era acum dominata de spaima şi scînci ca orice cațeluş speriat.
Necunoscutul îl împingea spre nu ştiu ce durere înfricoşatoare şi el chelalaia şi scîncea într-una. Pentru puiul de lup, aceasta era o perspectiva cu totul noua, diferita de aceea de a sta ghemuit şi înghețat de frica, în timp ce necunoscutul îl pîndea chiar alaturi. Acum, necunoscutul îl înhațase zdravan. Tacerea nu mai era de vreun folos. De altfel nu frica, ci groaza îl scutura.
Dar panta deveni mai lina, iar la poale era acoperita cu iarba. Aci, puiul mai pierdu din viteza. Cînd, în cele din urma se opri, scoase un ultim urlet chinuit, urmat de un prelung chelalait plîngareț şi, ca şi cum i s-ar fi întîmplat ceva cu totul obişnuit, ca şi cum pîna atunci s-ar mai fi spalat de mii de ori în viața lui, începu sa-şi linga lutul uscat cu care se mînjise.
Apoi se ridica şi privi în jur, de parca ar fi fost primul pamîntean poposit pe Marte. Puiul patrunsese prin zidul lumii, necunoscutul îl slobozise din strînsoarea lui şi iata-l nevatamat. Dar primul om poposit pe Marte ar fi aratat mai puțin stingherit decît el. Fara sa fi ştiut ceva dinainte, fara sa i se fi spus ca exista aşa ceva, se vazu deodata explorator într-o lume cu totul noua.
Acum ca îngrozitorul necunoscut îi daduse drumul, uita ca acesta era plin de spaime. Îşi dadea seama doar de curiozitatea pe care i-o trezeau lucrurile din jur. Cerceta iarba de sub el, muşchiul care creştea ceva mai încolo şi trunchiul mort al pinului uscat ce zacea la marginea unui luminiş între arbori. O veverița, care foşnea sprintena în jurul radacinii trunchiului, dadu peste el, speriindu-l foarte. Puiul se ghemui la pamînt şi începu sa mîrîie. Dar nici veverița nu era mai puțin înspaimîntata. O zbughi în sus pe arbore şi de acolo, unde se simțea în siguranța, începu sa trancaneasca cît o ținea gura.
Treaba asta îl facu pe pui sa prinda curaj şi, cu toate ca ciocanitoarea pe care o întîlni dupa aceea îl facu sa tresara, îşi continua drumul încrezator. Încrederea lui era atît de mare, încît atunci cînd o pasare, pasarea-elanului7, țopai obraznica spre el, puiul întinse o laba jucauşa. Urmarea a fost un ciocanit ascuțit în vîrful nasului, care îl facu sa se ghemuiasca şi sa scînceasca. Zgomotul pe care-l facu era prea mult pentru pasarea-elanului1 şi aceasta se puse în siguranța luîndu-şi zborul.
Dar puiul învața ceva. Mica lui minte încețoşata facuse fara sa vrea o clasificare. Erau lucruri vii şi altele care nu erau vii. Şi el trebuia sa fie cu ochii în patru la cele vii. Lucrurile care nu erau vii ramîneau mereu în acelaşi loc, pe cînd cele vii se mişcau şi nu se putea şti de ce ar putea fi ele în stare. Din partea lor nu se putea aştepta decît la ceva neprevazut şi trebuia sa fie pregatit pentru aceasta.
Înainta nespus de stîngaci. Dadu peste vreascuri şi peste tot soiul de lucruri. O ramurea, pe care o credea departe, în clipa urmatoare îl pocnea peste nas sau îi zgîria coastele. Locul era plin de hîrtoape. Uneori dadea în ele şi se lovea la nas. Şi tot de atîtea ori se împiedica de cîte ceva şi se lovea la labe. Mai erau apoi pietricelele şi pietrele care i se rostogoleau sub labe; şi de la ele afla ca lucrurile care nu traiesc nu sunt toate în acelaşi echilibru stabil ca vizuina lui şi ca lucrurile mici, care nu sunt vii, pot sa cada sau sa se rasuceasca mai degraba decît cele mari. Dar cu fiecare pațanie mai învața ceva. Cu cît mergea mai mult, cu atît mergea mai bine! Se adapta. Învața sa-şi calculeze mişcarile muşchilor, sa-şi cunoasca posibilitațile fizice, sa masoare î distanțele dintre obiecte şi dintre acestea şi el.
Avea norocul începatorului. Nascut sa fie vînator de carne (deşi nu o ştia), dadu peste carne chiar la ieşirea din vagauna – la prima lui incursiune în lume. Numai printr-o întîmplare nimerise peste cuibul de ptarmigani, ascuns cu iscusința. Se trezise înauntru. Încercase sa mearga de-a lungul unui pin prabuşit. Coaja putreda cedase sub picioarele lui şi, cu un urlet deznadajduit, puiul se rostogoli pe panta rotunjita, pravalindu-se printre frunzele şi tulpinile unui mic tufiş, pîna ce ajunse chiar în inima lui, la pamînt. Se ridica în mijlocul a şapte pui de ptarmigan. Faceau mare zgomot şi la început se sperie de ei. Observa apoi ca erau foarte mici şi deveni mai îndrazneț. Puii se mişcau. Puse laba pe unul din ei; acesta îşi iuți mişcarile, ceea ce pentru el era un izvor de desfatare. Îl mirosi. Îl ridica cu botul. Puiul de ptarmigan se zbatu, gîdilîndu-i limba. În aceeaşi clipa simți o senzație de foame, falcile i se strînsera. Se auzi un trosnet de oase plapînde şi sîngele cald i se prelinse în gura. Era bun la gust. Era carne, la fel cu aceea pe care i-o dadea mama lui, numai ca o simțea vie între dinți şi era, deci, cu atît mai buna. Şi astfel manca ptarmiganul. Şi nu se opri pîna ce nu înghiți tot cuibul. Se linse apoi pe bot, aşa cum facea şi mama lui, şi începu sa iasa tîrîş.
Afara îl întîmpina o vijelie înaripata. Îl nauci şi-l orbi vîrtejul ei şi aripile care îl loveau cu furie.
Îşi ascunse capul între labe şi chelalai. Loviturile se înmulțeau. Mama puilor era cuprinsa de furie. Se înfurie apoi şi el. Se ridica, mîrîind şi lovind cu labele. Îşi înfipse colțişorii într-o aripa, tragînd şi smucind cu putere. Ptarmiganul se batea cu el, revarsînd asupra-i o ploaie de lovituri cu aripa ramasa libera. Era prima lui batalie. Puiul de lup era în extaz. Uita totul despre necunoscut; nu-i mai era teama de nimic. Lupta sfîşiind o ființa vie care-l lovea, şi aceasta ființa era vînat. Pofta de a ucide începea sa puna stapînire pe el. Abia nimicise cîteva fapturi mici. Acum va nimici o faptura mare. Era prea ocupat şi prea fericit ca sa-şi dea seama ca e fericit. Fremata şi nu mai putea de bucurie, dar simțea aceasta într-un fel cum nu i se mai întîmplase pîna atunci.
Strîngea bine de aripa şi mîrîia printre colții încleştați. Ptarmiganul îl trase afara din tufiş. Cînd se întoarse şi încerca sa-l traga înapoi la adapostul tufişului, el smuci pasarea departe, la loc deschis. In tot acest timp, pasarea țipa şi lovea cu aripa libera, iar penele îi zburau ca nişte fulgi de zapada. Teribila era acum încordarea puiului de lup. Tot sîngele de luptator al rasei lui se trezise şi clocotea în el. Aceasta era viața, deşi el n-o ştia. Îşi îndeplinea menirea lui pe lume, savîrşea lucruri pentru care era harazit – sa ucida prada şi sa se bata pentru a o ucide. Îşi justifica existența, lucru pe care nici viața nu-l putea face mai desavîrşit, deoarece viața îşi atinge culmea atunci cînd înfaptuieşte cît mai deplin lucrul pentru care a fost înzestrata.
Dupa un timp, ptarmiganul înceta lupta. Puiul de lup îl mai ținea de aripa. Zaceau amîndoi la pamînt, privindu-se. Puiul încerca sa mîrîie amenințator, salbatic. Pasarea îi ciocani nasul care-l durea din pricina întîmplarilor de pîna atunci. Puiul tresari, dar ținu cu nadejde. Pasarea continua sa-l ciocaneasca mereu, mereu.
Dupa ce tresari, puiul începu sa chelalaiasca. Încerca sa se traga înapoi din fața ei, uitînd ca, ținînd de aripa, o tragea dupa el. O ploaie de ciocanituri îi izbi nasul, şi aşa destul de prapadit. Avîntul de lupta îi scazu şi, dînd drumul prazii, întoarse spatele şi o tuli prin luminiş, într-o retragere lipsita de glorie.
Se aşeza sa se odihneasca de cealalta parte a luminişului, la marginea tufişurilor; limba îi atîrna, respirația grea îi umfla pieptul, iar nasul, care îl mai durea înca, îl facea sa scînceasca fara încetare. Şi cum zacea el acolo, avu deodata sentimentul ca ceva grozav îl amenința. Necunoscutul, cu toate spaimele lui, se napusti asupra puiului, iar el se trase instinctiv înapoi, la adapostul tufişului. În aceeaşi clipa îl atinse un curent de aer, şi un trup mare, înaripat, trecu ca o furtuna, amenințator şi tacut. Un şoim coborînd din azur era cît p-aci sa-l înhațe.
În timp ce puiul de lup zacea în tufiş, venindu-şi în fire dupa spaima pe care o trasese, şi privea cu teama afara, ptarmiganul îşi lua zborul din cuibul pustiit, de cealalta parte a luminişului. Din cauza pierderii pe care o suferise, pasarea nu dadu nici o atenție sageții înaripate venita din cer. Dar puiul o vazu şi lua aceasta drept un avertisment, o lecție; vazu cum şoimul se napusteşte cu iuțeala în jos, cum trupul lui pluteşte o clipa chiar deasupra pamîntului, cum ghearele se înfig în trupul ptarminganului, auzi țipatul de agonie şi spaima al acestuia şi vazu cum şoimul țîşneşte în sus, în înaltul cerului, ducînd ptarmiganul cu el.
Trecu vreme îndelungata pîna ce puiul îşi parasi adapostul. Învațase multe. Lucrurile vii
însemnau carne. Ele erau bune de mîncat. De asemenea înțelese ca lucrurile vii, cînd sunt destul de mari, pot face rau. Era mai bine sa manînce fapturi mici, ca puii de ptarmigan, şi sa lase în pace fapturile mari, ca de pilda ptarmiganul cel mare. Totuşi, simți ca-l încearca puțin ambiția, o dorința ascunsa de a se mai lupta o data cu acel ptarmigan, numai ca şoimul îl luase cu el. Poate ca mai erau şi alte mame de ptarmigan. Se va duce sa vada.
Coborî un povîrniş spre rîu. Nu mai vazuse niciodata apa. Terenul parea bun. Era neted. Puiul de lup paşi cu îndrazneala şi se cufunda urlînd de frica, prins de necunoscut. Îi era frig şi gîfîia respirînd repede. Apa îi navali în plamîni, în locul aerului care îi întovaraşise întotdeauna actul respirației. Sufocarea pe care o simți era ca durerea morții. Pentru el, aceasta însemna moarte. În mod conştient el nu ştia nimic despre moarte, dar, ca orice vietate a wildului, avea instinctul morții. Pentru el, acesta era cel mai mare rau. Era însaşi esența necunoscutului, suma spaimelor necunoscutului, nenorocirea cea mai mare şi de neînchipuit care se putea întîmpla, despre care nu ştia nimic şi din cauza careia se temea de toate.
Ieşi la suprafața şi aerul placut îi navali în gura deschisa. Nu se mai cufunda a doua oara. Ca si cum ar fi fost un vechi obicei de-al lui, dadu din toate cele patru labe şi începu sa înoate. Malul apropiat era la o distanța de aproape un metru. Puiul ieşise însa cu spatele la el şi primul lucru asupra caruia i se oprira privirile fu malul de dincolo, spre care începu de îndata sa înoate. Rîul era mic, dar în dreptul balții se largea, ajungînd pîna la douazeci de picioare.
Pe la mijlocul albiei, puiul fu luat de apa, care-l purta la vale. Simți cum îl prinde cascada în miniatura ce se afla la pragul balții. Nu prea existau sorți sa poți înota aci. Apa liniştita devenise dintr-o data furioasa. Puiul era cînd la fund, cînd la suprafața. Ceva îl scutura cu putere şi fara întrerupere, fiind cînd rasturnat şi rasucit, cînd izbit de cîte o stînca. Şi ori de cîte ori era izbit, se pornea sa chelalaiasca. Înaintarea era marcata printr-o serie de chelalaieli, dupa care s-ar fi putut deduce numarul stîncilor ce-i ieşisera în cale.
Sub cascada era o a doua balta. Şi aci, prins de curent, fu purtat domol şi depus tot atît de domol pe un pat de prundiş. Se tîrî afara din apa ca apucat şi se aşeza. Învațase înca ceva despre lume. Apa nu era însuflețita. Totuşi se mişca. De asemenea arata tot atît de solida ca şi pamîntul, dar solida nu era de loc. Trase concluzia ca lucrurile nu erau întotdeauna ceea ce pareau a fi. Teama de necunoscut a puiului era o neîncredere moştenita, care acum fusese întarita de experiența. De aci înainte, în ce priveşte natura lucrurilor, el va arata o neîncredere constanta fața de ceea ce este aparența. Va trebui sa cunoasca realitatea unui lucru înainte de a avea încredere în el.
Puiului de lup îi era harazit sa mai aiba o aventura în ziua aceea. Îşi aduse aminte ca pe lumea aceasta exista ceva care era mama lui. Şi atunci simți ca o doreşte mai mult decît orice pe lume.. Nu numai trupul îi era obosit din pricina întîmplarilor prin care trecuse, dar şi micul lui creier. Toate zilele pe care le traise pîna atunci nu adusesera vreodata atîta truda pentru creierul lui cît îi adusese aceasta singura zi. Şi, pe deasupra, îi mai era şi somn. Aşa ca o porni în cautarea vizuinii şi a mamei lui, simțind în acelaşi timp un val de singuratate şi de neputința copleşitoare.
Se tîrî printre tufişuri, cînd deodata auzi un strigat ascuțit care îl sperie. Un fulger galben îi trecu prin fața ochilor. Vazu o nevastuica, sarind cu iuțeala dinaintea lui. Era o faptura mica şi nu-i era teama de ea. Apoi, ceva mai departe, zari la picioarele lui o faptura foarte mica, de-abia de cîțiva centimetri – un pui de nevastuica ce plecase, ca şi el, neascultator, spre aventura. Puiul de nevastuica încerca sa se dea în laturi din fața lui. El îl întoarse cu laba. Acesta scoase un sunet ciudat, neplacut. În clipa urmatoare, fulgerul cel galben îi aparu din nou înaintea ochilor, auzi iaraşi țipatul de intimidare şi primi în acelaşi timp o lovitura în grumaz; simți cum dinții ascuțiți ai nevastuicii, mama puiului, îi sfîrtecau carnea.
Pe cînd chelalaia şi scîncea, tîrîndu-se înapoi, o vazu pe mama puiului sarind la acesta, şi facîndu-se nevazuta împreuna cu el, în desişul învecinat. Îl mai durea înca ceafa din pricina muşcaturii dinților ei, dar amorul propriu îi era şi mai greu ranit şi se aşeza plîngînd înfundat. Aceasta nevastuica-mama era atît de mica şi de salbatica! Trebuia sa mai învețe înca ceva, şi
anume, ca în ciuda marimii şi greutații sale mici, nevastuica era cea mai feroce, mai razbunatoare şi mai grozava dintre toți ucigaşii wildului. Şi curînd va avea parte de ceva din aceasta învațatura.
Puiul de lup mai scîncea înca în clipa în care nevastuica-mama se ivi din nou. Acum, cînd puiul ei era în siguranța, ea nu-l mai ataca. Se apropie cu mai multa luare-aminte şi puiul de lup avu prilejul sa-i observe trupul slab, ca de şarpe, şi capul ridicat lacom, ce parea de asemenea a fi de şarpe. łipatul ei ascuțit facu sa i se zbîrleasca parul pe spate şi mîrîi la ea amenințator. Nevastuica se apropia din ce în ce mai mult. Un salt mai iute decît vederea lui lipsita de experiența, şi trupul cel slab şi galben disparu pentru o clipa din fața ochilor sai. În clipa urmatoare îi atîrna de gît, cu dinții înfipți în parul şi în carnea lui.
La început mîrîi şi încerca sa lupte, dar era prea tînar -era doar prima lui zi în lume; mîrîitul i se transforma într-un scîncet, iar lupta – într-o sforțare de a se salva. Nevastuica nu-l slabea din strînsoare. Se agațase de el, încercînd sa patrunda cu dinții spre vîna mare prin care clocotea viața. Nevastuica era un bautor de sînge şi prefera sa bea direct din gîtlejul unde era viața.
Puiul cel cenuşiu ar fi murit şi n-ar fi avut ce povesti daca nu s-ar fi ivit lupoaica, sarind printer tufişuri. Nevastuica dadu drumul puiului şi țîşni spre gîtul lupoaicei, pe care nu-l nimeri însa, apucînd-o în schimb de falca. Lupoaica îşi smuci capul ca un şfichi de bici, desfacîndu-se din strînsoare şi zvîrlind nevastuica în aer. Şi pe cînd mai era în aer, falcile lupoaicei încleştara trupul slab şi galben, şi nevastuica cunoscu moartea între colții care o sfarîmau.
Puiul era din nou obiectul unui acces de dragoste din partea mamei. Bucuria ei ca-l descoperise parea mai mare chiar decît a lui ca fusese descoperit. Îl freca cu nasul, îl mîngîie şi îi linse ranile pe care i le facusera dinții nevastuicii. Apoi, mama şi puiul mîncara amîndoi pe bautorul de sînge, dupa care se întoarsera la vizuina şi se culcara.

Capitolul 5
LEGEA CĂRNII
Puiul creştea repede. Se odihni doua zile, apoi se aventura iar afara din vizuina. În aceasta noua expediție dadu peste puiul nevastuicii pe care o mîncase împreuna cu mama lui, lupoaica, şi avu grija ca şi puiul sa aiba aceeaşi soarta. De data asta însa nu se mai rataci. Cînd simți oboseala, îşi gasi drumul înapoi spre vizuina şi se culca. De atunci, în fiecare zi era pe afara, strabatînd întinderi din ce în ce mai mari.
Începu sa cunoasca masura exacta a puterii şi slabiciunii lui şi sa ştie cînd trebuie sa fie îndrazneț şi cînd cu bagare de seama. Gasea ca e mai nimerit sa fie mereu cu bagare de seama, în afara de rarele momente cînd, sigur pe curajul sau, se lasa în voia micilor lui accese de furie şi a desfatarii.
De cîte ori dadea peste un ptarmigan ratacit, era asemenea unui mic diavol care se dezlanțuie. Nu scapa un prilej sa nu raspunda cu salbaticie la trancanelile veveriței pe care o întîlnise prima oara pe pinul cel veşted, iar întîlnirea cu pasarea-elanului îl facea aproape întotdeauna sa se dedea la cea mai salbatica furie, caci nu putea sa uite cum îi ciocanise nasul prima pasare de soiul asta pe care o întîlnise.
Uneori i se întîmpla însa ca nici macar o asemenea pasare sa nu-i mai trezeasca interesul, şi aceasta de obicei cînd se simțea el însuşi amenințat de vreun alt vînator de carne care îi dadea tîrcoale. Nu-i ieşea din minte şoimul, iar umbra lui mişcatoare îl facea de fiecare data sa se ghemuiasca în cel mai apropiat desiş. Nu se mai tîra şi nici nu mai mergea cracanat, ci capatase mersul mamei lui, un mers furişat şi tiptil, parca neurmarind nici un scop, lunecînd totuşi cu o agilitate pe cît de amagitoare, pe atît de imperceptibila.
Cît despre vînat, norocul îi surîsese chiar de la început. Şapte pui de ptarmigan şi un pui de nevastuica – acesta era bilanțul uciderilor lui. Pofta de a ucide devenea pe zi ce trecea tot mai puternica şi simțea cum îi creşte dorința lacoma de a mînca veverița care flecarea cît o ținea gura, dînd de veste tuturor salbaticiunilor ca puiul de lup e pe aproape. Dar cum pasarile puteau sa-şi ia zborul în vazduh şi veverițele sa se cațare pe copaci, puiul de lup nu putea decît sa încerce sa se tîrasca neobservat pe urmele veveriței, cînd aceasta se afla pe pamînt.
Puiul de lup avea un mare respect pentru mama lui. Ea se pricepea sa faca rost de carne şi niciodata nu uita sa-i aduca şi lui cîte ceva. Apoi, ei nu-i era frica de nimic, iar lui nici prin cap nu-i trecea ca neînfricarea ei se întemeia pe experiența şi cunoaştere. Pentru el, aceasta însemna forța. Mama lui reprezenta forța, şi cînd se facu mai mare, o simți pe propria-i piele, în mustrarea mai aspra a labei ei, în timp ce ghiontul de dojana pe care i-l dadea odinioara cu botul facu loc taişului colților ei. Din aceasta pricina îşi respecta mama. Ea îl obliga la supunere şi, pe masura ce el creştea, mama devenea tot mai nervoasa.
Foametea se abatu din nou şi puiul de lup simți iar, mai limpede, muşcatura ei. Lupoaica se jigarise alergînd mereu dupa vînat. Abia de mai dormea în vizuina, cheltuindu-şi mai tot timpul pe urmele vînatului; în zadar însa. De asta data foametea nu dura mult, dar, atît cît ținu, fu apriga. Puiul nu mai gasea lapte la pieptul mamei şi nici nu mai capata vreo îmbucatura de carne.
Înainte vînase în joaca, pentru placerea în sine; acum pleca la vînat cu o seriozitate crîncena, dar nu gasea nimic, încercarile zadarnice îi grabira însa dezvoltarea. Cerceta obiceiurile veveriței cu mai multa atenție şi se stradui sa se strecoare cu mai multa şiretenie în urma ei, ca s-o surprinda. Urmari cu luare-aminte şoarecii de cîmp şi încerca sa-i dezgroape din gaurile lor, apoi învața lucruri despre deprinderile pasarii-elanului şi ale ciocanitoarei.
Şi iata ca veni o zi cînd umbra şoimului nu-l mai facu sa se ghemuiasca în desiş. Devenise mai puternic, mai înțelept şi mai sigur pe sine. Şi, pe deasupra, îl cuprinsese disperarea. Se aşeza deci la vedere, într-un loc deschis, şi-l provoca pe şoim sa se lase din înaltul cerului. Ştia el ca acolo, plutind în albastrul cerului, deasupra lui, era carne, carnea dupa care stomacul lui tînjea atît de mult. Dar şoimul refuza sa coboare şi sa dea lupta, iar puiul de lup se tîrî într-un desiş, gemînd de foame şi de ciuda.
Foametea înceta. Lupoaica se întoarse acasa cu vînat. Era o carne ciudata, deosebita de cea pe care o aducea înainte. Un pui de rîs, cam de o vîrsta cu puiul de lup, dar nu atît de voinic. Şi toata aceasta prada era numai pentru el. Mama îşi astîmparase foamea în alta parte, dar el nu ştia ca îşi potolise foamea înfulecînd ceilalți pui ai rîsului. Şi nici deznadejdea actului ei nu o cunoştea. Nu ştia decît ca puiul cu blana catifelata era carne, şi mînca desfatîndu-se cu fiecare îmbucatura.
Un stomac plin trage la lenevie, şi puiul zacea în vizuina, alaturi de mama lui. Îl trezira din somn mîrîiturile ei -niciodata nu o mai auzise mîrîind atît de cumplit. Era poate cel mai cumplit mîrîit de cînd o ştia. Existau şi motive pentru aceasta şi nimeni nu le cunoştea mai bine decît ea. Vizuina unui rîs nu poate fi jefuita fara sa-ți primeşti pedeapsa. În stralucirea luminii de dupa- amiaza, puiul vazu ghemuita la intrare pe mama puiului de rîs. Zarind-o, i se facu parul maciuca pe spinare. Îl cuprinse frica şi nu era nevoie de instinct ca sa-şi dea seama de aceasta. Şi daca ceea ce vedea înaintea lui nu ajungea, atunci strigatul de furie pe care nepoftitul oaspe îl scoase, începînd cu un mîrîit şi izbucnind brusc într-un racnet raguşit, avea sa fie destul de convingator.
Puiul simți imboldul vieții din el, se ridica şi mîrîi voiniceşte alaturi de mama lui. Ea însa îl împinse rautacioasa înapoi. Din pricina intrarii scunde, rîsul nu putea sari înauntru, şi cînd încerca sa se napusteasca tîrîş, lupoaica se azvîrli asupra lui, țintuindu-l locului. Din toata lupta, puiul abia zari ceva. Cele doua jivine mîrîiau una la cealalta, urlau şi se împroşcau, se rasuceau, îmbrîncindu- se, rîsul sfîşiind şi rupînd cu ghearele, folosindu-se şi de dinți, în timp ce lupoaica se folosea numai de colți.
O data, puiul se repezi şi el şi îşi înfipse colții într-unui din picioarele dinapoi ale rîsului. Se agața de el urlînd salbatic. Fara sa-şi dea seama, greutatea lui stînjenea acțiunea piciorului, fiindu-i astfel mamei lui de mult ajutor. O întorsatura neaşteptata a luptei îl prinse sub cele doua trupuri, şi puiul trebui sa dea drumul strînsorii. În clipa urmatoare, cele doua mame se desparțira şi, înainte de a se repezi din nou una asupra celeilalte, rîsul îl pocni pe pui cu uriaşa lui laba de dinainte, sfîşiindu-i umarul pîna la os şi izbindu-l de perete. La întreaga larma ce domnea se mai adauga şi chelalaitul ascuțit, de durere şi spaima, al puiului. Lupta ținu însa atît de mult, încît avu timpul sa chelalaiasca pîna nu mai putu şi sa încerce o noua izbucnire de curaj: sfîrşitul luptei îl gasi din nou agațat strîns de un picior dinapoi al rîsului, mîrîind printre dinți cu furie.
Rîsul era mort. Lupoaica parea însa foarte slabita şi se simțea rau. La început îşi mîngîie puiul şi îi linse umarul ranit, dar sîngele pe care-l pierduse o vlaguise şi timp de o zi şi o noapte ramase nemişcata, abia respirînd, zacînd lînga [duşmanul ei rapus. O saptamîna încheiata nu parasi vagauna decît ca sa bea apa, şi atunci mişcarile îi erau anevoioase şi dureroase. La capatul acestei saptamîni rîsul era devorat, iar ranile lupoaicei îndeajuns de vindecate ca sa-şi poata reîncepe goana dupa carne.
Puiul îşi simțea umarul țeapan şi îl durea; şchiopata o vreme de pe urma loviturii grozave pe care o primise. Dar acum, lumea îi parea schimbata. Se mişca cu mai multa siguranța, cu un simțamînt de vitejie, pe care nu-l cunoscuse în zilele de dinaintea luptei cu rîsul. Traise viața sub unul din cele mai frumoase aspecte ale ei: se batuse, îşi înfipsese colții în carnea unui duşman şi supraviețuise, şi datorita acestor întîmplari se ținea acum mai țanțoş, cu o urma de sfidare, care era ceva cu totul nou pentru el. Nu se mai speria de lucruri marunte şi o buna parte din sfiala îi disparuse, deşi necunoscutul nu înceta o clipa sa-l urmareasca cu misterele şi spaimele lui de nepatruns, veşnic amenințator.
Începu sa-şi însoțeasca mama în urmarirea carnii şi cunoscu multe din cele ce se întîmplau la vînatoare, din care îşi avea şi el acum partea. Şi pe caile lui încețoşate începu sa desluşeasca legea carnii. Erau doua soiuri de viața – al lui şi celalalt. Soiul lui cuprindea pe mama lui şi pe el. Celalalt, cuprindea toate lucrurile vii care se mişcau. Dar celalalt era şi el împarțit: o parte cuprindea fapturile pe care soiul lui le ucidea şi le mînca. În aceasta intrau animalele care nu ucideau sau micile animale de prada. Cealalta parte ucidea sau mînca pe cei din soiul lui sau era ucisa şi mîncata de cei din soiul lui. Şi din aceasta clasificare rasari legea. Scopul vieții era carnea. Viața însaşi era tot carne. Viața traia din viața. Existau unii care mîncau şi alții care erau mîncați. Legea era: MĂNÎNCĂ ORI VEI FI MÎNCAT. El nu formula legea desluşit, nu statornici condiții şi nici nu facu reflecții morale asupra ei. Nici macar nu se gîndea ce este aceea lege: el o traia pur şi simplu, fara a se gîndi cîtuşi de puțin la ea.
Vazu legea acționînd în jurul lui, pretutindeni. El mîncase pui de ptarmigan. Şoimul mîncase ptarmiganul – mama Şoimul ar fi vrut sa-l manînce şi pe el. Mai tîrziu cînd se facu şi el mai grozav, vru sa manînce şoimul. Mîncase puiul de rîs. Mama puilor l-ar fi mîncat pe el, daca n-ar fi fost ea însaşi ucisa şi mîncata. Şi aşa mergeau lucrurile. Toate vietațile din jurul lui traiau aceasta lege, iar el însuşi era o parte, o bucata din aceasta lege. Era un animal de prada. Singura hrana era carnea, carnea vie, care alerga cu iuțeala înaintea lui, sau zbura în aer, se cațara pe copaci, sau se ascundea în pamînt, îl înfrunta şi se lupta cu el, sau se întorcea şi gonea dupa el.
Afara de legea carnii însa, mai existau sumedenie de alte legi mai marunte pe care el trebuia sa le învețe şi carora era nevoit sa le dea ascultare. Lumea era plina de surprize.
Clocotul vieții din el, freamatul muşchilor sai însemnau fericire fara sfîrşit. Dobîndirea vînatului însemna sa treci prin momente de înfrigurare şi exaltare. Momentele lui de furie ca şi luptele lui însemnau tot atîtea placeri. Spaima însaşi şi taina necunoscutului îl faceau sa simta ca traieşte.
Dar mai existau şi momente de destindere şi mulțumire. Sa ai stomacul plin, sa picoteşti alene în bataia soarelui -toate acestea însemnau o rasplata deplina pentru stradania şi zbuciumul lui, ele însele o rasplata ca manifestari ale vieții, şi viața fiind întotdeauna fericita atunci cînd se realizeaza pe sine. De aceea, puiul nu se sfadi cu mediul înconjurator potrivnic. Era foarte vioi, foarte fericit şi foarte mîndru de el.

PARTEA a III-a
Capitolul 1
MEŞTERII FOCULUI
Daduse peste ei pe neaşteptate şi din vina lui. Fusese neprevazator. Parasise vizuina şi o luase în jos, spre rîu, sa bea apa. Poate ca se întîmplase din pricina ca nu fusese atent, ca nu se scuturase cu totul de somn. (Colindase toata noaptea dupa vînat şi abia atunci se trezise.) Lipsa lui de prevedere se datorase poate şi faptului ca era atît de obişnuit cu poteca spre balta; o batuse adesea şi niciodata nu i se întîmplase nimic.
Aşa ca merse la vale, trecînd pe lînga pinul cel uscat, traversa luminişul şi o apuca printer arbori. Apoi, în aceeaşi clipa, vazu şi adulmeca. In fața lui, şezînd în tacere, se aflau cinci fapturi cum nu mai vazuse vreodata. Vedea pentru prima oara oameni. Dar, zarindu-l, cei cinci nu sarira în picioare, nu-şi aratara colții şi nici nu mîrîira. Nu se mişcara, ci ramasera locului, tacuți şi parca prevestind ceva rau.
Puiul nu se mişca nici el. Toate instinctele lui naturale l-ar fi împins sa o ia la goana nebuneşte, daca nu ar fi încolțit în el brusc, prima oara, un alt instinct.
Îl cuprinse o teama nespusa, şi senzația copleşitoare a propriei lui slabiciuni şi nimicnicii îl țintui locului. Ceea ce vedea însemna pentru el putere, forța, ceva cu mult deasupra lui.
Puiul de lup nu vazuse niciodata oameni şi totuşi în ființa lui salaşluia instinctul existenței omului. Într-un fel nedesluşit, el recunoscuse în om pe animalul care luptase pentru întîietate printre celelalte animale ale wildului. Puiul îl privea pe om nu numai cu ochii lui, ci cu ai tuturor stramoşilor lui – cu acei ochi care încercuisera în bezna nopții nenumarate focuri de tabara în miez de iarna, care privisera, de la o distanța ce ferea de primejdie şi din inima desişurilor, pe ciudatul animal cu doua picioare ce domnea peste viețuitoare. Vraja unei moşteniri – alcatuita din teama şi respect, ce erau nascute din lupte de veacuri şi din experiența de generații întregi – puse stapînire pe puiul de lup. Aceasta moştenire atîrna greu pentru un lup care nu era decît pui. Daca ar fi fost mai mare, ar fi luat-o la fuga. Dar aşa cum era el, nu facu decît sa se ghemuiasca, înlemnit de frica, aproape gata sa arate supunerea pe care rasa lui a aratat-o din acea zi în care primul lup a venit sa se aşeze la focul omului şi sa se încalzeasca.
Unul din indieni se ridica, veni spre puiul de lup şi se apleca asupra lui. Puiul se ghemui la pamînt cît putu mai mult. Era necunoscutul care, în cele din urma, luase forma şi îi aparea în carne şi oase, aplecat deasupra lui şi întinzînd mîna sa-l apuce. Parul i se zbîrli fara sa vrea; buzele se trasera înapoi, descoperindu-i colții mici. Mîna ce atîrna asupra-i ca un destin ramase în cumpana şi omul zise rîzînd: „Wabam wabisca ip pit tah” („Ia te uita! Colții albi!”).
Ceilalți indieni rîsera zgomotos, îndemnîndu-l pe om sa ridice puiul. Şi pe cînd mîna se lasa tot mai mult, în pui se dadu o lupta între instincte. Traia doua mari porniri – sa cedeze şi sa lupte. Pîna la urma avea sa fie un compromis. Le facu pe amîndoua. Ceda, pîna ce mîna era gata sa-l atinga. Apoi angaja lupta: colții îi fulgerara într-o muşcatura, înfigîndu-se în mîna. În clipa urmatoare primi o lovitura în cap care îl trînti la pamînt. Îi pieri orice chef de lupta. Tinerețea şi instinctul supunerii pusera stapînire pe el. Se aşeza cîineşte, scîncind. Dar omul pe care-l muşcase de mîna era suparat. Puiul primi o lovitura în cealalta parte a capului, dupa care se ridica şi chelalai mai tare ca oricînd.
Cei patru indieni rîsera zgomotos; pîna şi omul care fusese muşcat izbucni în rîs. Facura cerc în jurul lui rîzînd, pe cînd el se tînguia de groaza şi durere. Şi în timp ce se petreceau toate acestea, puiul auzi ceva. Indienii auzira şi ei. Puiul însa ştia ce e şi, cu un ultim chelalait prelung -mai mult de triumf decît de durere – înceta sa mai scoata vreun zgomot, aşteptînd venirea mamei, a crudei şi neîmbînzitei lui mame, care lupta şi ucidea totul şi parea mereu neînfricata. Lupoaica alerga mîrîind. Auzise strigatul puiului ei şi venea în goana sa-l scape.
Sari în mijlocul lor: chinuita şi bataioasa ei maternitate n-o facea sa fie prea placuta la vedere. Puiul se simți bine vazîndu-i furia protectoare. Scoase un mic scîncet de bucurie, sarindu-i în întîmpinare, în timp ce animalele-oameni se dadura în graba cu cîțiva paşi înapoi. Lupoaica aştepta lînga puiul ei, înfruntîndu-i pe oameni, cu parul zbîrlit şi scoțînd un mîrîit adînc din gîtlej.
Avea o expresie rautacioasa şi schimonosita amenințator – chiar şi nasul i se încrețise de la vîrf şi pîna la ochi de grozav ce mîrîia. Apoi, unul din oameni scoase un strigat: „Kiche!” Era o exclamație de surprindere. Puiul simți ca mama lui se face mica la auzul acestui strigat.
„Kiche!” striga omul din nou, de asta data cu asprime şi cu autoritate.
Apoi puiul o vazu pe mama lui, lupoaica neînfricata, ghemuindu-se jos, pîna ce burta îi atinse pamîntul, chelalaind, dînd din coada şi facînd semne de împaciuire. Puiul nu putea pricepe. Era speriat. Teama de oameni îl napadi iaraşi. Instinctul nu-l înşelase. Mama lui o dovedise. Se supusese şi ea animalelor-oameni.
Omul care vorbise se îndrepta spre lupoaica. Îi puse mîna pe cap şi ea se ghemui mai mult, şi nici nu muşca, nici nu mîrîi macar. Ceilalți oameni se apropiara, facînd roata în jurul ei, punînd mîna pe ea, lucru pe care lupoaica nu-l primi cu duşmanie. Oamenii erau foarte agitați şi scoteau multe zgomote din gura. Aceste zgomote nu aratau sa fie vreun pericol – stabili puiul pe cînd se ghemuia lînga mama lui, mai zburlindu-se cîteodata, dar dîndu-şi toata silința sa fie cît mai supus.
– Nu este ciudat – grai un indian. Tatal ei a fost lup. E adevarat ca mama ei a fost cațea; n-o lega oare fratele meu în padure la fiecare trei nopți în vremea împerecherii? Aşa ca tatal lui Kiche a fost lup.
– Castor Cenuşiu, e un an de cînd a fugit – începu al doilea indian.
– Nu e ciudat, Limba de Somon – raspunse Castor Cenuşiu. Era pe vremea foametei şi carne pentru cîini nu se gasea.
– A trait printre lupi – zise al treilea indian.
– Aşa s-ar parea, Trei Acvile – raspunse Castor Cenuşiu, punînd mîna pe pui – şi asta este dovada.
Puiul mîrîi puțin la atingerea mîinii şi aceasta se retrase ca sa-l loveasca. Puiul însa îşi acoperi colții şi se lasa, supus, în timp ce mîna care veni din nou îl scarpina dupa urechi, apoi în sus şi în jos pe spate.
– Asta este dovada – urma Castor Cenuşiu. De buna seama, Kiche e mama lui. Dar tatal lui a fost lup, aşa ca în el e puțin cîine şi mult lup. Colții îi sunt albi şi Colț Alb sa-i fie numele. Am zis. Este cîinele meu. N-a fost Kiche cîinele fratelui meu? Şi n-a murit fratele meu?
Puiul, care primise astfel un nume pe lumea asta, zacea şi aştepta. O vreme, animalele-oameni îşi continuara zgomotele lor din gura. Castor Cenuşiu scoase un cuțit dintr-o teaca ce îi atîrna pe dupa gît, intra în desiş şi taie un baț. Colț Alb îl urmarea cu privirea. Omul cresta bațul la cele doua capete şi în crestaturi strînse nişte curele din piele netabacita. O curea o lega în jurul gîtului lui Kiche. Apoi o duse spre un puiet de pin, în jurul caruia lega cealalta curea.
Colț Alb o urma şi se întinse lînga ea. Mîna lui Limba de Somon veni spre el şi-l dadu pe spate.
Kiche privea îngrijorata. Colț Alb simți din nou ca i se face frica. Nu-şi putu stapîni cu totul un mîrîit, dar nu facu nici o încercare sa muşte. Mîna cu degetele încovoiate şi rasfirate îl mîngîie jucauşa pe burta, rostogolindu-l pe o parte şi pe alta. Aşa cum zacea el acolo pe spate, cu picioarele în sus, arata caraghios şi stîngaci. Şi pe deasupra, era o poziție care îl facea sa fie atît de neputincios, încît întreaga fire a lui Colț Alb se revolta. Nu putea face însa nimic pentru a se apara.
Daca acest animal-om ar fi vrut sa-i faca vreun rau, Colț Alb ştia ca n-ar fi putut scapa. Cum ar fi putut sa sara în laturi cînd statea cu picioarele în aer? Dar supunerea îl facu sa-şi stapîneasca frica şi se mulțumi sa mîrîie încet. Nu-şi putuse opri acest mîrîit, dar nici animalul-om nu-l lovi în cap suparat. Ba mai mult înca, oricît de ciudat ar parea, Colț Alb încerca o neînțeleasa senzație de placere cînd mîna îl scarpina în sus şi în jos. Cînd îl rostogoli pe o parte, înceta cu totul sa mai mîrîie, apoi, cînd degetele îl ciupira de capatul de jos al urechii, senzația placuta crescu; iar cînd, dupa ce-l mîngîie şi îl scarpina pentru ultima oara, omul îi dadu pace şi pleca, lui Colț Alb îi pierise orice urma de frica. Avea sa mai cunoasca de multe ori frica în relațiile lui cu oamenii, dar era pentru el un semn ca în cele din urma se va întovaraşi cu omul, fara sa-i fie teama.
Dupa un timp, Colț Alb auzi zgomote ciudate apropiindu-se. Le clasifica cu repeziciune, deoarece le recunoscu numaidecît ca sunt zgomote facute de animalul-om. Trecura cîteva clipe şi întregul trib înşirat pe poteca pornise la drum. Erau mai mulți barbați, multe femei şi copii, în total patruzeci de suflete, carînd cu toții din greu lucruri de-ale taberei. Erau şi mulți cîini; iar aceştia, cu excepția cațeluşilor tineri, purtau şi ei poveri. Pe spate, în saci legați strîns pe dedesubt, cîinii duceau lucruri ce cîntareau între douazeci şi treizeci de pfunzi.
Colț Alb nu mai vazuse niciodata cîini, dar la vederea lor îşi dadu seama ca sunt la fel cu el, deosebiți doar întrucîtva. Aceştia însa dadura dovada ca nu se deosebeau prea mult de lup cînd îl descoperira pe pui şi pe mama lui. Dadura navala stîrnind mare larma. Colț Alb se zbîrli, mîrîi şi hapai înaintea valului de cîini care se apropiau cu boturile deschise; şi cazut sub ei, simți în trup taietura ascuțita a colților, muşcînd şi sfîşiind el însuşi picioarele şi burțile de deasupra-i. Se iscase mare larma. Mai putu sa auda şi mîrîitul lui Kiche în timp ce lupta pentru el, precum şi strigatele animalelor-oameni, loviturile de bîta date în trupuri şi chelalaitul de durere al cîinilor loviți.
Nu trecura decît cîteva secunde pîna ce se ridica. Vazu animalele-oameni gonind cîinii cu bîta şi cu pietre, aparîndu-l şi scapîndu-l de colții cruzi ai celor ce erau la fel cu el şi totuşi oarecum deosebiți. Şi deşi nu avea cum sa poata concepe limpede un lucru atît de abstract cum este dreptatea, simți totuşi, în felul lui, dreptatea animalelor-oameni şi îi cunoscu drept ceea ce erau – fauritori de lege şi executorii ei. Îşi mai dadu seama de puterea cu care aplicau ei legea. Spre deosebire de celelalte animale pe care le întîlnise vreodata, ei nu muşcau şi nici nu înhațau cu gheara. Ei îşi întareau puterea vie cu puterea lucrurilor neînsuflețite, şi aceste lucruri neînsuflețite le împlineau porunca. Astfel, bețe şi pietre, mînuite de aceste ființe ciudate, zburau prin aer ca nişte fapturi vii, pricinuind lovituri dureroase cîinilor.
Pentru mintea lui, aceasta era o forța neobişnuita, o putere de neînțeles, supranaturala, o putere ca aceea a zeilor. Prin însaşi natura lui, Colț Alb nu putea şti nimic despre zei; în cel mai bun caz putea şti ca exista lucruri care erau dincolo de înțelegerea lui; dar mirarea şi teama fața de aceste animale-oameni semana oarecum cu mirarea şi teama omului la vederea vreunei fapturi cereşti, pe un vîrf de munte, zvîrlind trasnete din amîndoua mîinile asupra unei lumi uluite.
Ultimul dintre cîini fusese gonit. Zarva se potolise iar Colț Alb îşi linse ranile şi cugeta asupra acestei prime experiențe a cruzimii de haita şi asupra cunoştinței pe care o facuse cu haita.
Nu visase vreodata ca seminția lui era alcatuita din mai mulți decît din chiorul, mama lui şi el. Ei alcatuiau un soi aparte, şi aici descoperise deodata multe alte fapturi care erau vadit la fel cu el. Simți atunci o ciudata subconştiența ca aceştia, care îi semanau, dadusera navala peste el încercînd sa-l extermine. Se mai înciuda şi ca mama lui era legata de un baț, chiar daca acest lucru îl facusera animalele-oameni, care erau superioare. Mirosea a cursa, a robie. Totuşi despre cursa şi robie nu ştia nimic. Moştenise libertatea de a rataci, de a goni şi de a se întinde pe jos, oricît ar fi vrut; şi acum, aceasta libertate îi era încalcata.
Mişcarile mamei lui se margineau la spațiul pe care i-l îngaduia lungimea unui baț, şi de lungimea aceluiaşi baț era şi el îngradit, pentru ca nu se simțea înca în stare sa se dezlipeasca de lînga mama lui.
Treaba asta nu-i placea. Şi nu-i placu nici cînd animalele-oameni se ridicara pornind-o la drum, deoarece un animal-om, mic de stat, apuca celalalt capat al bațului şi o trase pe Kiche, captiva, în urma lui, iar dupa Kiche venea el, Colț Alb, foarte tulburat şi necajit de aceasta aventura în care nimerise.
O luara în josul vaii rîului, mult mai departe decît ajunsese vreodata Colț Alb, pîna ce dadura de capatul ei, în locul acela unde rîul se varsa în fluviul Mackenzie. Aici -unde canoele erau puse la adapost cocoțate pe nişte pari, şi unde erau rasteluri pentru uscarea peştelui – se instala tabara; şi Colț Alb privi într-acolo uluit. Convingerea superioritații acestor animale-oameni creştea în el clipa de clipa; o vedea în puterea lor asupra tuturor acestor cîini cu colți ascuțiți. Respirau forța. Dar pentru puiul de lup mai grozava era puterea lor asupra celor neînsuflețite, capacitatea lor de a transmite mişcare lucrurilor nemişcate, de a schimba însaşi fața lumii. Mai ales acest lucru îl tulbura în mod deosebit.
Construirea unor schelete din nişte pari îi atrase luarea-aminte; totuşi nu reprezenta în sine ceva atît de deosebit, deoarece era facut de aceleaşi fapturi care aruncau bețe şi pietre la distanțe mari. Dar cînd aceste schelete, acoperite cu scoarțe şi piei, se prefacura în tipii8, Colț Alb ramase uluit. Masa lor uriaşa îl impresiona. Se înalțau în juru-i de pretutindeni, aidoma unor monstruoase forme vii ce creşteau repede. Ocupau mai toata circumferința pe care o cuprindeau cu privirea. Ii era teama de ele. Se profilau sinistru deasupra lui; şi cînd adierea le clatina, imprimîndu-le uriaşe mişcari, el se chircea de frica, cu ochii neîncrezatori ațintiți asupra-le, gata sa sara în laturi daca acestea ar fi încercat sa se napusteasca asupra lui.
Curînd însa îi pieri toata frica ce o avea fața de tipii. Vazu cum femeile şi copiii intrau şi ieşeau nevatamați, îi vazu şi pe cîini încercînd adesea sa intre, fiind alungați cu ocari şi pietre. Într-un rastimp pleca de lînga Kiche şi se tîrî cu luare-aminte spre peretele tipiei celei mai apropiate. Îl împingea curiozitatea creşterii – nevoia de a învața, de a trai şi de a face toate acele lucruri care îi serveau drept experiența. Ultimii centimetri pîna la peretele tipiei îi strabatu tîrîndu-se cu o încetineala obositoare şi cu mare grija. Întîmplarile din acea zi îl facusera sa se aştepte ca necunoscutul sa se mai manifeste în chipurile cele mai; uluitoare şi de necrezut. În cele din urma, nasul atinse pînza tipiei. Aştepta. Nu se întîmpla nimic. Apoi mirosi ciudata țesatura, îmbibata cu miros de om. O apuca cu colții şi trase încet. Nu se întîmpla iaraşi nimic, deşi parțile alaturate ale tipiei se mişcara. Trase mai tare. Pînza se mişca şi ea mai tare. Era minunat. Trase şi mai tare, o data şi înca o data, pîna ce întreaga tipie începu sa se clatine. Un țipat ascuțit al unei squaw dinauntru îl facu s-o tuleasca degraba spre mama lui. Dar din acea clipa nu se mai sperie de grupul de tipii care se profilau în zare.
O clipa mai tîrziu pleca din nou de lînga mama lui. Bațul ei era legat de un țaruş înfipt în pamînt şi nu-l putea urma. Un cațeluş ceva mai mare şi mai vîrstnic decît el se apropie încet, cu un aer îngîmfat şi razboinic. Numele acestui cațeluş – dupa cum avea sa auda mai tîrziu Colț Alb – era Lip-Lip. Era un cațeluş ce capatase o experiența în luptele cu alți caței şi parea fanfaron.
Lip-Lip era de aceeaşi speța cu Colț Alb, dar, fiind un cațelandru, nu parea periculos, aşa încît Colț Alb se pregati sa-l primeasca prietenos. Cînd însa strainul începu sa paşeasca țeapan, aratîndu-şi colții, Colț Alb înțepeni şi el şi, la rîndu-i, îi arata colții. Îşi dadura ocol pe jumatate, masurîndu-se unul pe altul, mîrîind şi zbîrlindu-se. Treaba asta dura cîteva minute şi lui Colț Alb începu sa-i faca placere de parca ar fi fost o joaca. Dar Lip-Lip sari deodata deasupra lui cu o iuțeala puțin obişnuita, îl muşca cu putere şi se dadu înapoi. Simți muşcatura în umarul ce-i mai fusese o data ranit de rîs şi-l duru adînc, pîna la os. Surprinderea şi durerea îl facura pe Colț Alb sa chelalaiasca, dar în clipa urmatoare se napusti furios asupra lui Lip-Lip, muşcîndu-l cu patima.
Lip-Lip traise însa în tabara şi luase parte la multe batalii de-ale cațeilor. Colțişorii lui ascuțiți îl încercara pe noul venit de trei ori, de patru ori, de şase ori, pîna ce Colț Alb, gemînd fara ruşine, se refugie lînga maica-sa, cautînd aparare. Era prima din multele batalii pe care avea sa le dea cu Lip- Lip, pentru ca de la bun început au fost duşmani, nascuți sa fie aşa, cu firi sortite mereu sa se ciocneasca.
Kiche îl linse mîngîietor, încercînd sa-l faca sa ramîna lînga ea, dar curiozitatea lui era nesfîrşita, şi cîteva clipe mai tîrziu o porni într-o noua cautare. Dadu peste unul din animalele-oameni, Castor Cenuşiu, care sta pe vine şi facea ceva cu nişte bețe şi muşchi uscat, împraştiate în fața lui pe pamînt. Colț Alb se apropie şi începu sa-l urmareasca. Castor Cenuşiu scoase din gura nişte sunete pe care el, nesocotindu-le potrivnice, se apropie şi mai mult.
Femei şi copii îi aduceau lui Castor Cenuşiu bețe şi crengi. Fara îndoiala ca era o treaba însemnata. Colț Alb deveni atît de curios, încît se apropie pîna ce atinse genunchiul lui Castor Cenuşiu, uitînd ca acesta era un animal-om grozav. Deodata zari ceva ciudat, ca o ceața începînd se creasca din bețe şi din muşchi sub mîinile lui Castor Cenuşiu. Apoi, chiar printre bețe, se ivi ceva viu, ceva care se încolacea şi se întorcea şi care avea o culoare la fel cu a soarelui de pe cer. Colț Alb nu ştia nimic despre foc. Îl atragea însa tot aşa cum lumina din gaura vizuinii îl atrasese cînd nu era decît un pui. Facu alți cîțiva paşi, tîrîndu-se spre flacara. Îl auzi pe Castor Cenuşiu chicotind la el şi pricepu ca nici sunetul acesta nu-i era potrivnic. Apoi nasul lui atinse focul şi în aceeaşi clipa îşi scoase micuța lui limba, întinzînd-o spre el.
O clipa ramase paralizat. Necunoscutul, care pîndea în mijlocul betelor şi muşchiului, îl apucase cu cruzime de nas. Se tîrî înapoi, izbucnind într-o explozie înnebunita de scîncete. La auzul acestora Kiche, priponita de bațul ei, începu sa se zbata, sa mîrîie şi sa se înfurie teribil ca nu-i putea veni în ajutor. Dar Castor Cenuşiu izbucni în hohote de rîs, lovindu-şi coapsele şi povesti întregii tabere pațania, pîna ce toți începura sa rîda în hohote. Colț Alb însa se aşeza cîineşte şi începu sa plînga, sa plînga – o ființa mica şi parasita, vrednica de mila în mijlocul animalelor- oameni.
Era cea mai mare suferința pe care o cunoscuse vreodata. Şi nasul şi limba îi fusesera pîrlite de vietatea aceea de culoarea soarelui, care crescuse sub mîinile lui Castor Cenuşiu. Plînse şi plînse fara întrerupere, şi fiecare scîncet de-al lui era salutat cu hohote de rîs de animalele-oameni. Încerca sa-şi aline durerea de la nas cu limba, dar şi limba îi era arsa, şi cele doua suferințe alaturate îl faceau sa sufere şi mai mult, aşa ca plînse mai departe, mai disperat şi mai descurajat ca oricînd.
Apoi îl cuprinse ruşinea. Cunoscu rîsul şi înțelesul lui. Nu ne este dat noua sa ştim cum ajung unele animale sa cunoasca rîsul şi sa-şi dea seama cînd se rîde de ele; dar tocmai în felul acesta afla şi Colț Alb ce e rîsul. Se ruşina ca animalele-oameni rîdeau de el. Se întoarse şi o lua la fuga, nu din cauza suferinței pricinuite de foc, ci a rîsului care-i razbise chiar mai adînc în suflet, ranindu-l. Şi se refugie la Kiche – care şedea cuprinsa de furie la capatul bațului, de parca ar fi fost un animal turbat – Kiche, singura faptura din lumea asta care nu rîdea de el.
Se însera şi apoi se lasa noaptea, iar Colț Alb zacea lînga mama lui. Nasul şi limba îl mai dureau, dar pe el îl framînta un necaz mai mare. Îi era dor.
Simțea un gol, nevoia de linişte şi de pacea rîului şi a vagaunii de acolo, de pe povîrniş. Viața devenise prea populata. Erau atît de multe animale-oameni, barbați, femei şi copii, care faceau zgomot şi se ciorovaiau. Mai erau şi cîinii care se harțuiau veşnic şi se hîrjoneau între ei, provocînd atîta larma şi nelinişte. Singuratatea odihnitoare a vieții cunoscute de el pîna atunci se dusese. Aici, chiar şi aerul fremata de viața. Bolborosea şi bîzîia fara întrerupere. Schimbîndu-şi necontenit intensitatea şi variind brusc tonurile, îi calca pe nervi şi-i chinuia simțurile, enervîndu-l, neliniştindu-l şi harțuindu-l cu necontenita amenințare a întîmplarii.
Urmari animalele-oameni mergînd de colo-colo şi în jurul taberei. Colț Alb privea animalele-oameni oarecum în felul în care oamenii îi privesc pe zeii pe care şi-i fauresc. Erau fapturi superioare, adevarați zei. Pentru mintea lui slaba, ei erau facatori de minuni, precum zeii, în ochii oamenilor. Erau fapturi superioare, posedînd tot felul de forțe necunoscute şi de necrezut, stapînitori ai celor însuflețite şi neînsuflețite, facîndu-le pe cele mişcatoare sa-i asculte şi dînd mişcare celor nemişcate, facînd sa se nasca viața, o viața de culoarea soarelui şi muşcatoare, alcatuita din muşchi şi lemn mort. Erau meşterii focului! Erau zei!

Capitolul 2
ROBIA
Zilele erau pline de experiențe pentru Colț Alb. Pe cînd Kiche statea legata de baț, el gonea prin toata tabara, cercetînd, cautînd şi învațînd. Afla repede multe din rînduielile animalelor-oameni, dar obişnuința nu-l facu sa-i disprețuiasca. Cu cît îi cunoştea mai bine, cu atît ei îşi aparau mai mult superioritatea, cu atît îşi desfaşurau mai mult misterioasele lor forțe şi îşi aratau mai vîrtos asemanarea cu zeii.
Omului îi fusese data adesea durerea de a-şi vedea zeii rasturnați şi altarele sfarîmate; dar lupul şi cîinele salbatic care venisera sa se ghemuiasca la picioarele omului n-au încercat niciodata aceasta durere. Spre deosebire de om – ai carui zei sunt nevazuți şi închipuiți, fumuri şi neguri ale minții, ce se feresc de haina realitații, fantome ratacitoare ale bunatații şi puterii, patrunderi ale eului în domeniul spiritului – lupul şi cîinele salbatic care vin la foc îşi gasesc zeii în carne şi oase, ceva ce poate fi pipait, ceva ce ocupa un loc în spațiu şi are nevoie de timp pentru a-şi îndeplini menirea şi existența. Nu e nevoie de nici o stradanie pentru a crede în asemenea zei; nici un efort de voința nu te-ar putea face sa-ți pierzi credința într-un asemenea zeu. Nu exista alta cale. Iata-l stînd în doua picioare, cu o bîta în mîna. Cu o forța nesfîrşit de mare, patimaş şi mîniat, îndragostit, dumnezeire, mister şi forța, toate învaluite în carne ce sîngereaza cînd e sfîşiata şi care e buna de mîncat ca orice carne.
Aşa s-a întîmplat şi cu Colț Alb. Animalele-oameni erau fara îndoiala zei, zei de care n-ai cum sa scapi. Tot aşa cum mama lui, Kiche, le aratase supunere cînd o strigasera pentru prima oara pe nume, la fel începu şi el sa li se supuna. Le facea loc sa treaca, ca un drept neîndoielnic al lor. Cînd umblau, se dadea la o parte din calea lor. Cînd îl chemau, venea. Cînd îl amenințau se ghemuia. Cînd îi porunceau sa plece, o tulea degraba. Pentru ca în spatele oricarei dorințe de-a lor statea forța, care le întarea dorința, forța care lovea, care se manifesta prin lovituri şi bîte, prin pietre ce zburau şi prin lovituri usturatoare de bici.
Le aparținea şi el, aşa cum le aparțineau toți cîinii. Zeii aceştia îi porunceau ce trebuie sa faca. Ei aveau dreptul sa-i stîlceasca şi sa-i calce în picioare trupul sau sa-i arate mila. Aceasta a fost o lecție pe care şi-a însuşit-o cu iuțeala. I-a venit greu pentru ca era împotriva pornirilor bine dezvoltate şi precumpanitoare ale ființei lui; dar, deşi nu învața cu placere aceasta lecție, o învața totuşi şi, fara sa-şi dea seama, în cele din urma se acomoda.
Îşi încredința astfel soarta în mîinile altora, trecîndu-le şi raspunderile vieții lui. Acest lucru era în sine o compensație, pentru ca întotdeauna e mai uşor sa te sprijini pe altul decît sa fii singur. Dar aceasta daruire de sine – cu trup şi suflet -animalelor-oameni nu se petrecu într-o singura zi. Puiul de lup nu se putu lepada repede de moştenirea salbatica şi de amintirile wildului. Erau zile cînd se țîra la marginea padurii şi statea ascultînd ceva care îl chema într-acolo, departe. Şi de fiecare data se întorcea, plin de neastîmpar şi îndoiala şi începea sa geama încet şi cu mult dor lînga Kiche şi sa-i linga botul cu limba, nerabdator şi cercetator.
Colț Alb învața repede rînduielile taberei. Cunoscu nedreptatea şi lacomia cîinilor mai batrîni cînd i se arunca de mîncare: carne sau peşte. Ajunse sa ştie ca oamenii erau mai drepți, copiii mai cruzi şi femeile mai blînde şi mai dispuse sa-i arunce o bucata de carne sau un os, şi dupa doua sau trei pațanii neplacute cu mamele cațeluşilor tineri, îşi dadu seama ca întotdeauna era mai bine sa le lase în pace, sa se țina cît mai departe de ele şi chiar sa le ocoleasca ori de cîte ori le vedea venind.
Amaraciunea vieții lui era însa Lip-Lip. Mai mare, mai vîrstnic şi mai puternic, Lip-Lip şi-l alesese pe Colț Alb drept ținta speciala a persecuției lui. Colț Alb era destul de dispus sa lupte, dar Lip-Lip îl depaşea. Adversarul lui era prea mare. De aceea devenise visul urît şi plin de spaime al vieții lui. De cîte ori se aventura departe de mama lui, tiranul îşi facea apariția negreşit, mergînd pe urmele lui, mîrîind, lovindu-l şi pîndind prilejul cînd nici un animal-om nu se afla prin apropiere, ca sa se napusteasca asupra lui şi sa-l sileasca sa dea lupta. Şi cum Lip-Lip cîştiga întotdeauna, bucuria lui era fara de margini. Îşi facuse din aceasta cea mai mare placere, aşa cum pentru Colț Alb el era cel mai mare chin.
Colț Alb nu se lasa însa intimidat. Deşi el avea de suferit cel mai mult şi de fiecare data ieşea batut, moralul ramînea neştirbit. Totuşi aceste batai avura şi o consecința daunatoare. Deveni rautacios şi posac. De felul lui era salbatic, dar din pricina acestor nesfîrşite persecuții deveni şi mai salbatic. Voioşia, zburdalnicia de cațel abia de se mai vedeau. Nu se mai juca şi nu se mai hîrjonea cu ceilalți caței din tabara. Nu i-ar fi dat voie Lip-Lip. În clipa în care Colț Alb aparea lînga ei, Lip-Lip se şi napustea asupra lui, terorizîndu-l şi chinuindu-l sau încaierîndu-se cu el pîna ce-l punea pe fuga.
Toate întîmplarile acestea îl facura pe Colț Alb sa-şi piarda mult din firea lui de cațel şi începu sa se poarte ca şi cînd ar fi fost mult mai matur. Cum nu era lasat sa-şi cheltuiasca energia la joaca, se închise în sinea lui, ascuțindu-şi mereu mintea. Deveni şiret; avea timp ca sa nascoceasca tot felul de şiretlicuri. Împiedicat sa-şi primeasca partea lui de carne şi de peşte atunci cînd se dadea de mîncare tuturor cîinilor din tabara, ajunse un hoț iscusit. Trebuia sa scotoceasca şi scotocea bine, deşi adesea din pricina acestui lucru, se dovedea o adevarata calamitate pentru femeile din tabara. Se deprinse repede sa se furişeze prin tabara, sa fie viclean, sa ştie ce se petrece pretutindeni, sa vada şi sa auda tot, sa judece în consecința şi sa gaseasca cu succes cai şi mijloace de a-l ocoli pe neîmpacatul lui asupritor.
Persecuția era abia la început cînd, cu multa şiretenie, îi juca prima festa, cu adevarat mare, capatînd astfel gustul razbunarii. Dupa cum Kiche, pe cînd mergea cu lupul, ademenise, sortind pieirii cîinii din taberele oamenilor, tot aşa Colț Alb, într-un fel aproape asemanator, îl ademeni pe Lip-Lip în falcile razbunatoare ale lui Kiche. Batînd în retragere din fața lui Lip-Lip, Colț Alb o lua pe cai ocolite care duceau cînd înauntru, cînd în afara sau în jurul tipiilor taberei. Era un bun alergator, mai iute decît oricare cațel de talia lui şi chiar mai iute decît Lip-Lip. Dar în aceasta cursa de urmarire, el nu fugea pe masura puterilor lui. Se ținea doar la un salt de urmaritor.
Ațîțat de fugareala şi de apropierea staruitoare de victima, Lip-Lip uita de prevedere şi de locul unde se afla. Cînd îşi dadu seama, era prea tîrziu. łîşnind cu cea mai mare iuțeala de dupa o tipie, nimeri cu capul înainte peste Kiche, care statea culcata la capatul bațului de care era priponita. Scoase un chelalait de spaima şi falcile ei razbunatoare i se încleştara în trup. Kiche era legata, totuşi nu putu sa scape de ea prea uşor. Îl buşi la pamînt ca sa nu mai poata fugi şi îi sfîşie trupul, împlîntîndu-şi colții în el.
Cînd în cele din urma izbuti sa se rostogoleasca într-o parte şi sa scape de ea, se tîrî ciufulit şi ranit, atît trupeşte cît şi sufleteşte. Parul i se adunase smocuri, smocuri, pretutindeni pe unde colții ei îl împunsesera. Ramase în picioare pe locul unde izbutise sa se ridice, deschise gura şi slobozi cu scîncet puternic, prelung, sfîşietor, de cațel. Dar nici macar acest lucru nu-i era dat sa-l sfîrşeasca. Tocmai la mijlocul urletului, Colț Alb, repezindu-se, îşi înfipse colții într-unui din picioarele dinapoi ale lui Lip-Lip, care nu mai avea chef de lupta şi o tuli fara ruşine, cu victima pe urmele sale, harțuindu-l tot drumul, pîna la tipia lui. Aci, femeile îi sarira într-ajutor, şi Colț Alb, care venea ca un diavol dezlanțuit, fu gonit în cele din urma numai datorita bombardamentului cu pietre.
Veni o zi în care Castor Cenuşiu socoti ca nu mai e nici un pericol ca Kiche sa fuga şi îi dadu drumul. Nespus de mult se bucura Colț Alb de eliberarea mamei lui. O întovaraşi vesel prin tabara şi, atîta timp cît ramase alaturi de ea, Lip-Lip pastra o distanța respectuoasa. Ba Colț Alb se mai şi zbîrli odata la el şi paşi țanțoş; Lip-Lip se facu însa ca nu ia în seama provocarea. Nu era nici el prost, şi oricare ar fi fost razbunarea pe care o dorea, putea sa aştepte însa pîna ce-l va prinde pe Colț Alb singur.
În aceeaşi zi, mai tîrziu, Kiche şi Colț Alb ratacira împreuna pe la marginea padurii de lînga tabara. Îşi dusese mama într-acolo pas cu pas, şi acum, ca se oprise, încerca s-o atraga mai departe. Rîul, vizuina şi codrii tacuți îl chemau şi ar fi vrut ca ea sa-l urmeze. Mai goni cîțiva paşi, se opri şi privi înapoi. Kiche statea nemişcata. Gemu rugator şi începu sa fuga jucauş încoace şi încolo printre tufişuri. Fugi înapoi la ea, îi linse botul şi se departa iaraşi. Kiche tot nu se mişca. Se opri privind-o cu mare atenție şi cu o nerabdare vadita, dar care se topira încet atunci cînd ea întoarse capul şi se uita înapoi spre tabara.
Ceva îl chema afara. Mama lui auzi şi ea, dar mai auzi şi cealalta chemare, mai puternica, chemarea focului şi a oamenilor – o chemare la care, dintre toate animalele, numai lupului îi fusese dat sa raspunda; lupului şi cîinelui-lup, care sunt frați.
Kiche se întoarse şi porni încet spre tabara. Mai puternica decît strînsoarea fizica a bațului era chemarea taberei din sufletul ei. Nevazuți şi tainici, zeii o țineau strîns în puterea lor şi nu-i dadeau drumul. Colț Alb se aşeza la umbra unui mesteacan şi scheuna încet. Mirosea tare a pin şi mireasma uşoara a padurii umplea vazduhul, amintindu-i de viața libera pe care o traise înainte de zilele robiei. Dar el nu era decît un cațeluş, şi mai puternica decît chemarea omului sau a wildului era chemarea mamei. În fiece clipa a scurtei lui existențe era legat de ea. Nu sosise înca ziua libertații lui. Aşadar, se ridica şi, cu aer nemîngîiat, se înapoie spre tabara, oprindu-se o data, de doua ori, scheunînd şi ascultînd chemarea care înca mai rasuna în adîncurile padurii.
În wild, vremea şederii mamei cu puiul ei este scurta; dar sub stapînirea omului ea este uneori şi mai scurta. Aşa se petrecura lucrurile cu Colț Alb. Castor Cenuşiu avea de platit o datorie lui Trei Acvile, care pleca la drum în susul rîului Mackenzie pîna la Marele Lac al Sclavilor. O bucata de pînza stacojie, o piele de urs, douazeci de cartuşe şi Kiche platira datoria. Colț Alb vazu cum o urcara pe mama lui într-una din canoele Iui Trei Acvile şi încerca s-o urmeze. Cu o lovitura, Trei Acvile îl arunca înapoi spre țarm. Luntrea o porni din loc. Colț Alb sari în apa şi înota dupa ea, surd la strigatele ascuțite ale lui Castor Cenuşiu care îl chema sa se întoarca, îl uitase chiar şi pe animalul-om, pe zeu, atît de mare îi era spaima ca îşi pierde mama.
Dar zeii sunt obişnuiți sa li se dea ascultare şi Castor Cenuşiu porni mînios cu o canoe în urmarirea lui. Cînd îl ajunse, se apleca şi îl trase din apa prinzîndu-l de ceafa. Nu-l lasa dintr-o data pe fundul luntrei. łinîndu-l spînzurat cu o mîna, începu sa-l bata cu cealalta. Şi ce mai bataie! Avea mîna grea. Fiecare lovitura izbea straşnic, şi îi cara o mulțime de lovituri.
Din pricina loviturilor care se revarsau asupra lui cînd dintr-o parte cînd din alta, Colț Alb se legana încoace şi încolo, ca un pendul dezordonat şi descentrat. Simțamintele pe care le încerca erau felurite. La început paru surprins, apoi îl cuprinse o frica trecatoare şi chelalai de cîteva ori în timp ce mîna îl izbea. Dar acestei stari îi urma repede furia. Firea lui libera se afirma şi Colț Alb îşi arata colții mîrîind cutezator la zeul mînios. Dar lucrul acesta nu-i folosi decît ca sa-l mînie şi mai tare pe zeu. Loviturile cazura mai repede, mai grele, mai dureroase.
Castor Cenuşiu continua sa loveasca, iar Colț Alb sa mîrîie. Dar lucrurile nu puteau merge aşa, la nesfîrşit. Unul din doi trebuia sa cedeze. A cedat Colț Alb. Frica îl cuprinse din nou. Era pentru prima oara cînd încapuse pe mîna unui om. Loviturile cu bațul sau cu pietre, pe care le suferise întîmplator în trecut, erau mîngîieri pe lînga ceea ce se petrecea acum. Se prabuşi urlînd şi chelalaind. O vreme, fiecare lovitura era urmata de un chelalait, dar frica se prefacu în spaima. Şi în cele din urma, chelalaielile se transformara într-un şir neîntrerupt, fara legatura cu ritmul pedepsei.
În cele din urma, Castor Cenuşiu îşi potoli mînia. Colț Alb, atîrnînd moale, continua sa urle.
Aceasta paru sa-l mulțumeasca pe stapîn, care îl arunca cu brutalitate pe fundul luntrei. Între timp, luntrea o luase la vale. Castor Cenuşiu apuca vîsla. Colț Alb era în drumul lui. Îl lovi salbatic cu piciorul. În acea clipa, firea libera a lui Colț Alb scapara din nou şi puiul îşi înfipse colții în piciorul încalțat cu mocasini. Bataia primita nu însemna nimic pe lînga aceea ce o primi acum. Mîna lui Castor Cenuşiu era cumplita, şi tot aşa frica lui Colț Alb. Îl lovea nu numai cu mîna, ci şi cu vîsla aceea tare, de lemn; era numai vînatai, şi cînd îl arunca din nou în canoe îl durea tot trupul lui mic. Castor Cenuşiu îl lovi din nou cu piciorul, şi de asta data nu întîmplator. Colț Alb nu-şi repeta atacul împotriva piciorului. Robia îl mai învațase o lecție. Niciodata, oricare ar fi împrejurarea, sa nu cuteze sa-şi muşte zeul, care îi era domn şi stapîn; trupul domnului şi stapînului era sfînt şi nu trebuia sa fie necinstit de colții unuia ca el. Fara îndoiala ca aceasta era crima crimelor, o ocara ce nu putea fi iertata şi nici trecuta cu vederea.
Cînd luntrea ajunse la mal, Colț Alb zacea scîncind nemişcat, şi aşteptînd voința lui Castor Cenuşiu. Era voința lui Castor Cenuşiu sa ajunga la mal, caci îl arunca acolo, izbindu-l cu putere într-o parte şi lovindu-i iaraşi vînataile. Se tîrî tremurînd la picioarele lui, cu un geamat. Lip-Lip, care urmarise întreaga întîmplare de pe mal, se repezi la ei, dîndu-l peste cap şi înfigîndu-şi colții în el. Colț Alb era prea slabit ca sa se apere şi n-ar fi fost bine de ei daca Castor Cenuşiu nu şi-ar fi repezit piciorul, zvîrlindu-l pe Lip-Lip în aer cu putere, încît acesta se prabuşi la pamînt la vreo douazeci de picioare distanța. Se arata dreptatea animalului-om; şi chiar atunci, în starea jalnica în care se afla Colț Alb simți un mic fior de recunoştința. Şchiopata supus pe urmele lui Castor Cenuşiu, strabatînd satul pîna la tipie, şi aşa învața Colț Alb ca dreptul de a pedepsi era un lucru pe care zeii şi-l pastrau pentru ei şi nu-l îngaduiau fapturilor mai mici decît ei.
În seara aceea, pe cînd pretutindeni domnea tacerea, Colț Alb îşi aminti de mama lui şi gemu dupa ea Gemu însa prea tare şi-l trezi pe Castor Cenuşiu, care îl batu. Dupa aceasta, ori de cîte ori se aflau zeii pe aproape, se tînguia mocnit. Cîteodata însa, ratacind singur spre marginea padurii. Colț Alb îşi dadea frîu liber durerii, plîngînd-o cu gemete şi scîncete puternice.
În aceasta perioada ar fi putut sa plece urechea catre amintirile vizuinii şi rîului şi sa fuga înapoi în wild. Îl oprea însa amintirea mamei lui. Aşa cum animalele-oameni, atunci cînd vînau, plecau şi se întorceau, tot aşa mama lui va reveni şi ea din cînd în cînd în sat. Ramase deci în robie, aşteptînd-o.
Dar aceasta robie nu era cu totul nefericita. Erau şi multe lucruri care îl interesau. Se întîmpla mereu cîte ceva. Lucrurile ciudate pe care le faceau aceşti oameni erau fara sfîrşit şi lui Colț Alb îi trezeau întotdeauna curiozitatea. Pe de alta parte învața cum sa se descurce cu Castor Cenuşiu. Ascultare, ascultare neclintita şi fara abatere, iata ce i se cerea, şi în schimb scapa de lovituri şi viețuirea îi era îngaduita.
Uneori, însuşi Castor Cenuşiu îi azvîrlea cîte o bucata de carne şi îl apara de ceilalți cîini pe cînd o mînca. Şi o asemenea bucata de carne era ceva de preț. I se parea chiar mai de preț – şi nu ştia nici el de ce – decît o duzina de bucați de carne din mîna unei femei. Castor Cenuşiu nu alinta niciodata şi nici nu mîngîia. Poate ca greutatea mîinii lui, poate ca dreptatea lui, poate ca simpla putere asupra lui şi poate ca toate acestea la un loc îl impresionau pe Colț Alb, deoarece se nascu între el şi morocanosul lui stapîn o anumita afecțiune.
Pe nesimțite şi pe ocolite, cu ajutorul bațului, al pietrelor şi al batailor cu mîna goala, catuşele robiei lui Colț Alb se strîngeau. Trasaturile rasei lui, care la început au facut posibila venirea lui la focurile oamenilor, erau trasaturi ce puteau fi dezvoltate. Aceste trasaturi se dezvoltau în el şi el începu sa îndrageasca tot mai mult viața de tabara, aşa plina de necazuri cum era ea. Dar Colț Alb nu-şi dadea seama de aceasta. Simțea doar ca-l doare ca o pierduse pe Kiche, mijea în el speranța ca ea se va întoarce şi mai simțea şi un dor napraznic pentru viața libera din trecut pe care o întruchipa ea.

Capitolul 3
PROSCRISUL
Lip-Lip continua sa-i amarasca zilele lui Colț Alb pîna într-atît, încît îl facu mai rau şi mai crud decît îi era felul. Salbaticia facea parte din structura lui, dar o salbaticie atît de mare era peste poate. Ajunsese de pomina rautatea lui chiar şi printre animalele-oameni. Ori de cîte ori în tabara se stîrnea agitație şi zarva, bataie şi ciorovaiala sau vreo femeie se vaita ca s-a furat vreo bucata de carne, banuielile cadeau asupra lui Colț Alb şi de obicei chiar aşa era. Nici nu se mai osteneau sa caute pricina purtarii lui. Veneau doar efectele, şi ele erau rele. Devenise un fațarnic şi un hoț, un încurca-lume, unul care isca mereu zarva; şi pe cînd pîndea nişte femei mîniate, fiind cu ochii în patru, gata sa se fereasca de vreun proiectil aruncat la iuțeala, acestea îi spusesera în fața ca e un lup, ca nu merita decît ocara şi ca o s-o sfîrşeasca rau.
Se simți un proscris în mijlocul taberei mişunînd de lume. Toți cațeii erau de partea lui Lip-Lip.
Între Colț Alb şi ei era o deosebire. Simțeau poate samînța salbatica din el şi instinctiv îi aratau duşmania pe care cîinele domestic o are pentru lup. Dar oricum ar fi fost, în aceasta persecuție, ei i se alaturara lui Lip-Lip. Şi o data ce se declarara împotriva lui Colț Alb, gasira destule motive sa continue sa i se arate potrivnici. Fiecare în parte şi toți laolalta îi simțeau din cînd în cînd colții şi, spre cinstea lui, Colț Alb mai mult dadea decît primea. Pe mulți dintre ei îi putea bate cînd se lupta cu fiecare în parte; dar lupta cu cîte unul singur nu prea îi era harazita. Începutul unei asemenea lupte era un semnal pentru toți cațeii din tabara sa alerge şi sa se napusteasca asupra lui.
Din aceasta prigonire a haitei învața doua lucruri importante; cum sa se fereasca într-o lupta de masa dusa împotriva lui şi cum sa dea lovituri cît mai daunatoare şi într-un timp cît mai scurt atunci cînd lupta se ducea în doi. Sa te poți ține bine pe picioare în mijlocul unei mase potrivnice ție, este o chestiune de viața şi de moarte, şi lucrul acesta Colț Alb îl învața din plin. Ajunse aproape ca o pisica în îndemînarea lui de a se ține pe picioare. Chiar cînd cîinii cei mari îl izbeau acum cu trupurile lor grele, fie dinapoi, fie din laturi, şi de era dat înapoi sau într-o parte, azvîrlit în sus sau lunecat pe pamînt, el avea întotdeauna picioarele sub el şi labele în jos, spre țarîna muma.
Cînd cîinii se încaiera, au obiceiul sa faca o introducere la adevarata lupta – sa mîrîie, sa se zburleasca şi sa paşeasca bațoşi. Dar Colț Alb învața sa treaca peste aceste introduceri. Orice întîrziere însemna sa-şi ridice împotriva pe toți ceilalți caței. Trebuia sa acționeze iute şi apoi s-o tuleasca. Astfel învața sa nu-şi tradeze intențiile; se napustea, muşca şi sfîşia pe loc, fara de veste, înainte ca duşmanul sa-l poata întîmpina. În felul acesta pricinuia de la început rani grele. De asemenea învața cît prețuieşte elementul surpriza. Un cîine luat prin surprindere, cu grumazul despicat sau cu urechea facuta fîşii, înainte de a-şi fi dat seama ce se petrece, era pe jumatate batut.
Mai mult, era nespus de uşor sa dai peste cap un cîine luat prin surprindere; iar un cîine dat peste cap îşi arata întotdeauna, pentru o clipa, partea moale de dedesubtul gîtului – punctul vulnerabil unde trebuia lovit pentru a-i curma viața. Colț Alb cunoştea acest punct. Moştenise învațatura asta de-a dreptul de la şirul de generații de lupi care au vînat. Şi aşa se întîmpla ca metoda pe care o folosea Colț Alb cînd lua ofensiva era urmatoarea: întîi sa gaseasca un cațel singur; al doilea, sa-l ia prin surprindere şi sa-l dea peste cap; al treilea, sa-i înfiga colții în locul moale al gîtlejului.
Nefiind înca destul de dezvoltat, falcile lui nu erau destul de mari şi nici îndeajuns de puternice, ca atacul dat la gîtlej sa fie mortal; dar mulți caței se învîrteau prin jurul taberei cu gîtlejurile sfîşiate, marturie a intențiilor lui Colț Alb. Şi într-o buna zi, prinzînd pe unul din duşmani singur la marginea padurii, îl tavali de mai multe ori şi, napustindu-se la gîtlejul lui, izbuti sa-i taie vîna mare, lasînd sa i se scurga viața din trup. În noaptea aceea se facu mare zarva. Fusese vazut şi vestea ajunsese la urechile stapînului cîinelui pe care îl ucisese. Femeile începura sa-şi aminteasca de toate bucațile de carne furate şi nenumarate glasuri mînioase îl asaltara pe Castor Cenuşiu. El pazi însa cu hotarîre uşa tipiei sale, unde îl adusese pe vinovat, şi se împotrivi razbunarii pe care tovaraşii lui de trib i-o cereau.
Colț Alb ajunsese urît de oameni şi de cîini. În aceasta perioada a dezvoltarii lui nu avu nici o clipa de siguranța. Colții tuturor cîinilor, mîinile tuturor oamenilor îl urmareau. Era primit cu mîrîituri de cei de o seama cu el şi cu blesteme şi pietre de catre zeii lui. Traia în încordare. Şedea întotdeauna strunit, gata de atac, ferindu-se sa nu fie atacat, cu ochii cercetînd sa nu fie atins de vreun proiectil picat din senin şi fara de veste, gata sa acționeze cu repeziciune şi cu sînge rece, sa se napusteasca cu colții fulgerînd sau sa sara în laturi cu un mîrîit amenințator.
Cît despre mîrîit, putea sa mîrîie mai straşnic decît oricare cîine, tînar sau batrîn, din tabara. Scopul mîrîitului e sa previi sau sa sperii şi trebuie chibzuința ca sa ştii sa-l foloseşti. Colț Alb ştia cînd şi cum sa-l foloseasca. Şi în mîrîitul lui, el punea tot ce se putea închipui mai naravit, mai rau şi mai cumplit. Cu botul încrețit de spasme continue, cu parul zbîrlit în valuri nesfîrşite, cu limba repezita în afara şi înapoi, ca un şarpe roşu, ținîndu-şi urechile pleoştite, iar ochii scaparîndu-i de ura, cu buzele încrețite şi strînse, cu colții descoperiți şi cu bale la gura, el putea sili aproape pe oricare atacator sa se opreasca. Şi o astfel de oprire trecatoare, atunci cînd era luat prin surprindere, îi dadea un ragaz hotarîtor, în care timp putea sa se gîndeasca şi sa hotarasca ce are de facut. Dar adesea, o pauza astfel cîştigata se prelungea pîna ce ducea la o oprire totala a atacului. Şi nu puțini erau cîinii mari în fața carora mîrîitul îi dadea lui Colț Alb posibilitatea sa bata în retragere în chip onorabil.
Cum era surghiunit de haita, el o facea sa plateasca prin apucaturile lui sîngeroase şi deosebit de eficace, pentru toata persecuția îndurata. Nefiindu-i îngaduit sa mearga cu ea, ciudata stare de lucruri facea ca nici un membru al haitei sa nu umble de unul singur. Colț Alb n-ar fi îngaduit. Din pricina tacticii lui, de harțuiala şi pînda, cațeilor le era frica sa umble singuri. Cu excepția lui Lip- Lip, se vedeau siliți sa se strînga laolalta pentru a se apara unii pe alții împotriva cumplitului duşman pe care şi-l facusera. Un cațel singuratic pe malul rîului era ca şi mort, sau ridica toata tabara cu urletele sfîşietoare de durere şi deznadejde pe care le scotea fugind de puiul de lup care-l pîndea.
Dar represaliile lui Colț Alb nu încetara nici atunci cînd cațeii învațara bine ca trebuie sa stea laolalta. Îi ataca cînd îi vedea singuri, iar ei îl atacau în banda. Era de ajuns sa-l vada, ca sa se napusteasca dupa el. În astfel de împrejurari, sprinteneala lui îl punea la adapost. Dar vai de cîinele care îşi întrecea tovaraşii într-o asemenea urmarire! Colț Alb învațase sa se întoarca brusc împotriva urmaritorului care fugea în fruntea haitei şi sa-l sfîşie înainte ca ceilalți sa-l ajunga. Acest lucru se întîmpla foarte adesea, pentru ca, odata porniți pe urmele lui, cîinii erau pe cale sa-şi uite de ei în toiul fugarelii, în timp ce lui Colț Alb aşa ceva nu i se întîmplase niciodata. Aruncînd din goana priviri în urma, el era totdeauna gata sa-l suceasca şi sa-l rastoarne pe mult zelosul urmaritor care îşi întrecea tovaraşii.
Cațeii sunt facuți sa se zbenguiasca, şi împrejurarile îi ajutara sa-şi realizeze jocul în aceasta imitație de razboi. Şi aşa, vînatoarea dupa Colț Alb ajunse principala lor distracție – o distracție mai ales ucigatoare şi întotdeauna serioasa. Pe de alta parte, fiind cel mai iute de picior, lui Colț Alb nu-i era teama sa se aventureze oriunde. Pe cînd o tot aştepta zadarnic pe mama lui sa se întoarca, nu o data facuse haita sa-l goneasca cu salbaticie prin padurile învecinate. Dar întotdeauna haita îi pierdea urma. Zgomotul şi latraturile îi vesteau prezența ei tot timpul cît el gonea singur, cu paşi catifelați, în tacere, o umbra mişcatoare printre copaci, tot aşa cum facusera şi tatal şi mama lui. De altfel avea legaturi mai strînse cu wildul decît ceilalți caței şi cunoştea mai multe din secretele şi şiretlicurile acestuia. Unul din şiretlicurile lui favorite era sa-şi piarda urma în apa curgatoare şi apoi sa stea culcat în tacere, într-un desiş apropiat, în timp ce urletele lor buimacite hauleau în juru-i.
Urît de ai lui şi de oameni, neîmblînzit şi încolțit fara preget, el însuşi razboindu-se fara încetare, Colt Alb se dezvolta repede şi unilateral. Nu se afla într-un mediu propice pentru blîndețe şi iubire. Nu avea nici cea mai vaga licarire de aşa ceva. Legea pe care o învațase era sa dea ascultare celui puternic şi sa-l asupreasca pe cel slab. Castor Cenuşiu era zeu şi puternic. De aceea Colț Alb îi dadea ascultare. Dar cîinele mai tînar sau mai mic decît el era slab, ceva ce trebuia nimicit. Dezvoltarea lui se vadea, aşadar, înclinata spre forța. Pentru a face fața primejdiei statornice de a fi lovit şi chiar ucis, înclinarea lui spre jaf şi aparare se dezvolta necuvenit de mult. Era mai iute în mişcari decît ceilalți cîini, mai repede de picior, mai iscusit, mai înverşunat, mai mladios, mai zvelt, cu muşchi şi tendoane de oțel, mai rezistent, mai crud, mai salbatic şi mai vioi. Trebuia sa fie astfel pentru ca altminteri n-ar fi putut ține piept şi nici supraviețui mediului potrivnic în care traia.

Capitolul 4
PÎRTIA ZEILOR
Catre toamna, cînd zilele se scurteaza şi cînd în aer începe sa se simta muşcatura gerului, Colț Alb, vrînd sa scape din robie, îşi încerca norocul. De cîteva zile domnea mare agitație în sat. Se desfacea tabara de vara şi întregul trib, cu mic cu mare, se pregatea sa plece la vînatoarea de toamna. Colț Alb urmarea toate acestea cu ochi nerabdatori, şi cînd tipiile începura sa fie strînse iar canoele încarcate la mal, înțelese totul. Canoele plecara şi unele chiar disparura în josul rîului.
Se hotarî într-adins sa ramîna în urma. Aştepta prilejul sa se furişeze din tabara spre padure.
Acolo, prin rîul care curgea şi care începuse sa-şi țeasa pojghița de gheața, îşi pierdu urma. Se tîrî apoi în inima unui desiş şi aştepta. Timpul trecea şi Colț Alb dormea cu întreruperi ceasuri de-a rîndul. Într-un timp îl trezi glasul lui Castor Cenuşiu, care îl striga. Se mai auzeau şi alte glasuri. Colț Alb desluşi pe cel al soției lui Castor Cenuşiu, care lua parte la cautarea lui, precum şi pe al lui Mit-sah, fiul acestuia.
Colț Alb tremura de frica şi, deşi simți un îndemn launtric sa iasa din ascunziş, rezista totuşi. Dupa un timp, glasurile se stinsera în departare şi cîtava vreme dupa aceea se țîri afara ca sa se bucure de izbînda ispravii sale. Se lasa întunericul şi o bucata de vreme zburda ici şi colo printre arbori, bucurîndu-se de libertate. Apoi, dintr-o data, îşi dadu seama cît e de singur. Se aşeza jos sa cumpaneasca, cu urechea ciulita la liniştea padurii care îl tulbura. Faptul ca nimic nu se mişca şi ca nu se auzea nimic îi sadea în suflet spaima. Simți primejdia care îl pîndea nevazuta şi nesimțita. Era banuitor fața de pîlcurile de arbori ce se profilau şi de umbrele negre care puteau ascunde tot soiul de primejdii.
Apoi i se facu frig. Aci nu mai era la adapostul cald al tipiei, lînga care sa se ghemuiasca. Labele îi înghețasera şi ridica mai întîi o laba dinainte, apoi pe cealalta. Îşi încovriga coada stufoasa ca sa le acopere şi în aceeaşi clipa avu o vedenie. Nu era nimic ciudat. O înşiruire de imagini-amintiri ce i se întiparisera în minte. Vazu iaraşi tabara, tipiile şi stralucirea focului. Auzi glasurile ascuțite ale femeilor, glasul de bas raguşit al barbaților şi mîrîitul cîinilor. I se facu foame şi îşi aminti de bucațile de carne şi de peşte care îi erau aruncate. Pe aci nu exista carne şi nici altceva decît o tacere amenințatoare, care însa nu putea fi mîncata.
Robia îl muiase. Lipsa de raspundere îl slabise. Uitase sa se descurce singur. Noaptea se casca în jurul lui. Simțurile, obişnuite cu freamatul şi zarva din tabara, cu necontenita ciocnire de imagini şi sunete, erau inactive. Nu-i ramînea nimic de facut, nimic de vazut sau de auzit. Se încorda sa prinda vreo întrerupere a liniştei şi a nemişcarii ce domnea în natura. Simțurile îi erau amorțite de lipsa de activitate şi de sentimentul unui lucru amenințator şi cumplit.
Tresari de spaima. Ceva uriaş şi fara forma îi gonea pe dinaintea ochilor. Era umbra unui copac aruncata de luna, din fața careia norii fusesera maturați. Liniştindu-se, scînci încet; apoi îşi curma scîncetul, de frica sa nu atraga atenția primejdiilor care pîndeau.
Un arbore caruia îi înghețase trunchiul de gerul nopții facu mare zgomot, chiar deasupra lui; Colț Alb urla de spaima. Intra în panica şi o lua la fuga spre sat, înnebunit de groaza. Simți o nevoie copleşitoare de a fi aparat şi a se afla în tovaraşia omului. Îi staruia în nari mirosul fumului de tabara. În urechi îi rasunau cu putere zgomotele şi strigatele din tabara. Ieşi din padure în luminişul scaldat de lumina lunii, unde nu erau nici umbre, nici bezna. Dar nu vazu nici un sat. Uitase. Satul plecase.
Fuga lui salbatica se curma deodata. Nu ştia încotro s-o apuce. Îşi purta abatut paşii prin tabara parasita, mirosind gramezile de gunoi şi resturile împraştiate de zei. Ar fi fost fericit sa auda rapaitul pietrelor aruncate în el de vreo squaw suparata, ar fi fost bucuros ca mîna lui Castor Cenuşiu sa se abata mînioasa asupra-i; şi ar fi primit cu placere o întîlnire cu Lip-Lip şi întreaga haita laşa care mîrîia.
Ajunse la locul unde se înalțase tipia lui Castor Cenuşiu. Se aşeza în mijlocul spațiului pe care îl ocupase ea. Îşi îndrepta botul spre luna. Gîtlejul îi era chinuit de spasme, gura i se deschise şi, într- un urlet sfîşietor, îşi tîngui toata singuratatea şi frica lui, dorul de Kiche, toate suferințele şi necazurile din trecut, precum şi teama de suferințele şi primejdiile viitoare. Era un urlet prelung de lup, primul de acest fel pe care îl scosese vreodata.
Zorile îi împraştiara spaima, dar îi sporira singuratatea. Locul gol, care cu puțin înainte mişuna înca de oameni, îl facu sa simta şi mai tare singuratatea. Nu zabovi mult pîna sa ia o hotarîre. O apuca repede prin padure, luînd-o de-a lungul malului, în josul apei. Alerga toata ziua, fara sa se odihneasca. Parea facut sa goneasca fara încetare. Trupul lui oțelit nu cunoştea oboseala, şi chiar cînd aceasta veni, rezistența pe care o moştenise îi dadu putere pentru sforțari fara sfîrşit şi-l ajuta sa-şi poarte mai departe trupul chinuit.
Prin locurile unde fluviul se izbea de rîpele repezi, el se cațara pe marile înalțimi din spate. Trecu prin vad sau înot rîurile şi pîraiele ce se varsau în fluviu. Mergea adesea pe gheața care începea sa se formeze pe margini şi nu o data aceasta se sparse şi trebui sa lupte ca sa scape cu viața din curentul înghețat. Tot timpul era cu ochii în patru sa descopere locul unde pîrtia zeilor ar fi putut parasi rîul ca s-o porneasca spre interior.
Colț Alb era mai inteligent decît media rasei lui; totuşi mintea nu-i devenise pîna într-atît de cuprinzatoare, încît sa îmbrațişeze şi celalalt mal al fluviului Mackenzie. Şi daca pîrtia zeilor a luat- o cumva pe acolo? La aceasta nu s-a gîndit. Mai tîrziu, dupa ce va umbla mai mult, va mai creşte, va deveni înțelept şi va ajunge sa ştie mai multe despre poteci şi despre rîuri, poate ca va izbuti sa conceapa şi sa întrevada o asemenea posibilitate. Dar aceasta facultate a minții aparținea înca viitorului. Acum înca alerga orbeşte şi în calculele lui nu intra decît malul de-a lungul caruia se rostogolea la vale fluviul Mackenzie.
Goni toata noaptea, şi în bezna dadu peste tot felul de piedici, trecînd prin întîmplari neplacute, care îi întîrziau drumul, dar nul speriau. Pîna la jumatatea celei de a doua zile alerga fara întrerupere timp de treizeci de ore, şi muşchii lui de fier începura sa se moleşeasca. Doar rezistența morala îl mai facea sa înainteze. Nu mîncase de patruzeci de ore şi era lihnit de foame. Baile repetate în apa înghețata îşi facusera de asemenea efectul. Blana lui frumoasa era plina de noroi. Pernițele late ale labelor îi erau pline de vînatai şi sîngerau. Începu sa şchiopateze şi şchiopatatul creştea ceas de ceas. Şi, peste toate aceste nenorociri, cerul se întuneca şi porni sa cearna zapada – o zapada rece, umeda, care se topea, o zapada lipicioasa şi lunecoasa care-i ascundea peisajul pe care îl strabatea şi acoperea hîrtoapele, facîndu-i mersul mai anevoios şi mai dureros.
Castor Cenuşiu voise sa-şi aşeze tabara în seara aceea pe malul drept al fluviului Mackenzie pentru ca în direcția aceea avea loc vînatoarea. Dar cu puțin înainte sa se lase întunericul, Kloo- kooch, nevasta lui Castor Cenuşiu, zarise un elan, venit sa se adape pe malul stîng. Şi daca elanul n-ar fi venit sa se adape, daca Mit-sah n-ar fi cîrmit luntrea din drumul ei din pricina zapezii, daca Kloo-kooch n-ar fi descoperit elanul şi daca Castor Cenuşiu nu l-ar fi rapus cu un glonte norocos, tot ceea ce a urmat s-ar fi petrecut cu totul altfel. Castor Cenuşiu nu şi-ar fi aşezat tabara pe malul stîng al fluviului Mackenzie şi Colț Alb ar fi trecut mai departe, mergînd fie spre moarte, fie sa-şi gaseasca drumul spre frații lui salbatici şi sa ajunga şi el unul din aceştia – lup pîna la sfîrşitul zilelor lui.
Se lasase noaptea. Zapada cadea tot mai deasa şi Colț Alb, scheunînd încet, ca pentru sine, poticnindu-se şi şchiopatînd, dadu peste o pîrtie proaspata în zapada. Era atît de proaspata, încît înțelese pe data cine o facuse. Scînci de nerabdare, o apuca în josul pîrtiei care pornea de la malul fluviului şi se avînta printre copaci. Zgomotele taberei îi ajunsera la ureche. Zari stralucirea focului, o vazu pe Kloo-kooch, care gatea, şi pe Castor Cenuşiu stînd pe vine şi molfaind o bucata de seu crud. Era carne proaspata în tabara!
Colț Alb se aştepta sa fie batut. La acest gînd se ghemui şi se zbîrli puțin. Apoi o porni din nou. Îi era teama şi nu putea sa sufere bataia, pe care ştia ca avea s-o capete. Dar mai ştia ca va avea parte de placerea focului, de apararea zeilor, de tovaraşia cîinilor, aceasta din urma o tovaraşie potrivnica, totuşi tovaraşie, şi care îi împlinea instinctul de haita.
Se apropie de lumina focului, tîrîndu-se şi furişîndu-se. Castor Cenuşiu îl vazu şi se opri din mestecat. Colț Alb se furişa, tavalindu-se în ticaloşia înjosirii şi supunerii sale. Se furişa spre Castor Cenuşiu, înaintînd pas cu pas, tot mai încet şi mai anevoios. În cele din urma se culca la picioarele stapînului, caruia i se încredința cu totul, de buna-voie, cu trup şi suflet. Venise din proprie inițiativa sa se aşeze la focul omului şi sa fie condus de acesta. Colț Alb tremura, aşteptînd ca pedeapsa sa cada asupra lui. Mîna se mişca deasupra-i. Fara sa vrea, se tîrî sub lovitura pe care o aştepta. Dar ea nu veni. Arunca o privire în sus. Castor Cenuşiu rupea bucata de seu în doua! Castor Cenuşiu îi întindea o bucata de seu! Foarte supus şi oarecum banuitor, mirosi mai întîi seul şi apoi începu sa-l mestece. Castor Cenuşiu porunci sa i se aduca carne şi, pe cînd o mînca, îl pazi de ceilalți cîini. Dupa aceea, recunoscator şi mulțumit. Colț Alb se aşeza la picioarele lui Castor Cenuşiu, privind la focul care-l încalzea, clipind şi moțaind liniştit la gîndul ca ziua de mînie îl va gasi nu ratacind abatut peste împaduritele întinderi pustii, ci în tabara animalelor-oameni, în tovaraşia zeilor, carora li se daruise şi de care depindea acum.

Capitolul 5
CONVENłIA
Decembrie trecuse de mult cînd Castor Cenuşiu se aşternu la drum în susul fluviului Mackenzie, însoțit de Mit-sah şi de Kloo-kooch. Una din sanii, trasa de cîinii pe care Castor Cenuşiu şi-i cumparase sau îi împrumutase, o mîna el. O a doua, mai mica, la care tragea un atelaj de caței, era mînata de Mit-sah. Parea mai degraba o jucarie, dar era o placere de-a lui Mit-sah, care simțea ca începe şi el sa faca o treaba de barbat pe lumea asta. În felul acesta învața sa mîie şi sa dreseze cîinii; iar cațeii erau dresați pentru atelaj. De altfel, sania era şi ea de un folos, pentru ca ducea aproape doua sute de pfunzi de echipament şi hrana.
Colț Alb îi vazuse pe cîinii din tabara ostenind în hamuri, astfel ca nu prea lua în nume de rau faptul ca îl înhamara şi pe el. Îi pusera în jurul gîtului o gura de ham umpluta cu muşchi şi legata cu doua hamuri de o curea care trecea în jurul pieptului şi peste spate. De aceasta curea era legata funia lunga cu care tragea Ia sanie. Erau şapte caței în atelaj. Ceilalți se nascusera înaintea lui şi aveau care noua luni, care zece, pe cînd Colț Alb nu avea decît opt. Fiecare cîine era legat de sanie cu o singura funie. Nu erau doua de aceeaşi lungime, iar diferența dintre doua funii era egala cu cel puțin lungimea unui trup de cîine. Funiile erau facute inel în partea de dinainte a saniei. Sania însaşi nu avea talpici, era construita din coaja de mesteacan, iar în fața era adusa în sus, ca sa nu se afunde în zapada. Aceasta construcție îngaduia ca greutatea saniei şi a încarcaturii sa fie distribuita pe o suprafața de zapada cît mai mare, pentru ca zapada era prafuita şi foarte afînata. Potrivit aceluiaşi principiu, al aşezarii poverii pe o suprafața cît mai larga, la capetele funiilor, cîinii se desfaceau în evantai, de la botul saniei, aşa ca nici unul sa nu calce pe urmele celuilalt.
Formația aceasta în evantai mai avea un tîlc. Funiile de diferite lungimi îi împiedicau pe cîini sa- i atace pe cei care goneau înaintea lor. Ca sa poata ataca pe un altul, oricare din cîini ar fi trebuit sa se întoarca spre cel legat de o funie mai scurta. În acest caz s-ar fi aflat fața în fața cu cîinele atacat şi ar fi avut de înfruntat biciul vizitiului. Dar avantajul cel mai mare era ca acela dintre cîini care încerca sa-şi atace tovaraşul din fața lui trebuia sa traga sania mai repede şi, cu cît sania mergea mai repede, cu atît cîinele atacat fugea la rîndu-i mai repede. Astfel, cîinele din urma nu putea niciodata sa-l prinda pe cel din fața. Cu cît fugea mai repede, cu atît cel din fața fugea şi el mai repede, şi împreuna cu el întregul atelaj. Aşa ca sania mergea din ce în ce mai iute şi astfel, printr- un şiretlic omul îşi sporea puterea asupra animalelor.
Mit-sah semana cu tatal lui, avînd mult din înțelepciunea grava a acestuia. În trecut, observase ca Lip-Lip îl persecuta pe Colț Alb, dar în acea vreme Lip-Lip era cîinele altuia şi Mit-sah nu îndraznise niciodata mai mult decît sa-i arunce ca din întîmplare cîte o piatra. Acum însa, Lip-Lip era cîinele lui şi se porni sa-şi puna în aplicare planul de razbunare, înhamîndu-l pe Lip-Lip la capatul funiei celei mai lungi. Lucrul acesta îl facea pe Lip-Lip sa fie înaintaş, ceea ce, în aparența, însemna o cinste; în realitate însa îl lipsea de orice cinste şi în loc sa fie el tiranul şi stapînul haitei, era acum urît şi persecutat de aceasta.
Cum gonea la capatul funiei celei mai lungi, cîinii îl vedeau tot timpul înaintea lor. De fapt nu-i vedeau decît coada stufoasa şi picioarele dinapoi care goneau – o privelişte mult mai puțin fioroasa şi înfricoşatoare decît coama-i zbîrlita şi colții care îi straluceau. Şi pe lînga aceasta, pentru ca aşa gîndeau cîinii cînd îl vedeau gonind, le venea şi lor sa alerge dupa el, avînd simțamîntul ca fugea dinaintea lor.
În clipa în care sania pornea, atelajul o lua pe urmele lui Lip-Lip, într-o urmarire care ținea cît era ziua de lunga. La început, Lip-Lip era înclinat sa se întoarca împotriva urmaritorilor, aparîndu- şi cu mînie rangul, dar în asemenea împrejurari Mit-sah îl lovea peste bot cu biciul facut din mațe de caribu10, lung de treizeci de picioare, silindu-l sa renunțe şi sa goneasca mai departe. Lip-Lip putea sa înfrunte haita, nu însa şi biciul acela, şi tot ceea ce îi ramînea de facut era sa-şi țina întinsa funia cea lunga şi sa-şi fereasca crupa de colții tovaraşilor lui.
Dar în ungherele cele mai tainice ale minții de indian se ascundea o viclenie şi mai mare. Ca o încoronare a persecutarii nesfîrşite a înaintaşului, Mit-sah îl favoriza fața de ceilalți cîini. Aceste favoruri trezira în ei invidie şi ura. Mit-sah îi dadu carne de fața cu ei şi numai lui; treaba asta îi scotea din fire pe ceilalți. Turbau de furie şi nu îndrazneau sa se apropie la mai mult de o lungime de bici, în timp ce Lip-Lip înfuleca bucata de carne, iar Mit-sah îl apara. Dar chiar şi atunci cînd nu- i dadea carne, Mit-sah ținea atelajul la distanța, lasîndu-l sa creada ca îl hraneşte cu carne pe Lip- Lip.
Colț Alb se puse cu nadejde pe treaba. Strabatuse o cale mai lunga decît ceilalți cîini pîna ce sa se supuna legiuirii zeilor şi învațase mai cu temei decît ei cît este de zadarnic sa te împotriveşti voinței lor. Pe deasupra, persecuția pe care o îndurase din partea haitei îl facuse sa o considere mai puțin însemnata în ordinea lucrurilor şi sa-l prețuiasca mai mult pe om. Cît priveşte prietenia, învațase sa nu depinda de cei de o seama cu el. Iar pe deasupra, pe Kiche o uitase aproape cu desavîrşire. Şi singura lui manifestare era devotamentul fața de zei, pe care îi încuviințase ca stapîni. Şi astfel muncea din greu, se deprindea cu disciplina şi era ascultator. Credința şi zelul îi caracterizau truda. Acestea alcatuiesc trasaturile esențiale ale lupului şi cîinelui salbatic cînd sunt domesticiți, şi Colț Alb avea aceste trasaturi într-o masura neobişnuita.
Între Colț Alb şi ceilalți cîini exista şi tovaraşie, dar o tovaraşie întemeiata pe bataie şi duşmanie.
Nu învațase sa se joace niciodata cu ei. Ştia doar cum trebuie sa lupte, şi acest lucru îl facea platindu-le însutit muşcaturile şi semnele pe care i le lasasera pe trup în vremea cînd Lip-Lip era capul haitei. Dar Lip-Lip nu mai era capetenie – decît atunci cînd fugea înaintea tovaraşilor lui de la capatul funiei sale, cu sania hurducîndu-se în urma-i. În tabara se ținea pe lînga Mit-sah, Castor Cenuşiu sau Kloo-kooch. Nu cuteza sa se aventureze departe de zei, pentru ca acum colții tuturor cîinilor îi erau potrivnici, şi sorbi pîna la fund cupa persecuției de care Colț Alb avusese parte odinioara. O data cu rasturnarea lui Lip-Lip, Colț Alb ar fi putut ajunge capetenia haitei. Era însa prea morocanos şi prea singuratic pentru aşa ceva. Se mulțumea doar sa-şi burduşeasca tovaraşii de ham. Altminteri nu le acorda nici o atenție. Se dadeau în laturi cînd trecea el şi nu cutezau vreodata, nici chiar cei mai îndrazneți dintre ei, sa-i fure carnea. Dimpotriva, îşi înfulecau degraba carnea, de teama ca le-ar putea-o lua el. Colț Alb cunoştea bine legea: asupreşte-l pe cel slab şi da ascultare celui puternic. El îşi mînca porția de carne cît mai repede, şi apoi vai de cîinele care nu terminase înca! Un mîrîit şi o fulgerare a colților, şi cîinelui aceluia nu-i mai ramînea decît sa-şi plînga mîhnirea la stelele nepasatoare, în timp ce Colț Alb termina porția pentru el.
Cu toate acestea, în rastimpuri, cîte un cîine se aprindea de revolta, dar era pe data înfrînt. Astfel, Colț Alb nu lîncezea niciodata. Era mîndru de izolarea sa în sînul haitei şi adesea lupta sa şi-o pastreze. Dar asemenea lupte durau puțin. Era prea iute pentru ceilalți, care se pomeneau spintecați şi sîngerau înainte de a-şi fi dat seama ce se petrecuse. Erau biruiți aproape înainte de a fi început sa se bata.
Tot atît de severa pe cît era disciplina la sania zeilor, era şi disciplina menținuta de Colț Alb printre tovaraşii lui. Nu le îngaduia niciodata vreo libertate. Îi silea la un respect neclintit fața de el. Între ei puteau sa faca orice voiau. Nu-l privea pe el. Îl privea doar sa fie lasat în pace în izolarea lui, sa i se faca loc atunci cînd binevoia sa treaca printre ei şi sa-i fie recunoscuta, întotdeauna, superioritatea asupra lor. Numai sa fi schițat vreun cîine un pas mai bațos, sa fi ridicat din buza sau sa-şi fi zbîrlit cît de cît parul, ca se şi napustea asupra lui, nemilos şi crud, convingîndu-l repede ca apucase pe o cale greşita.
Era un tiran cumplit. Stapînirea lui se dovedea dura ca oțelul. Îl apasa cu înverşunare pe cel slab. Nu în zadar traise el necruțatoarea lupta pentru viața pe vremea cînd fusese pui, cînd mama lui şi el, singuri şi necajiți, ținusera piept meleagurilor salbatice ale wildului şi supraviețuisera. Şi nu în zadar învațase sa paşeasca supus cînd trecea vreo forța superioara. Îl asuprea pe cel slab, dar îl respecta pe cel puternic. Şi în cursul îndelungatei calatorii alaturi de Castor Cenuşiu, el paşi cu adevarat supus printre cîinii cei mari din taberele celorlalte animale-oameni pe care le întîlnira.
Lunile treceau. Calatoria lui Castor Cenuşiu continua înca. Forța lui Colț Alb sporise de pe urma îndelungatelor ceasuri de drum şi a necontenitei trude la sanie; şi s-ar fi parut ca dezvoltarea minții lui era aproape deplina. Ajunsese sa cunoasca în întregime lumea în care traia. Felul lui de a vedea era rece şi materialist. Lumea, aşa cum o vedea el, era salbatica şi brutala, o lume lipsita de caldura, o lume în care mîngîierea, dragostea şi luminoasa gingaşie sufleteasca nu existau. Nu-l iubea pe Castor Cenuşiu. E drept, era un zeu, dar un zeu foarte crud. Colț Alb se arata bucuros sa-i recunoasca stapînirea, dar era o stapînire bazata pe inteligența superioara şi pe forța brutala. Era ceva în ființa lui Colț Alb, ceva care-l facea sa doreasca aceasta stapînire, pentru ca altminteri nu s- ar fi întors din wild – atunci cînd a facut-o – pentru a se supune. În firea lui existau unele adîncimi care niciodata nu fusesera explorate. O vorba buna, o mîngîiere din partea lui Castor Cenuşiu ar fi putut gasi ecou în aceste adîncuri; dar Castor Cenuşiu nu mîngîia şi nici nu rostea vorbe calde. Nu- i statea în fire. Domnia lui era salbatica şi el cîrmuia cu asprime, împarțind dreptatea cu o bîta, pedepsind încalcarile prin suferința loviturii şi rasplatind meritul nu cu blîndețe, ci nelovind.
Astfel, Colț Alb nu cunoscu nimic din fericirea pe care mîna omului i-ar fi putut-o da. Pe lînga aceasta, nici nu-i placeau mîinile animalelor-oameni. Fața de ele era binevoitor. E drept ca uneori mîinile acestea îi dadeau carne; de cele mai multe ori însa, ele îl loveau. Mîinile erau ceva de care trebuie sa te ții departe. Ele aruncau pietre, umblau cu tot felul de bețe, bîte şi bice, dadeau palme şi lovituri, iar atunci cînd îl atingeau, se pricepeau sa-l faca sa sufere, ciupindu-l şi smucindu-l. Prin satele straine întîlnise mîini de copii şi învațase ca ele lovesc cu cruzime. Şi odata, un copil cît o şchioapa, care abia se ținea pe picioare era cît pe-aci sa-i scoata un ochi. În urma acestor experiențe deveni banuitor fața de toți copiii. Nu putea sa-i sufere în apropierea lui. Cînd veneau spre el, cu mîinile lor amenințatoare, se ridica.
Odata se afla într-un sat de lînga Marele Lac al Sclavilor cînd, fiindu-i dat sa sufere de pe urma mîinilor animalelor-oameni, ajunse sa-şi modifice legea pe care o învațase de la Castor Cenuşiu, şi anume ca era o crima de neiertat sa muşti un zeu. În satul acela, Colț Alb – dupa obiceiul tuturor cîinilor din toate satele – o porni dupa hrana. Un baiețaş taia marunt cu o secure nişte carne înghețata de elan. Bucațelele cadeau prin zapada. Furişîndu-se într-acolo, în cautare de carne, Colț Alb se opri şi începu sa înfulece bucațile. Îl vazu apoi pe baiat cum lasa securea şi apuca o bîta zdravana. Sari într-o parte tocmai la vreme ca sa scape de lovitura ce cobora asupra lui. Baiatul îl urmari, iar el, un strain în satul acela, o lua la fuga printre doua tipii, pentru a se vedea apoi înghesuit în fața unui mal înalt de pamînt.
Colț Alb nu mai avea nici o scapare. Singurul drum care îi mai ramasese trecea printre cele doua tipii, dar baiatul îi aținea calea. Stînd cu bîta gata sa loveasca, el înainta spre prada pe care o încolțise. Colț Alb era furios. Îl înfrunta pe baiat, zbîrlindu-se şi mîrîind, cu simțul dreptații din el batjocorit. Cunoştea legea prazii. Toate resturile de carne, ca de pilda bucațile înghețate, aparțineau cîinelui care le gasea. Nu greşise cu nimic, nu încalcase nici o lege şi totuşi baiatul se pregatea sa-i traga o chelfaneala. Colț Alb abia îşi dadu seama ce se petrece. Facu un ocol într-un moment de furie şi atît de repede, încît nici baiatul nu-şi dadu seama. Tot ceea ce ştiu baiatul era ca se trezise rasturnat în zapada, iar mîna în care ținea bîta îi fusese sfîşiata de dinții lui Colț Alb.
Colț Alb ştia însa ca încalcase legea zeilor. Îşi înfipsese colții în carnea sfînta a unuia dintre ei şi nu se putea aştepta decît la cea mai cumplita pedeapsa. Dadu fuga la Castor Cenuşiu şi se ghemui dupa picioarele lui protectoare, cînd baiatul pe care îl muşcase şi familia acestuia venira sa ceara razbunare. Plecara însa fara sa fi primit satisfacție. Castor Cenuşiu îl aparase pe Colț Alb. Îl aparasera şi Mit-sah şi Kloo-kooch. Ascultînd ciorovaiala şi urmarind gesturile furioase, pricepu ca fapta pe care-o savîrşise era îndreptațita. Şi în felul acesta înțelese ca existau zei şi zei. Erau zeii lui, şi mai erau şi alți zei, şi se deosebeau între ei. De la zeii lui el trebuia sa primeasca totul, fie ca era drept, fie ca era nedrept, dar nu era silit sa primeasca nedreptatea din partea altor zei. În acest caz era dreptul lui sa se razbune, folosindu-şi colții.
Înainte ca ziua sa se fi scurs, Colț Alb mai învața ceva despre aceasta lege. Pe cînd Mit-sah aduna singur lemne de foc în padure, întîlni pe baiatul care fusese muşcat. Acesta mai era întovaraşit şi de alți baieți. Urma un schimb de cuvinte aprinse. Apoi toți baieții îl atacara pe Mit- sah. Era vai de el. Loviturile plouau din toate parțile. La început, Colț Alb privi. Gasea ca aceasta este o treaba a zeilor şi ca nu-l priveşte pe el. Apoi îşi dadu seama ca Mit-sah, unul din zeii lui, manînca bataie. Nu dintr-un imbold al rațiunii facu Colț Alb ceea ce facu. Un val de furie nebuna îl împinse între cei ce se luptau. Cinci minute mai tîrziu peisajul era presarat de baieți care fugeau: mulți lasau dîre de sînge pe zapada, semn ca dinții lui Colț Alb nu-şi pierdusera vremea. Cînd Mit- sah îşi povesti pațania în tabara, Castor Cenuşiu porunci sa i se dea carne, multa carne, lui Colț
Alb, care, stînd satul şi somnoros lînga foc, înțelese ca legea şi-a primit confirmarea.
Prin aceste încercari, Colț Alb ajunse sa cunoasca datoria de a apara proprietatea. De la apararea trupului zeului sau şi pîna la apararea bunurilor lui nu era decît un pas, şi acest pas fusese şi el facut. Ceea ce aparținea zeului sau trebuia aparat împotriva întregii lumi – chiar muşcîndu-i pe alți zei. Dar un asemenea act nu numai ca era în sinea lui o nelegiuire, ci şi plin de primejdii. Zeii erau atotputernici şi un cîine nu se putea masura cu ei; totuşi Colț Alb învața sa-i înfrunte, fioros de razboinic şi de neînfricat. Datoria trecu peste sentimentul fricii, şi aceia dintre zei care obişnuiau sa fure învațara sa nu se atinga de avutul lui Castor Cenuşiu.
În legatura cu aceasta, Colț Alb a învațat repede ca zeul care fura este de obicei un zeu laş, gata s-o rupa de fuga atunci cînd se da alarma. A mai învațat ca, din momentul cînd el dadea alarma şi pîna ce Castor Cenuşiu sarea în ajutor, trecea foarte puțin timp. Şi a înțeles ca nu teama de el, ci de Castor Cenuşiu îl facea pe hoț sa fuga. Colț Alb nu dadea niciodata alarma latrînd. El nu latra niciodata. Sistemul lui era sa se repeada de-a dreptul la cel nepoftit şi sa-şi înfiga colții în el, daca putea. Fiind de felul lui morocanos şi singuratic şi neavînd nimic de-a face cu ceilalți cîini, el era deosebit de nimerit sa pazeasca avutul stapînului sau şi în acest scop era încurajat şi dresat de Castor Cenuşiu. Ca urmare, Colț Alb deveni şi mai crud, mai neîmblînzit şi mai singuratic.
Lunile se scurgeau, întarind tot mai mult convenția dintre cîine şi om. Aceasta era vechea convenție pe care primul lup venit din wild o facuse cu omul. Şi asemenea tuturor lupilor şi cîinilor salbatici care i-au urmat şi au facut şi ei la fel, Colț Alb statornici o învoiala, care-l privea doar pe el. Condițiile erau simple. Pentru a avea un zeu în carne şi oase îşi daruia propria-i libertate. Hrana şi foc, aparare şi tovaraşie erau cîteva din lucrurile pe care le primea de la zeu. În schimb pazea avutul zeului, îl apara, muncea pentru el şi îi dadea ascultare.
Sa ai un zeu, înseamna sa ai obligații. Obligațiile lui Colț Alb erau sa-şi faca datoria şi sa se teama, dar nu sa iubeasca. Nu ştia ce înseamna dragostea. Nu o încercase vreodata. Kiche era o amintire îndepartata. În afara de aceasta, nu numai ca parasise wildul şi propria lui seminție cînd se supusese omului, dar condițiile convenției erau de aşa natura, încît, daca ar mai fi întîlnit-o vreodata pe Kiche, nu şi-ar fi parasit zeul ca sa plece cu ea. Credința fața de om parea o lege a însaşi ființei lui, mai puternica decît dragostea de libertate, de seminție şi rudenie.

Capitolul 6
FOAMETEA
Primavara era aproape cînd Castor Cenuşiu îşi încheie calatoria lui cea lunga. Era în aprilie, şi în ziua în care intra în satul lor şi fu deshamat de Mit-sah Colț Alb împlini un an. Deşi mai avea mult pîna sa fie mare, Colț Alb era cel mai bine dezvoltat cîine de un an din tot satul, în afara de Lip-Lip. Moştenise statura şi forța atît de la tatal lui, lupul, cît şi de la Kiche, şi chiar de pe acum era la fel de mare ca şi cîinii adulți. La trup nu arata însa prea bine legat! Era zvelt şi lung, iar forța lui – mai mult nervoasa decît masiva. Blana avea adevarata culoare a blanii de lup şi, dupa toate aparențele, era un adevarat lup. Faptul ca dinspre Kiche era pe sfert cîine nu lasase nici o urma fizica, deşi în ce priveşte alcatuirea minții, acest lucru îşi pusese pecetea.
Ratacea prin sat recunoscînd, cu o satisfacție reținuta, pe diferiții zei pe care îi cunoscuse înaintea marii calatorii. Apoi erau cîinii, cațeii care creşteau ca şi el şi dulaii care nu mai pareau atît de mari şi de grozavi cum i se întiparisera lui în minte. De aceea se speria mai puțin decît odinioara şi paşea mîndru printre ei, cu o oarecare nepasare, ce îi era pe cît de noua, pe atît de placuta.
Exista şi Baseek, un cîine batrîn şi încarunțit, care, pe vremea cînd Colț Alb masura doar o şchioapa, era de ajuns sa-i arate colții, ca sa-l faca sa se chirceasca şi sa se tîrasca cît colo. Baseek îi dovedise lui Colț Alb cît era de neînsemnat şi tot de la el avea sa mai afle multe din prefacerile ce se petreceau în faptura lui. Pe cînd Baseek slabise din pricina vîrstei, Colț Alb se întarise o data cu tinerețea.
Cu prilejul taierii unui elan ucis nu de mult. Colț Alb cunoscu noile relații în care se afla cu lumea cîinilor. Capatase o copita şi o parte din fluierul piciorului, de care atîrna o bucata buna de carne. Retras din focul învalmaşelii celorlalți cîini – ascuns într-un desiş – îşi devora tocmai prada, cînd Baseek se repezi la el. Înainte de a-şi da seama ce face, îl muşca pe intrus de doua ori şi sari în laturi. Baseek ramase surprins de îndrazneala celuilalt şi de iuțeala atacului. Statea, uitîndu-se prosteşte la Colț Alb, cu osul crud şi roşu între ei.
Baseek era batrîn şi ajunsese sa cunoasca curajul mereu mai mare al cîinilor pe care pîna atunci avea obiceiul sa-i terorizeze. Amarnice erau experiențele de felul acesta, pe care le facea fara sa vrea, fiind nevoit pîna în cele din urma sa-şi puna la încercare toata înțelepciunea ca sa o poata scoate la capat. Altadata ar fi sarit la Colț Alb, cuprins de un val de mînie îndreptațita. Dar acum, puterile lui slabite nu-i îngaduiau o asemenea aventura. Se zbîrli fioros şi privi amenințator pe deasupra osului, la Colț Alb. Trezindu-i-se tot respectul din trecut. Colț Alb paru ca se pleaca, se strînge şi se facu mic, catînd o cale de a bate în retragere într-un fel nu prea ruşinos.
Dar tocmai aci greşi Baseek. Daca s-ar fi mulțumit doar sa arunce priviri fioroase şi amenințatoare, toate ar fi fost. bune. Gata sa se retraga, Colț Alb ar fi plecat lasîndu-i carnea. Dar Baseek nu aştepta. Considera ca şi cîştigata victoria şi facu un pas înainte, spre carne. În timp ce se pleca neatent s-o miroasa, Colț Alb se zbîrli uşor. Nici chiar atunci n-ar fi fost prea tîrziu pentru Baseek sa repare lucrurile. Ar fi fost de ajuns sa stea deasupra carnii, cu capul ridicat, şi sa se încrunte la el şi, în cele din urma, Colț Alb şi-ar fi vazut de drum. Dar carnea proaspata îi umplea narile lui Baseek şi lacomia îl împinse sa muşte din ea.
Asta însa era prea mult pentru Colț Alb. La atît de puțin timp dupa lunile acelea în care îi dominase pe tovaraşii lui de atelaj, îi era cu neputința sa ramîna nepasator, în timp ce altul devora carnea ce îi aparținea. Lovi – dupa obiceiul lui -fara de veste. Dupa prima muşcatura, urechea dreapta a lui Baseek era sfîrtecata în fîşii. Şi acesta ramase încremenit în fața iuțelii cu care se petrecura lucrurile. Dar ceea ce urma fu şi mai dureros şi se succeda cu aceeaşi repeziciune. Baseek se trezi dat peste cap şi muşcat de gîtlej. Pe cînd încerca sa se ridice, cîinele cel tînar îi înfipse de doua ori colții în umar. Iuțeala cu care se petrecusera toate acestea era uluitoare. Se repezi zadarnic la Colț Alb şi, jignit, clampani în gol. În clipa urmatoare, botul îi era sfîrtecat şi Baseek se trase înapoi dinaintea carnii, clatinîndu-se.
Roata se întorsese. Colț Alb statea deasupra osului, zbîrlit şi amenințator, pe cînd Baseek se opri ceva mai departe, gata sa bata în retragere. Nu îndrazni sa lupte cu acest cațel iute ca fulgerul şi din nou simți – cu şi mai multa amaraciune – slabiciunea batrîneții care se apropia. Încercarea lui de a-şi apara demnitatea era eroica. Întorcînd calm spatele cîinelui cel tînar şi osului, ca şi cînd nici unul, nici celalalt n-ar fi fost demni sa fie luați în seama, se îndeparta paşind țanțoş. Şi nu se opri sa-şi linga ranile sîngerînde pîna ce nu se convinse ca nu era vazut.
Pentru Colț Alb, întîmplarea avu ca efect o şi mai mare încredere în sine, precum şi o mai mare mîndrie. Paşea mai puțin supus printre cîinii cei vîrstnici; atitudinea lui fața de ei era acum mai puțin îngaduitoare. Nu ca şi-ar fi dat osteneala sa caute pricina. Departe de el aşa ceva. Dar în felul lui, cerea considerație. łinea la dreptul lui de a merge pe propriul sau drum, netulburat şi fara sa se fereasca în laturi pentru vreun alt cîine. Trebuia sa se țina seama de el, atîta tot. Nu mai putea fi
desconsiderat şi trecut cu vederea, aşa cum era soarta cațeilor şi cum continua sa fie soarta celor care erau înhamați cu el la acelaşi atelaj. Se dadeau la o parte din drum, faceau loc cîinilor mai mari şi, ori de cîte ori erau siliți de aceştia, le cedau şi carnea. Dar Colț Alb, puțin sociabil, singuratic, ursuz, abia aruncînd cîte o privire în dreapta sau în stînga, temut şi fioros, departat şi strain, era acceptat ca egal printre vîrstnicii care îl priveau uluiți, învațara foarte repede sa-l lase în pace, fara sa încerce acte de duşmanie sau oferte de prietenie. Daca îl lasau în pace, îi lasa în pace – o stare de lucruri pe care, dupa cîteva ciocniri, o gasira ca cea mai de dorit.
Pe la mijlocul verii, Colț Alb avea sa traiasca o alta încercare. Mergînd tiptil sa cerceteze o alta tipie înalțata la marginea satului în timpul cît el fusese plecat cu vînatorii dupa elan, dadu de-a dreptul peste Kiche. Se opri şi se uita la ea. Îşi aminti vag, totuşi de ea; nu acelaşi lucru s-ar fi putut spune şi despre Kiche. Ea ridica buza, cu vechiul ei mîrîit amenințator. Amintirile lui Colț Alb se limpezira atunci cu totul. Vremurile uitate, cînd era pui, toate acestea erau legate de mîrîitul atît de cunoscut cu care-l întîmpinase şi acum. Înainte de a-i fi cunoscut pe zei, ea fusese centrul universului lui. Vechile sentimente intime de odinioara îl copleşira. Sari spre ea cu bucurie, dar Kiche îl primi cu colții taioşi, care-i sfîşiara obrazul pîna la os. Colț Alb nu pricepu. Se dadu înapoi, zapacit şi nedumerit.
Dar nu era vina ei. O mama de lup nu era facuta sa-şi aminteasca de puii ei de acum un an sau mai mult. Aşa ca ea nu-şi aminti de Colț Alb. Era un animal strain, un nepoftit; şi puii ei de acum îi dadeau dreptul sa nu-i placa o astfel de apariție suparatoare.
Unul din pui se întinse spre Colț Alb. Erau frații lui vitregi, dar nu ştiau acest lucru. Colț Alb adulmeca plin de curiozitate puiul, dar Kiche se repezi la el, însemnîndu-i obrazul pentru a doua oara. El se dadu mai înapoi. Toate amintirile de odinioara; toate gîndurile ce se legau de ele se topira din nou şi reintrara în mormîntul din care fusesera trezite la viața. O privi pe Kiche cum îşi lingea puiul, oprindu-se în rastimpuri ca sa mîrîie la el. În ochii lui ea nu mai prețuia nimic. Învațase sa se descurce fara ea. Uitase însemnatatea ei. Nu mai exista nici un loc pentru ea în ordinea lucrurilor lui, dupa cum nici el nu mai avea loc în ordinea lucrurilor ei.
Statea înca locului, prostit şi uluit, cu amintirile uitate, întrebîndu-se ce se petrece, cînd Kiche îl ataca a treia oara, ca sa-l puna pe fuga. Şi Colț Alb îngadui sa fie alungat. Era vorba de o femela din rasa lui, şi o lege a rasei lui facea ca masculii sa nu se lupte cu femelele. Nu ştia nimic despre aceasta lege, pentru ca nu era o generalizare a minții, ceva obținut prin experiența lui. O simți doar ca pe un îndemn launtric, o chemare a instinctului, acelaşi instinct care-l facuse sa urle la luna şi la stele, nopți de-a rîndul şi sa se teama de moarte şi de necunoscut.
Lunile trecura. Colț Alb deveni mai puternic, mai greu şi mai masiv, în timp ce caracterul i se dezvolta pe drumul trasat de ereditatea şi de mediul lui. Ereditatea lui era ceva viu care putea fi asemuit lutului. Avea multe posibilitați, putea fi modelat în multe şi felurite forme. Mediul modeleaza lutul pentru a-i da o forma anume. Astfel, daca Colț Alb n-ar fi tras niciodata la focul omului, wildul l-ar fi modelat ca pe un adevarat lup. Dar zeii îi dadusera un alt mediu şi el lua forma unui cîine, care era mai degraba aceea a unui lup, dar totuşi cîine şi nu lup.
Şi astfel, dupa cum era lutul firii sale şi influența mediului, caracterul sau lua o forma oarecum deosebita. Nu exista nici o ieşire. Devenea tot mai ursuz, mai nesociabil, mai singuratic, mai feroce; iar cîinii învațau din ce în ce mai mult ca era mai bine sa stea pe picior de pace cu el decît pe picior de razboi, şi Castor Cenuşiu îl prețuia pe zi ce trecea tot mai mult.
Colț Alb, care parea ca aduna putere în toata ființa lui suferea totuşi de o slabiciune suparatoare. Nu putea sa îndure sa se rîda de el. Ura rîsul oamenilor. N-aveau decît sa rîda între ei de orice le-ar fi dorit inima, numai de el nu, şi atunci nu i-ar fi pasat. Dar îndata ce rîsul se întorcea împotriva lui, era cuprins de cea mai cumplita furie. Din serios, demn şi întunecat cum era, rîsul îl facea sa turbeze de furie, pîna la ridicol. Îl supara şi îl zdruncina atît de mult, încît ore de-a rîndul se purta ca un diavol. Şi vai de cîinele care în asemenea clipe se ciocnea de el! Cunoştea prea bine legea, ca sa se lege de Castor Cenuşiu; în spatele lui Castor Cenuşiu era o bîta şi divinitatea. Pe cînd în spatele cîinilor nu era decît întinderea, şi într-acolo fugeau de cîte ori aparea Colț Alb, pe care rîsul oamenilor îl scotea din minți.
În cel de al treilea an al vieții lui, o mare foamete se abatu peste indienii de pe fluviul Mackenzie. Vara lipsi peştele, iarna, renii-caribu îşi parasira obişnuitele lor poteci. Elani, abia de se zarea cîte unul, iepurii aproape disparusera, animalele de prada pierisera. Lipsite de hrana cea de toate zilele, istovite de foame, se atacara unele pe altele, devorîndu-se. Supraviețuira doar cei puternici. Zeii lui Colț Alb vînau dintotdeauna. Cei batrîni şi slabi pieira de foame.
Domnea jalea peste satul în care femeile şi copiii se lipseau de hrana, pentru ca puținul ce-l aveau sa poata intra în stomacurile vînatorilor istoviți şi cu ochii înfundați, care bateau padurile cautînd zadarnic vînat.
Foametea îi împinsese atît de departe pe zei, încît mîncara pielea tabacita, moale, a mocasinilor şi manuşilor lor, în timp ce cîinii îşi mîncara hamurile de pe spate şi chiar bicele. Apoi, cîinii se mîncara între ei, iar zeii îi mîncara pe cîini. Mai întîi fura sacrificați cei mai slabi şi mai nevolnici. Cîinii ramaşi priveau şi înțelegeau. Cîțiva dintre cei mai îndrazneți şi mai înțelepți parasira focurile zeilor, care ajunsesera un adevarat abator, şi fugira în padure, unde pîna la urma pieira de foame sau sfîrtecați de lupi.
În aceste vremuri chinuite, Colț Alb se refugie şi el în codru. Era mai facut pentru aceasta viața decît restul cîinilor, pentru ca pe el îl calauzeau cele învațate pe cînd fusese pui. Ajunsese deosebit de dibaci în vînarea viețuitoarelor mici. Şedea pitit ore întregi, urmarind fiece mişcare a veveriței precaute, aşteptînd cu o rabdare la fel de mare pe cît îi era foamea pîna ce veverița se aventura pe pamînt. Dar nici atunci Colț Alb nu se grabea. Aştepta pîna ce era sigur de lovitura înainte ca veverița sa se poata refugia în copac. Atunci şi numai atunci țîşnea din ascunzişul lui, ca un proiectil cenuşiu, cu o iuțeala de necrezut, fara sa-şi greşeasca vreodata ținta – veverița care fugea, dar nu destul de iute.
Oricît de mult succes avea în vînatoarea lui dupa veverițe, exista însa ceva care-l împiedica sa traiasca şi sa se înzdraveneasca de pe urma lor. Nu erau destule. Astfel se vazu forțat sa vîneze şi fapturi mai mici. Foamea îi era atît de apriga, înca nu se codea cîteodata sa scormoneasca dupa şoareci, în gaurile lor din pamînt. Şi nici nu se dadea înapoi sa se bata cu o nevastuica, tot atît de flamînda ca şi el, dar adesea mai feroce.
În clipele cele mai grele de foame se întorcea la locurile oamenilor. Dar nu intra în tabara.
Pîndea în padure, ferindu-se sa fie descoperit şi jefuind cursele de iepuri, în rarele prilejuri cînd cadea vreo prada. Jefui pîna şi iepurele din cursa lui Castor Cenuşiu, într-o vreme în care acesta cutreiera padurea, clatinîndu-se pe picioare, adesea lasîndu-se jos sa se odihneasca din pricina slabiciunii şi a gîfîielii.
Într-una din zile, Colț Alb întîlni un lup tînar, jigarit, doar piele şi oase, cu încheieturile muiate de foame. De n-ar fi fost el însuşi flamînd Colț Alb ar fi plecat împreuna cu lupul sau chiar ar fi intrat în haita alaturi de frații lui salbatici. Dar aşa, îl dobori pe lupul cel tînar, îl ucise şi-l mînca.
Soarta parea sa-l protejeze. Întotdeauna cînd îl încolțea lipsa de hrana, gasea cîte ceva de ucis, iar în timpul cînd era slab, avu norocul sa nu dea peste el nici un animal de prada mai mare. Astfel, odata, dupa ce prinsese puteri de pe urma unui rîs din care mîncase doua zile, o haita de lupi înfometați dadu peste el. Urma o goana nebuna şi salbatica, dar el era mai bine hranit decît ei şi în cele din urma îi lasa departe, în urma lui. Şi nu numai ca se departa de ei, dar facînd un ocol larg, se întoarse înapoi, pe pîrtia facuta de el însuşi şi întîlni pe unul din urmaritorii lui istoviți.
Apoi parasi ținutul şi pleca la drum, spre valea în care se nascuse. Aici, în vechea vizuina, o întîlni pe Kiche. Dupa cum îi era obiceiul, parasise şi ea focurile neospitaliere ale zeilor, întorcîndu- se la vechiul adapost ca sa nasca. Cînd aparu Colț Alb, din toți puii ei doar unul mai traia, şi nici acesta nu mai avea multe zile. Viețile tinere aveau puțini sorți pe o astfel de foamete.
Kiche nu-l primi prea dragastoasa pe fiul ei cel mare. Lui Colț Alb însa nu-i pasa. Crescuse mai mare decît mama lui. Aşa ca întoarse spatele resemnat şi o apuca în susul apei. Acolo unde rîul se bifurca, o lua spre stînga şi dadu de vizuina rîsului cu care el şi mama lui se luptasera cîndva. Aici, în vizuina parasita, se cuibari şi se odihni o zi.
Pe la începutul primaverii, cînd zilele de foamete erau pe sfîrşite, îl întîlni pe Lip-Lip, care se refugiase şi el în padure, unde dusese o viața amarîta. Colț Alb dadu peste el pe neaşteptate. Mergînd în direcții opuse, la poalele unui povîrniş înalt, ocolira un colț de stînca şi se gasira fața în fața. Se oprira, cuprinşi de o brusca nelinişte, şi schimbara priviri pline de neîncredere.
Colț Alb arata minunat. Vînatoarea îi fusese spornica şi timp de o saptamîna mîncase pe saturate. Era chiar îmbuibat de ultima lui prada. Dar în clipa în care îl vazu pe Lip-Lip, tot parul i se zbîrli pe spate. Se zbîrlise fara sa vrea – era în acea stare fizica, care în trecut îi întovaraşea întotdeauna starea de spirit pricinuita de teroarea şi persecuția dezlanțuite împotriva-i de Lip-Lip. Ca şi în trecut cînd se zbîrlea şi începea sa mîrîie la vederea lui Lip-Lip, se zbîrli şi mîrîi fara sa vrea şi acum. Nu-şi pierdu vremea. Facu repede şi desavîrşit ceea ce trebuia. Lip-Lip încerca sa dea înapoi, dar Colț Alb îl împinse zdravan cu umarul. Lip-Lip se dadu peste cap, cazînd pe spate. Dinții lui Colț Alb se înfipsera în gîtlejul sfrijit. Urma o lupta pe viața şi pe moarte, în cursul careia Colț Alb se roti țeapan şi cu privirile încordate. Apoi îşi relua drumul de-a lungul povîrnişului, mergînd tot timpul la poalele lui.
Într-o zi, scurt timp dupa aceea, ajunse la marginea unei paduri, unde o fîşie îngusta de pamînt ducea în jos pîna la fluviul Mackenzie. Odinioara mai fusese prin locurile acestea – pe atunci erau însa pustii. Acum aici era un sat. Pitit dupa arbori, Colț Alb se opri sa cerceteze situația. Priveliştile, zgomotele şi mirosurile – toate îi erau cunoscute. Era vechiul sat care îşi schimbase aşezarea. Dar priveliştile, zgomotele şi mirosurile erau deosebite de cele de pe vremea cînd fugise din sat. Nu se auzea nici un scheunat şi nici un jeluit. Îi ajunsera la ureche zgomote care aratau ca acolo e viața, iar cînd auzi glasul suparat al unei femei, îşi dadu seama ca de fapt era supararea cuiva care avea stomacul plin. Iar vazduhul era îmbibat cu miros de peşte. Exista deci mîncare. Foametea trecuse. Paşi cu îndrazneala afara din padure şi intra în tabara, mergînd de-a dreptul la tipia lui Castor Cenuşiu. Castor Cenuşiu nu era acolo, dar Kloo-kooch îl primi cu strigate de bucurie şi cu un peşte proaspat şi întreg, iar el se culca jos, aşteptîndu-l pe Castor Cenuşiu.

PARTEA a IV-a
Capitolul 1
DUŞMANUL SEMINłIEI SALE
Daca în firea lui Colț Alb a existat vreo înclinare, oricît de uşoara, sa lege frație cu cei de o rasa cu el, o asemenea înclinare a fost cu totul înabuşita atunci cînd a ajuns capetenia atelajului. Pentru ca acum cîinii îl urau – îl urau pentru suplimentul de carne pe care Mit-sah i-l dadea, pentru toate favorurile, reale şi închipuite, pe care le primea, pentru ca întotdeauna gonea în fruntea atelajului, cu smocul cozii fluturînd şi cu spatele retragîndu-se neîncetat şi întarîtîndu-i.
Şi Colț Alb îi ura la rîndu-i tot atît de aprig. Faptul ca devenise înaintaş nu era ceva care sa-l mulțumeasca. Sa fie silit sa alerge înaintea haitei care urla, a haitei pe ai carei cîini îi burduşise unul cîte unul şi pe care îi stapînise timp de trei ani, era mai mult decît putea sa îndure. Dar trebuia sa îndure acest lucru sau sa piara, şi viața din el nu dorea de loc sa piara. În clipa în care Mit-sah dadu ordin de plecare, întregul atelaj țîşni spre Colț Alb, cu urlete aprige şi salbatice.
Nu era nici o scapare. Daca se întorcea spre ei, Mit-sah l-ar fi plesnit peste bot cu biciul care pişca. Nu-i ramînea decît sa goneasca înainte. Nu putea sa se ciocneasca cu haita care urla, bizuindu-se pe coada şi pe picioarele lui dinapoi. Acestea nu erau arme potrivite cu care sa înfrunte colții nemiloşi. Aşa ca goni înainte, trecînd peste propria-i fire şi mîndrie cu fiecare salt pe care-l facea şi gonind cît era ziua de lunga.
Nu pot fi încalcate impulsurile firii cuiva fara a-l face sa se închida în sine. O astfel de întoarcere la matca seamana cu aceea a firului de par care, crescut din trup, se întoarce în chip nefiresc spre locul de unde a ieşit, intrînd în trup -lucru înveninat şi putred, care da naştere suferinței. La fel se petrecura lucrurile şi cu Colț Alb. Fiecare chemare a ființei lui îl împingea sa sara la haita care îi urla pe urme, dar era voința zeilor ca aşa ceva sa nu se întîmple, iar în spatele acestei voințe, ca s-o întareasca, era biciul facut din mațe de caribu, cu cureaua lui de treizeci de picioare, care muşca. Aşadar, Colț Alb nu putu decît sa se roada de amaraciune şi în suflet îi crescu o ura şi o rautate egale cu ferocitatea şi cu imposibilitatea firii lui de a se lasa domesticit.
Daca o ființa a fost vreodata duşmana rasei sale, apoi Colț Alb era acea ființa. El nu cerea îndurare şi nici nu o arata fața de alții. Era necontenit sîcîit de colții haitei, care îşi lasa semne pe trupul lui, dar tot atît de înverşunat îşi lasa el urmele pe trupurile celor din haita. Spre deosebire de majoritatea înaintaşilor care, atunci cînd se aşeza tabara şi cîinii erau deshamați, se gramadeau lînga zei spre a fi aparați, Colț Alb disprețuia o asemenea aparare. Paşea cu îndrazneala prin tabara, aplicînd pedepse noaptea pentru tot ceea ce suferise ziua. Înainte de a fi fost facut înaintaşul atelajului, haita învațase sa se fereasca din calea lui. Dar acum lucrurile stateau altfel. Ațîțați de urmarirea lui de o zi întreaga, influențați fara sa-şi dea seama de faptul ca-l vedeau necontenit fugind, stapîniți de simțamîntul dominației din cursul întregii zile, cîinii nu se puteau hotarî sa-i faca loc. De cîte ori aparea printre ei, se stîrnea gîlceava. Mersul lui Colț Alb era marcat de mîrîituri şi muşcaturi. Pîna şi aerul pe care-l respira era suprasaturat de ura şi rautate, şi asta nu facea decît sa sporeasca ura şi rautatea din el.
Cînd Mit-sah striga, poruncind atelajului sa opreasca, Colț Alb asculta. La început, treaba asta provocase agitație printre cîini. Se napustisera cu toții asupra înaintaşului pe care-l urau atît, dar pîna la urma vazura ca lucrurile stau altfel. În spatele lui se afla Mit-sah, care pocnea din biciul cel mare. Şi astfel, cîinii înțelesesera ca atunci cînd atelajul era oprit din porunca, Colț Alb trebuia lasat în pace. Dar cînd Colț Alb se oprea fara sa fi primit porunca, le era îngaduit sa sara la el şi, daca puteau, sa-l sfîşie chiar. Dupa cîteva încercari, Colț Alb nu se mai opri fara porunca. Învața repede. Era în firea lucrurilor sa învețe repede, daca voia sa supraviețuiasca în acele condiții nemaipomenit de aspre, în care fusese harazit sa traiasca.
În tabara însa, cîinii nu se puteau de loc deprinde sa-i dea pace. Zi de zi, aținîndu-se pe urmele lui şi sfidîndu-l, tot ce învațasera noaptea trecuta se ştergea, iar în noaptea urmatoare trebuiau sa învețe din nou, pentru a da apoi totul uitarii imediat. Pe de alta parte, exista un puternic motiv pentru a-l urî. Simțeau o deosebire de rasa între ei – o cauza de duşmanie suficienta în sine. Ca şi el, erau lupi domesticiți. Dar ei fusesera domesticiți de generații. Pierdusera multe din ale wildului, astfel încît pentru ei wildul era necunoscutul cumplit, veşnic amenințator şi veşnic pe picior de razboi. Pe cînd, dupa aspect, dupa felul de a acționa şi dupa imbolduri, Colț Alb aparținea înca wildului. Îl simboliza, era însaşi personificarea wildului) aşa ca atunci cînd îi aratau colții, de fapt se aparau pe ei înşişi împotriva forțelor distrugatoare ce pîndeau în umbra padurii şi în bezna de dincolo de focul taberei.
Dar cîinii mai învațara ceva, şi anume, sa stea mereu împreuna. Colț Alb era prea cumplit pentru ca vreunul dintre ei sa-l înfrunte de unul singur. Îi ieşeau în cale în grup, altminteri i-ar fi ucis unul cîte unul, într-o singura noapte. Dar aşa cum se înfațişau lucrurile, n-avea nici o şansa sa- i poata ucide. Ar fi putut sa dea peste cap vreunul din cîini, dar haita s-ar fi napustit asupra-i, înainte ca el sa fi putut continua lupta şi sa aplice muşcatura mortala la gîtlej. De cum se ivea un semn de gîlceava, întregul atelaj se aduna ca sa-l înfrunte. Cîinii se mai ciorovaiau între ei, dar totul era dat uitarii cînd se ivea vreo cearta cu Colț Alb.
Pe de alta parte, oricît s-ar fi straduit ei, pe Colț Alb nu-l puteau rapune. Era prea iute pentru ei, prea grozav, prea inteligent. Ocolea locurile strîmte şi întotdeauna se retragea cînd se aratau hotarîți sa-l împresoare. Cît despre faptul de a-l pune la pamînt, nici unul din cîini nu era în stare sa faca asta. Picioarele lui se înțepeneau în pamînt cu aceeaşi îndîrjire cu care se agațau de viața. Viața şi pamîntul de sub picioare erau sinonime în nesfîrşita lui razboire cu haita şi nimeni nu ştia mai bine acest lucru decît Colț Alb.
Aşa ajunse el duşmanul celor din seminția lui – lupii aceia domesticiți, muiați de focurile oamenilor şi slabiți de umbra protectoare a forței omeneşti. Colț Alb era crud şi neîmpacat; aşa fusese modelat lutul lui. Jurase razbunare tuturor cîinilor şi traia atît de cumplit aceasta razbunare, încît Castor Cenuşiu nu putea decît sa se minuneze de cruzimea de care era în stare Colț Alb: jura ca n-a existat vreodata un asemenea animal; şi indienii din alte sate jurau şi ei acelaşi lucru cînd îşi aduceau aminte de istoriile cu uciderile cîinilor savîrşite de Colț Alb.
Cînd Colț Alb împlini aproape cinci ani, Castor Cenuşiu îl lua într-o lunga calatorie, şi amintirea prapadului pe care îl stîrnise printre cîinii din numeroase sate înşirate în lungul fluviului Mackenzie, de dincolo de Rockies11 şi în jos de Porcupine12, pîna la Yukon13, ramase de pomina. Colț Alb se desfata razbunîndu-se împotriva rasei lui. Erau cîini de rînd, nebanuitori. Nu erau deprinşi cu iuțeala şi precizia lui, cu atacul lui prin surprindere. Nu ştiau ce fel de creatura aducatoare de pierzanie era. Se zbîrleau la el, paşind țeapan şi provocator, în timp ce el, fara sa mai piarda vremea cu pregatiri de amanunt, trecea la acțiune, țîşnind ca un arc de oțel, îi înhața de gît, nimicindu-i înainte ca vreunul din ei sa-şi dea seama ce se întîmpla cu el, prada înca surprizei.
Ajunsese foarte iscusit în lupta. Calcula. Niciodata nu-şi irosea forțele, niciodata nu se pierdea în ciorovaieli de prisos.
Se vîra prea repede în lupta ca sa mai aiba timp de aşa ceva, şi, daca nu nimerea, o tulea de asemenea cît mai repede. Simțea într-o masura neobişnuita acea neplacere pe care o are lupul în încaierare. Nu putea sa sufere atingerea mai îndelungata a altui trup. Aceasta era aducatoare de primejdie. Îl scotea din fire. Simțea nevoia sa fie departe, liber, pe propriile lui picioare, fara sa atinga vreo vietate. Era wildul care mai staruia în el. Acest simțamînt fusese accentuat de viața neînduplecata de care avusese parte înca de pe vremea cînd era cațel. În jurul lui pîndea primejdia. Era cursa, veşnica cursa, teama de ea, care pîndea în adîncul ființei lui, întrețesuta cu firea lui.
Aşadar, ceilalți pe care îi întîlnea nu aveau sorți de izbînda în fața lui. Se ferea de colții lor. Îi dobora sau pleca, şi el însuşi ramînea mereu neatins. În desfaşurarea normala a lucrurilor au existat şi excepții. Aşa de pilda, se întîmpla odata ca, napustindu-se asupra lui mai mulți cîini, sa-l pedepseasca înainte ca el sa fi putut fugi; iar alte ori se întîmpla ca un singur cîine sa-i lase semne adînci. Dar toate acestea nu erau decît accidente. În general devenise un luptator atît de iscusit, încît ieşea neatins din lupta.
Mai avea înca un avantaj. Masura exact timpul şi distanța. Şi lucrul acesta nu-l facea în mod conştient. Nu calcula asemenea lucruri. Totul era mecanic. Ochii lui vedeau exact, iar nervii transmiteau cu precizie imaginea în creier. Alcatuirea lui era mai buna decît a cîinilor de rînd. Elementele din care era el facut conlucrau mai bine şi mai sigur. Coordonarea lui nervoasa, mintala şi musculara era mai buna, mult mai buna. Cînd ochii lui trimiteau creierului imaginea mişcatoare a vreunei acțiuni, creierul, fara vreo sforțare conştienta, ştia care este spațiul în care se petrece acțiunea, precum şi timpul necesar îndeplinirii ei. In felul acesta putea sa evite saritura sau muşcatura vreunui alt cîine şi în chiar clipa aceea sa prinda fracțiunea de timp, infinit de mica, în care sa-şi dezlanțuie atacul. Mecanismul trupului şi minții lui era mai bine alcatuit. Şi pentru aceasta nu trebuia sa fie laudat el. Natura fusese mai darnica cu el decît cu animalele obişnuite, şi atîta tot.
Era vara cînd Colț Alb sosi la Fort-Yukon. Catre sfîrşitul iernii, Castor Cenuşiu strabatu valea cea mare dintre Mackenzie şi Yukon, iar primavara şi-o petrecu vînînd printre colții de stînca de la apus ai Munților Stîncoşi. Apoi, dupa ce gheața de pe rîul Porcupine crapa, îşi dura o luntre şi vîsli în josul apei, spre locul unde rîul se întîlnea cu Yukonul, hat-departe, chiar sub Cercul Arctic. Acolo se afla vechiul fort al Companiei Hudson Bay şi erau mulți indieni, multa hrana şi o nemaiîntîlnita agitație. Era în vara anului 1898, şi mii de cautatori de aur o luau în susul
Yukonului, spre Dawson şi Clondike. Se aflau înca la sute de mile de ținta lor, deşi mulți dintre ei erau pe drum de un an de zile, iar drumul cel mai scurt pe care îl parcursese oricare dintre aceştia, spre a ajunge tocmai acolo, era de cinci mii de mile, în vreme ce alții veneau de la celalalt capat al lumii.
Aci se opri Castor Cenuşiu. Îi ajunsese la urechi zvonul goanei dupa aur şi venise şi el cu cîteva baloturi cu blanuri, manuşi şi mocasini cusuți cu fir de mațe. Nu s-ar fi aventurat el cale atît de lunga, daca nu s-ar fi aşteptat la un cîştig mare. Dar ceea ce nadajduise el era nimic pe lînga cele ce izbutise sa realizeze. Nici în visul lui cel mai nebunesc nu sperase un cîştig mai mare de suta la suta; cîştiga însa mie la suta. Şi ca un adevarat indian, se instala sa vînda cu grija şi fara graba, chiar daca ar fi fost nevoie sa stea toata vara şi restul iernii pentru a scapa de marfa.
La Fort-Yukon vazu Colț Alb primii oameni albi.
Era foarte banuitor fața de ei. Nu se putea şti ce spaime tainice aveau în puterea lor, ce suferințe nebanuite puteau pricinui ei. Era curios sa-i urmareasca, temîndu-se sa nu fie simțit de ei. În primele ceasuri se mulțumi sa dea tîrcoale pe furiş şi sa-i urmareasca cu privirea, de la o departare sigura. Apoi vazu ca nu se întîmpla nici un rau cîinilor care le dadeau tîrcoale şi se apropie.
La rîndu-i devenise şi el obiectul unei mari curiozitați din partea lor. Înfațişarea lui de lup le atragea pe data privirile, aratîndu-şi-l unul altuia. Lucrul acesta îl puse în garda pe Colț Alb şi, cînd încercara sa se apropie de el, le arata colții şi se dadu înapoi. Nici unul din ei nu izbuti sa puna mîna pe el, şi era bine ca se întîmpla aşa.
Colț Alb afla curînd ca foarte puțini din aceşti zei – nu mai mulți de o duzina, – traiau aici. La fiecare doua sau trei zile, un vapor, o alta manifestare uriaşa a puterii, venea la țarm, oprindu-se cîteva ceasuri. Oamenii albi coborau de pe vapoare şi plecau cu ele din nou. Numarul acestor oameni parea nesfîrşit. Cam în prima zi vazuse mai mulți decît toți indienii pe care îi fusese dat sa- i vada în viața lui; şi pe masura ce zilele treceau, ei continuau sa vina în susul apei, sa se opreasca şi s-o porneasca iar în sus, pîna ce se pierdeau în departare.
Dar daca zeii albi erau atotputernici, cîinii lor nu prea faceau parale. Acest lucru Colț Alb îl descoperi curînd, amestecîndu-se printre cei care coborau pe mal cu stapînii lor. Aveau forme şi marimi felurite. Unii aveau picioare scurte – prea scurte; alții aveau picioare lungi – prea lungi; aveau par în loc de blana şi unii dintre ei chiar foarte puțin. Şi nu era unul care sa ştie sa se bata.
Ca duşman al rasei sale, lui Colț Alb îi statea în fire sa se bata cu ei, ceea ce şi facu, şi curînd dupa aceea simți un puternic dispreț fața de ei. Erau blegi şi neputincioşi, faceau larma multa şi se zbateau încolo şi încoace, încercînd cu stîngacie sa realizeze prin forța pura ceea ce el izbutea prin îndemînare şi viclenie. Se napusteau latrînd la el, iar el sarea în laturi. Nu-şi dadeau seama unde disparea; şi în aceeaşi clipa, el îi lovea în grumaz, dîndu-i peste cap şi muşcîndu-i de gîtlej.
Uneori, lovitura izbutea şi cîinele cadea în noroi, în timp ce haita de cîini indieni, care aştepta, tabara pe el, sfîşiindu-l în bucați. Colț Alb era înțelept. Învațase de mult ca zeii se suparau cînd le erau ucişi cîinii. Oamenii albi nu erau o excepție. Aşa ca dupa ce rapunea pe vreunul din cîinii lor, sfîşiindu-i gîtlejul, se mulțumea sa se dea deoparte şi sa lase haita sa vina şi sa-i desavîrşeasca opera. Atunci se napusteau oamenii albi, varsîndu-şi toata mînia pe haita, în timp ce Colț Alb ramînea teafar. Se oprea la o mica departare şi privea, în timp ce pietre, bîte, securi şi tot felul de arme se abateau peste tovaraşii lui. Colț Alb era foarte înțelept.
Dar şi tovaraşilor lui le veni mintea la cap, în felul lor, şi o data cu ei, Colț Alb deveni şi el mai înțelept. Înțelesera ca numai în timp ce se ancora vaporul la țarm puteau petrece. Dupa ce primii doi sau trei cîini straini erau trîntiți şi rapuşi, oamenii albi îşi înghesuiau animalele înapoi pe bord, razbunîndu-se cu furie pe ticaloşi. Unul din oamenii albi, vazîndu-şi cîinele, un prepelicar, sfîrtecat în bucați sub ochii lui, scoase un revolver, trase repede de şase ori, şi şase cîini din haita zaceau morți sau pe moarte – o alta manifestare a puterii, care se întiparise în mintea lui Colț Alb.
Dar toate acestea îi faceau placere. Nu-şi iubea seminția şi era destul de îndemînatic sa scape
nevatamat. La început, uciderea cîinilor oamenilor albi era o placere. Dupa un timp, deveni o ocupație. N-avea nimic de facut. Castor Cenuşiu era prins cu negustoria lui şi voia sa se îmbogațeasca, aşa încît Colț Alb umbla haimana de-a lungul debarcaderului, însoțit de haita de cîini indieni, care îşi facuse o faima înfricoşatoare şi aştepta sosirea vapoarelor. Îndata ce veneau, se porneau pe petrecere. Dupa cîteva minute, cînd oamenii albi îşi reveneau din surpriza, haita era împraştiata. Petrecerea se curma pîna la sosirea vaporului urmator.
Nu se putea spune ca din aceasta haita facea parte şi Colț Alb. Nicicînd nu se amesteca cu ea, sta deoparte, întotdeauna singur şi chiar temut de ea. E drept ca lucra cu haita. El începea cearta cu cîinele strain, în timp ce haita aştepta. Şi dupa ce-l dobora pe strain, ceilalți veneau sa termine treaba. Dar e tot atît de adevarat ca atunci el se retragea, lasînd pe cei din haita sa încaseze pedeapsa din partea zeilor jigniți.
Nu trebuia sa se straduiasca prea mult ca sa provoace gîlceava. Tot ce avea de facut atunci cînd cîinii straini coborau pe mal, era sa se arate. Cum îl vedeau, se repezeau la el. O faceau din instinct. El era wildul – necunoscut, cumplit, veşnic amenințator, faptura care dadea tîrcoale în bezna, în jurul focurilor lumii primitive, cînd ei, ghemuiți lînga foc, îşi adaptau din nou instinctele, învațînd sa se teama de wildul din care venisera şi de care se departasera şi-l tradasera. Generație dupa generație, de-a lungul tuturor generațiilor, aceasta teama de wild se imprimase în firea lor. De secole, wildul însemna teroare şi nimicire. Şi în tot acest timp, stapînii lor le îngaduisera sa ucida fapturile wildului. Facînd asta, ei se aparau atît pe sine, cît şi pe zeii a caror tovaraşie o împartaşeau.
Şi astfel, proaspat poposiți din sudul molatic, aceşti cîini, coborînd pe pasarela şi apoi pe malul Yukonului, cum îl zareau, simțeau imboldul irezistibil de a se napusti asupra lui ca sa-l nimiceasca. Chiar de erau cîini crescuți la oraş, ei simțeau totuşi frica instinctiva de wild. Nu vedeau numai cu ochii lor, în lumina limpede a zilei, faptura aceea care aducea a lup şi care statea dinaintea lor. O vedeau cu ochii stramoşilor, şi din amintirea moştenita de la ei îl cunoşteau pe Colț Alb drept lup şi vechea ura se redeştepta în ei.
Toate acestea îi faceau viața placuta lui Colț Alb. Daca, vazîndu-l, se simțeau îndemnați sa sara la el aceşti cîini straini, cu atît mai bine pentru el şi cu atît mai rau pentru ei. Îl priveau ca pe o prada care li se cuvenea, şi tot ca pe o prada care i se cuvenea îi primea el.
Nu în zadar vazuse el pentru prima oara lumina zilei într-o vizuina singuratica şi daduse primele lui batalii cu ptarmiganul, nevastuica şi rîsul. Şi nu în zadar copilaria îi fusese amarîta de persecuția lui Lip-Lip şi a întregii haite de caței. Ar fi putut sa fie altfel, şi atunci ar fi fost şi el altfel. De n-ar fi existat Lip-Lip, şi-ar fi putut petrece vremea printre caței atunci cînd era pui şi s-ar fi dezvoltat aducînd mai mult a cîine şi aratînd mai multa bunavoința fața de cîini. Daca Castor Cenuşiu i-ar fi aratat afecțiune şi dragoste, acestea ar fi gasit ecou în adîncurile firii lui Colț Alb, scoțînd la lumina tot felul de însuşiri minunate. Dar lucrurile nu s-au petrecut aşa. Lutul lui Colț Alb a fost plamadit altfel; facîndu-l sa fie aşa cum era, ursuz şi singuratic, lipsit de sentimentul dragostei şi crud – un duşman al seminției sale.

Capitolul 2
ZEUL CEL SMINTIT
La Fort-Yukon traiau puțini oameni albi. Venisera de multa vreme în acel loc, îşi spuneau „maia” şi erau foarte mîndri de aceasta. Pentru ceilalți oameni, aşezați de curînd în ținut, nu aveau decît dispreț. Cei care coborau de pe vapoare, noii veniți, erau cunoscuți ca chechaquos, iar cînd li se spunea astfel, ei lasau întotdeauna capul în jos. Îşi faceau pîinea cu praf de copt. Aceasta era deosebirea dintre ei şi „maia”, care într-adevar îşi faceau pîinea cu maia, pentru ca nu aveau praf de copt.
De fapt, toate acestea nu aveau nici o importanța. Oamenii din fort îi disprețuiau pe noii veniți şi, ori de cîte ori îi vedeau la strîmtoare, se bucurau. Se bucurau mai ales cînd Colț Alb şi haita lui, cu o faima atît de proasta, dadeau iama printre cîinii noilor veniți. Cînd sosea un vapor, oamenii din fort îşi îndeplineau obligația de a coborî pe mal şi a asista la petrecere. O aşteptau cu aceeaşi nerabdare ca şi cîinii indienilor şi nu se lasau rugați sa prețuiasca rolul feroce şi viclean pe care-l juca Colț Alb.
Printre ei era însa unul caruia aceasta joaca îi provoca o bucurie deosebita. Cum auzea sirena vaporului, venea în fuga. Şi dupa ce ultima batalie se termina, iar Colț Alb cu haita se împraştiau, el se întorcea agale spre fort, cu multa parere de rau. Uneori, cînd vreun cîine delicat din sud era doborît, slobozind urletul cel din urma sub colții haitei, el nu se putea stapîni şi începea sa țopaie şi sa strige de placere. Şi totdeauna îl urmarea cu atenție pe Colț Alb, la care rînjea.
Ceilalți oameni din fort îl strigau „Frumosu”. Nimeni nu-i ştia prenumele şi, în general, în ținut era cunoscut sub numele de Smith Frumosu. Dar era orice numai frumos nu. Porecla şi-o datora tocmai înfațişarii hîde. Îi lipsea mai cu osebire frumusețea. Natura fusese zgîrcita cu el. Mai întîi era mic de stat; deasupra scheletului lui supt se afla aşezat un cap înca mai izbitor de supt. Creştetul sau parea un punct. De fapt, în copilarie, înainte ca tovaraşii lui sa-l fi poreclit Frumosu, i se spusese „Gamalie”.
La spate, pornind din creştet, capul i se teşea spre ceafa; în fața cobora direct în panta spre fruntea joasa şi deosebit de larga. De aci încolo, ca şi cum iar fi parut rau de zgîrcenia ei, natura îi aşezase, cu o mîna risipitoare, celelalte trasaturi. Avea ochii mari şi între ei era o distanța de doi ochi. Fața îi era uriaşa în comparație cu corpul. Pentru a-l trada şi mai bine, natura îl înzestrase cu un maxilar enorm, ieşit în afara. Era larg şi greu, pornind înainte şi în jos, parînd ca se odihneşte pe piept. Poate ca acest aspect se datora oboselii gîtului subțire, care nu putea susține aşa cum trebuie o greutate atît de mare.
Aceasta falca dadea impresia unei crunte hotarîri. Ceva lipsea însa. Poate ca era din pricina prisosului, poate ca falca era prea mare. Oricum, era o înşelatorie. Smith Frumosu era cunoscut prin toate colțurile ținutului ca cel mai slab dintre laşii slabanogi şi nevolnici. Şi pentru a-i întregi descrierea, dinții lui erau mari şi galbeni, iar caninii de sus, mai mari decît ceilalți dinți, îi apareau ca nişte colți de sub buzele subțiri. Ochii îi erau galbeni şi tulburi, ca şi cum natura ar fi dus lipsa de pigmenți şi şi-ar fi adunat ramaşițele de prin toate tuburile ei. La fel îi era şi parul, cu fire rare şi inegale, de culoare galben lutos şi galben murdar, crescut pe cap şi mijind pe obraz în smocuri şi manunchiuri razlețe, ca nişte graunțe gramadite şi batute de vînt.
Pe scurt, Smith Frumosu era cumva monstruos, dar vina nu-i revenea lui. Nu era el raspunzator de aceasta. Aşa-i fusese plamadit lutul de la bun început. Gatea, spala vasele şi facea muncile grele pentru ceilalți oameni din fort. Şi aceştia nu-l disprețuiau. Îi aratau mai degraba o îngaduința foarte omeneasca, o îngaduința pe care o aratau oricarei fapturi nedreptațite din naştere. Le era şi frica de el. Furiile lui laşe îi faceau sa se teama de un glonte tras pe la spate sau de otrava în cafea. Cineva trebuia totuşi sa gateasca şi, oricare i-ar fi fost defectele, de gatit putea gati.
Acesta era omul care se uita la Colț Alb, desfatîndu-se cu ispravile lui fioroase şi rîvnindu-l. Din prima clipa încerca sa-l ademeneasca pe Colț Alb, dar el nici nu-i dadu atenție. Mai tîrziu, cînd momelile lui devenira staruitoare, Colț Alb se zbîrli, dezvelindu-şi colții şi dîndu-se înapoi. Nu-i placea omul. Nu-i placea de fel. Simțea raul din el şi se temea de mîna întinsa şi de încercarile lui de a-i vorbi dragalaş. Şi din toate aceste pricini îl ura pe acest om.
Pentru fapturile mai simple, binele şi raul sunt lucruri uşor de înțeles. Binele reprezinta toate acele lucruri care aduc uşurare, mulțumire şi curmarea raului. De aceea le place binele. Raul reprezinta toate lucrurile pline de neplacere, amenințare şi suferința şi de aceea le urasc aşa cum se cuvine. Colț Alb simțea ca Smith Frumosu e rau. Din trupul strîmb şi din mintea sucita a acestuia, pe cai tainice apareau emanații ale putreziciunii dinauntru, asemenea negurii care se ridica de pe o mlaştina puturoasa. Nu cu ajutorul rațiunii şi nu numai cu cele cinci simțuri, ci prin alte simțuri, mai departate şi necatalogate, simți Colț Alb ca omul acesta era primejdios de rau, gata în orice clipa sa izbeasca. De aceea, pe faptura aceasta rea era înțelept s-o urasca.
Colț Alb se afla în tabara la Castor Cenuşiu cînd Smith Frumosu veni prima oara. La zgomotul surd al paşilor sai îndepartați, înainte de a-l fi zarit, Colț Alb ştiu cine vine şi începu sa se zbîrleasca. Pîna atunci zacuse pe jos în voia tihnei, dar se ridica iute şi, cînd omul sosi, se furişa, ca un adevarat lup, la marginea taberei. Nu ştia ce îşi spun, dar putea sa-i vada pe om şi pe Castor Cenuşiu cum stau de vorba. Odata, omul arata spre el şi Colț Alb raspunse cu un mîrîit ca şi cum mîna ar fi coborît chiar asupra-i, în loc sa fie, aşa cum era, la cincizeci de picioare departare. Omul rîse de aceasta şi Colț Alb se furişa spre padurea care apara de toate, uitîndu-se înapoi ca sa observe ce se petrece, în timp ce luneca uşor pe pamînt.
Castor Cenuşiu nu vru sa vînda cîinele. Se îmbogațise din comerț şi nu mai avea nevoie de nimic. Şi apoi, Colț Alb era un animal prețios. Cel mai puternic cîine de ham pe care îl avusese vreodata şi cel mai bun înaintaş. Şi pe deasupra, pe tot Mackenzie şi Yukon nu se mai gasea un cîine ca el. Ştia sa lupte. Ucidea alți cîini tot atît de uşor cum ucid oamenii țînțarii. (Ochii lui Smith Frumosu lucira la auzul acestor vorbe şi ființa aceasta hîda îşi linse cu pofta buzele subțiri.) Nu, Colț Alb nu era de vînzare pe nici un preț.
Dar Smith Frumosu se pricepea la indieni. Începu sa vina des în tabara lui Castor Cenuşiu, ascunzînd sub haine o sticla sau aşa ceva. Unul din efectele whiskyului este ca stîrneşte setea. Lui Castor Cenuşiu începu sa i se faca sete. Mucoasele lui aprinse şi stomacul ars începura sa ceara tot mai mult din lichidul acela care pîrjolea, iar creierul lui, rascolit cu totul de neobişnuitul stimulent, îl împingea sa faca orice pentru a-l obține. Banii pe care îi luase pe blanuri, manuşi şi mocasini începura sa se duca. Începura sa se duca din ce în ce mai repede şi, pe masura ce punga îi scadea, devenea tot mai neliniştit.
În cele din urma, banii, şi marfa, şi buna dispoziție se dusera cu toatele. Nu-i mai ramasese decît setea, o stapîna grozava ce salaşluia în faptura lui şi care devenea tot mai grozava cu fiecare respirație lucida. Atunci discuta Smith Frumosu din nou cu el despre vînzarea lui Colț Alb; de asta data însa prețul oferit era în sticle şi nu în dolari, şi urechile lui Castor Cenuşiu începura sa asculte cu şi mai mult nesaț.
– Prinde cîinele şi ia-l sanatos – fu ultimul lui cuvînt.
Sticlele fura predate, dar dupa doua zile – „Prinde-mi cîinele” erau cuvintele cu care se adresa de asta data Smith Frumosu lui Castor Cenuşiu.
Într-o seara, Colț Alb se furişa în tabara şi se trînti la pamînt cu un suspin de uşurare. Zeul temut nu era acolo. Zile de-a rîndul îşi aratase tot mai aprig dorința de a pune mîna pe el, şi în acest timp Colț Alb fusese silit sa ocoleasca tabara. Nu ştia ce rau îl amenința din partea acelor mîini staruitoare. Ştia doar ca îl amenința cu un rau şi ca cel mai bun lucru pentru el era sa se țina departe, acolo unde nu îl puteau ajunge.
Dar nici n-apuca sa se culce bine, cînd Castor Cenuşiu se apropie, mergînd pe doua carari, şi-I lega o curea de piele în jurul gîtului. Se aşeza lînga el, ținînd capatul curelei în mîna. În cealalta mîna ținea o sticla, pe care, din cînd în cînd, o rasturna deasupra capului, şi aceasta mişcare era însoțita de gîlgîituri.
Trecu un ceas, cînd vibrațiile unor paşi în contact cu pamîntul îl precedara pe cel ce se apropia.
Colț Alb fu primul care le auzi şi se zbîrli recunoscînd ale cui sunt, în timp ce Castor Cenuşiu continua sa dea din cap prosteşte. Colț Alb încerca sa traga cureaua încet din mîna stapînului sau; dar degetele destinse se strînsera şi Castor Cenuşiu se ridica.
Smith Frumosu paşi în tabara şi se apleca asupra lui Colț Alb. Acesta mîrîi uşor, în sus, la faptura aceea de temut, urmarind cu încordare mişcarea mîinilor. Una din mîini se întinse şi începu sa coboare spre capul lui. Mîrîitul uşor deveni încordat şi aspru. Mîna continua sa coboare încet, în timp ce el se ghemuia cît putu, privind-o cu rautate, iar mîrîitul îi devenea tot mai nervos pe masura ce – cu respirația din ce în ce mai scurta – se apropia de punctul culminant. Pe neaşteptate dadu sa muşte, înfigîndu-şi colții ca un şarpe. Mîna fu smucita înapoi şi dinții se închisera în gol cu un clanțanit ascuțit. Smith Frumosu era speriat şi suparat. Castor Cenuşiu îi lovi pe Colț Alb în cap, facîndu-l sa se ghemuiasca la pamînt cu supunere. Privirile banuitoare ale lui Colț Alb urmareau fiece mişcare. Îl vazu pe Smith Frumosu plecînd şi întorcîndu-se cu o bîta zdravana. Apoi, Castor Cenuşiu îi dadu capatul curelei şi Frumosu o porni. Cureaua se întinse.
Colț Alb se împotrivi. Castor Cenuşiu îl izbi în neştire, spre a-l face sa se ridice şi sa-l urmeze. Îl asculta, dar se napusti asupra strainului care-l tragea dupa el. Smith Frumosu nu se feri; se aşteptase la asta. Învîrti bîta cu iuțeala, oprind atacul la jumatatea drumului, şi-l doborî la pamînt pe Colț Alb. Castor Cenuşiu rîse şi dadu din cap aprobator. Smith Frumosu trase din nou de curea şi, de asta data amețit şi şchiopatînd, Colț Alb se tîrî la picioarele lui. Nu se mai repezi a doua oara. O singura lovitura de bîta îi ajungea ca sa se convinga ca zeul cel alb ştia s-o mînuiasca, iar el era prea înțelept ca sa lupte împotriva inevitabilului. Aşa ca o porni întunecat pe urmele lui Smith Frumosu, cu coada între picioare şi cu respirația întretaiata de mîrîituri slabe. Dar Smith Frumosu era numai cu ochii pe el, iar bîta statea gata în orice clipa sa loveasca.
La fort, Smith Frumosu îl lega bine şi se duse la culcare. Colț Alb aştepta o ora, apoi apuca cureaua cu dinții şi în zece secunde era liber. Nu pierduse timp. Şi nici nu fusese nevoie sa roada cu dinții. Cureaua fusese taiata în diagonala, aproape tot atît de drept ca de un cuțit. Apoi privi spre fort, zbîrlindu-se şi mîrîind. Se întoarse şi porni spre tabara lui Castor Cenuşiu. Nu-i datora supunere acestui zeu strain şi cumplit. Se daruise lui Castor Cenuşiu şi socotea ca tot lui Castor Cenuşiu îi aparținea înca.
Dar cele petrecute înainte se repetara – cu o deosebire: Castor Cenuşiu îl lega din nou cu o curea şi a doua zi dimineața îl înapoie lui Smith Frumosu. Şi deosebirea se ivi aci. Smith Frumosu îi dadu o ciomageala. Legat zdravan, Colț Alb nu putea decît sa se înfurie zadarnic şi sa îndure pedeapsa. Şi bîta şi biciul fura folosite împotriva lui şi îndura cea mai crunta bataie de care avusese vreodata parte. Pîna şi bataia aceea straşnica pe care o încasase de la Castor Cenuşiu pe cînd era cațel i se parea acum ceva blînd în comparație cu aceasta.
Treaba îi facea placere lui Smith Frumosu. Se desfata cu ea şi, zvîcnind biciul sau bîta, se holba la victima lui, cu ochii aprinşi de o privire natînga, ascultînd urletele de durere, gemetele şi mîrîiturile lui neputincioase. Pentru ca Smith Frumosu era crud, aşa cum sunt mişeii. Umilindu-se şi miorlaindu-se dinaintea loviturilor sau a vorbei furioase a altuia, se razbuna la rîndu-i pe fapturile mai slabe decît el. Oricarei fapturi îi place puterea, şi Smith Frumosu nu facea nici el excepție. Neavînd parte de putere printre ai lui, el se napustea asupra fapturilor mai mici, afirmîndu-se în acest fel. Dar Smith Frumosu nu era propria lui creație şi de aceea nu trebuie condamnat. Venise pe lume cu un trup strîmb şi cu o minte necioplita. Aceasta îi era plamada şi lumea nu o modelase cu generozitate.
Colț Alb îşi dadea seama de ce era batut. Cînd Castor Cenuşiu îi legase cureaua în jurul gîtului şi capatul ei îl încredințase lui Smith Frumosu, Colț Alb ştia ca voința zeului sau era sa plece cu Smith Frumosu. Şi cînd acesta îl lasase legat în afara fortului, ştia ca era voința lui Smith Frumosu sa ramîna acolo. Prin urmare nu daduse ascultare voinței ambilor zei şi deci îşi merita pedeapsa. Vazuse în trecut cîini schimbîndu-şi stapînul şi mai vazuse şi fugari care erau batuți ca şi el acum. Era înțelept, totuşi în firea lui salaşluiau forțe mai puternice decît înțelepciunea. Una din acestea era credința. Nu-l iubea pe Castor Cenuşiu; totuşi, chiar în fața voinței şi a mîniei acestuia, el îi arata credința. Nu putea face altfel. Aceasta credința era o însuşire a aluatului lui: însuşire care deosebea specia lui de alte specii, însuşire care le-a dat posibilitatea, lupului şi cîinelui salbatic, sa vina de peste întinderi şi sa se întovaraşeasca cu omul.
Dupa bataie, Colț Alb se refugie înapoi în fort. De asta data, Smith Frumosu îl priponi de un
baț. Nu renunți uşor la un zeu, şi aşa se petrecu şi cu Colț Alb. Castor Cenuşiu era zeul lui şi, în ciuda voinței acestuia, Colț Alb înca se mai agața de el şi nu voia sa renunțe la el. Castor Cenuşiu îl tradase şi îl parasise, dar faptul acesta nu avea nici un efect asupra lui. Nu în zadar se daruise el cu trup şi suflet lui Castor Cenuşiu. Din partea lui Colț Alb nu existau rezerve şi legatura aceasta nu putea fi rupta atît de uşor.
Astfel, noaptea, pe cînd oamenii din fort dormeau, Colț Alb apuca cu dinții bațul care îl ținea.
Lemnul era uscat şi fusese legat atît de strîns de gîtul lui, încît abia de-l putea ajunge cu dinții. Numai printr-un efort nespus de greu al muşchilor şi cu arcuirea cefei izbuti el sa apuce bațul cu colții şi doar de margini; şi numai datorita unei uriaşe rabdari de ceasuri întregi izbuti sa roada bațul. Era un lucru care se presupunea ca nu-l pot face cîinii. Aşa ceva nu se mai întîmplase. Dar Colț Alb o facu şi pe aceasta, plecînd din fort în zori, cu capatul de baț atîrnat de gît.
Era înțelept. Dar daca ar fi fost numai înțelept, nu s-ar fi întors la Castor Cenuşiu, care îl tradase în doua rînduri. El mai avea însa credința şi se întoarse pentru a fi tradat şi a treia oara. Din nou se lasa legat cu o curea de gît de catre Castor Cenuşiu şi din nou Frumosu veni sa-l caute. Şi de asta data fu batut mai rau decît înainte.
Castor Cenuşiu privea prosteşte, în timp ce omul alb mînuia biciul. Nu-i lua de fel apararea. Nu mai era cîinele lui. Cînd bataia se termina, Colț Alb era bolnav. Un cîine delicat din sud ar fi murit dupa aşa ceva, el însa nu. Şcoala vieții lui fusese mai aspra, el însuşi era facut dintr-un aluat mai aspru. Avea o prea mare vitalitate şi era prea puternic legat de viața. Dar se simțea tare rau. La început n-a fost în stare nici sa se tîrasca şi Smith Frumosu trebui sa-l aştepte un ceas. Apoi, orbeşte şi şovaitor, începu sa mearga pe urmele lui Smith Frumosu, înapoi spre fort.
De asta data fu legat cu un lanț care se dovedi mai tare ca dinții lui şi Colț Alb se stradui zadarnic sa scoata belciugul din scîndura în care era batut. Dupa cîteva zile, treaz şi ruinat, Castor Cenuşiu pleca în sus pe Porcupine, în lunga lui calatorie spre Mackenzie. Colț Alb ramase pe Yukon în puterea unui om pe jumatate smintit şi bruta pe de-a-ntregul. Dar ce poate şti un cîine despre ce este nebunia? Pentru Colț Alb, Smith Frumosu era un zeu adevarat, chiar daca se arata a fi crunt. Era un zeu smintit, în cel mai bun caz, dar Colț Alb nu ştia nimic despre sminteala; el ştia doar ca trebuie sa se supuna voinței acestui nou stapîn şi sa dea ascultare tuturor toanelor şi fante-ziilor lui.

Capitolul 3
DOMNIA URII
În stapînirea zeului cel smintit, Colț Alb deveni un demon. Era ținut în lanț, într-un țarc din spatele fortului, şi acolo Smith Frumosu venea sa-l întarîte şi sa-l necajeasca pîna ce-l scotea din minți cu sîcîielile lui. Foarte curînd, omul descoperi susceptibilitatea lui Colț Alb cînd se rîdea de el şi îşi facu un obicei sa-şi rîda de el dupa ce mai întîi îi juca o farsa usturatoare. Rîdea zgomotos şi disprețuitor şi în acelaşi timp arata în bataie de joc cu degetul spre Colț Alb. În asemenea clipe, judecata îl parasea pe Colț Alb şi în accesele lui de furie devenea mai descreierat chiar decît stapînul lui.
Odinioara, Colț Alb nu fusese duşman decît celor din rasa lui, şi înca un duşman aprig. Acum deveni duşmanul tuturor, mai crunt ca niciodata. Era chinuit atît de tare, încît ura orbeşte şi fara cea mai slaba urma de judecata. Ura lanțul cu care era legat, oamenii care se uitau la el printre scîndurile țarcului, cîinii care îi însoțeau pe oameni, mîrîind rautacios la el, care statea neputincios. Ura pîna şi lemnul țarcului care îl îngradea, cel dintîi şi cel din urma lucru pe care îl ura mai mult decît orice pe lumea asta era Smith Frumosu.
Dar în tot ceea ce îi facea lui Colț Alb, Smith Frumosu urmarea un scop. Într-o buna zi, mai mulți oameni se adunara în jurul țarcului. Smith Frumosu intra înarmat cu o bîta şi dezlega lanțul de la grumazul lui Colț Alb. Dupa ce stapînul ieşi, Colț Alb, slobod, alerga prin țarc de parca era apucat, încercînd sa ajunga la oamenii de afara. Era mareț în dezlanțuirea lui. Atingea cinci picioare în lungime cînd se ridica, şi doua picioare şi jumatate pîna la umeri cînd era în patru labe, depaşind cu mult marimea unui lup de talie corespunzatoare. Moştenise de la mama lui linia mai greoaie a cîinelui, aşa încît cîntarea – fara nici un fel de grasime şi fara o singura uncie de carne – peste nouazeci de pfunzi. Era tot numai muşchi, os şi tendoane – spița de luptator în cea mai buna forma.
Uşa țarcului se deschise din nou. Colț Alb se opri. Se petrecea un lucru neobişnuit. Aştepta. Uşa
se deschise mai larg. Apoi, un cîine cît toate zilele fu împins înauntru şi uşa fu trîntita cu zgomot în urma lui. Colț Alb nu mai vazuse niciodata un astfel de cîine (era un adevarat dulau); dar nici marimea şi nici înfațişarea fioroasa a celui nou venit nu îl înspaimîntara. Exista ceva care nu era nici lemn, nici fier, asupra caruia putea sa-şi verse ura. Sari înainte cu o fulgerare a colților care sfîşiara grumazul dulaului. Acesta scutura din cap, mîrîi raguşit şi se napusti asupra lui Colț Alb. Dar Colț Alb era cînd ici, cînd colo şi pretutindeni, scapînd necontenit şi ferindu-se, sarind mereu înainte şi sfîşiind cu colții, apoi dîndu-se în laturi la timp ca sa scape de pedeapsa.
Oamenii de afara urlau şi aplaudau, în timp ce Smith Frumosu, stapînit de o placere nespusa, se desfata privind cum Colț Alb îşi sfîrteca şi ciopîrțea adversarul. Înca din prima clipa era limpede ca dulaul nu avea nici o speranța. Era prea greoi şi prea încet. La sfîrşit, pe cînd Smith Frumosu îl împingea înapoi pe Colț Alb cu bîta, dulaul era tîrît afara de stapînul lui. Dupa aceea urma plata ramaşagurilor şi banii zornaira în palma lui Smith Frumosu.
Colț Alb privi cu încordare la oamenii strînşi în jurul țarcului sau. Mirosea a lupta; şi aceasta era acum singura cale ce i se încuviința pentru a-şi manifesta viața din el. Chinuit, ațîțat la ura, era ținut prizonier, aşa încît nu avea alt mijloc de aşi satisface aceasta ura decît atunci cînd stapînul lui gasea cu cale sa-i opuna vreun cîine. Smith Frumosu îi cîntarise bine forțele, caci de fiecare data ieşea învingator. Într-una din zile fura vîrîți peste el trei cîini, unul dupa altul. În alta zi fu vîrît prin uşa țarcului o matahala de lup, prins de curînd în wild. Iar într-o alta zi fura aduşi doi cîini în acelaşi timp şi azvîrliți împotriva lui. Aceasta a fost cea mai crunta lupta pe care a dat-o vreodata şi, cu toate ca pîna la urma îi ucise pe amîndoi, el însuşi era mai mult mort decît viu.
Toamna, cînd cazu prima zapada şi sloiuri de gheața curgeau pe rîu, Smith Frumosu pleca împreuna cu Colț Alb pe un vapor care mergea în susul Yukonului, spre Dawson. Colț Alb îşi cîştigase acum renume în întreg ținutul. Se facuse cunoscut în lung şi în lat ca „lupul cel batauş”, şi nenumarați curioşi stateau gramada în jurul cuştii în care era ținut el pe puntea vaporului. Se înfuria şi mîrîia la ei sau zacea liniştit, cercetîndu-i cu o ura rece. Şi de ce nu i-ar fi urît? Nu-şi pusese niciodata întrebarea asta. Nu cunoştea decît ura şi se lasa calauzit de patima ei. Pentru el, viața devenise un iad. Nu fusese plamadit pentru aspra captivitate pe care animalele salbatice o aveau de îndurat din partea oamenilor. Şi tocmai astfel era el tratat. Oamenii îl priveau, îl întarîtau împungîndu-l cu bațul printre gratii ca sa-l faca sa mîrîie, şi apoi rîdeau de el.
Oamenii aceştia erau mediul lui şi ei îi plamadeau lutul, facînd din el o ființa cu mult mai feroce decît o harazise natura. Cu toate acestea, natura îi daduse suplețe. În condițiile în care multe alte animale ar fi murit ori s-ar fi pierdut cu firea, el se adapta şi trai. Şi aceasta fara sa-i zdruncine moralul. Poate ca Smith Frumosu, ca un tartor şi calau ce era, ar fi fost în stare sa i-l zdruncine, dar pîna una-alta nu exista nimic care sa arate ca ar fi putut izbuti.
Daca Smith Frumosu avea un diavol în el, Colț Alb avea şi el unul, şi cei doi turbau de furie unul împotriva celuilalt, neîncetat. Odinioara, Colț Alb avusese înțelepciunea sa se plece şi sa se supuna unui om care avea o bîta în mîna; dar acum, aceasta înțelepciune îl parasi; doar simplul fapt ca îl vedea pe Smith Frumosu era de ajuns ca sa-i stîrneasca accese de furie. Iar cînd se aflau unul în fața altuia şi era împins înapoi cu bîta, el continua sa mîrîie şi sa-şi arate colții. Nimic nu izbutea sa-l faca sa nu mai mîrîie. Oricît de crunt ar fi fost batut, întotdeauna el mai scotea un mîrîit, iar cînd Smith Frumosu renunța şi se retragea, în urma lui se auzea un mîrîit provocator, iar uneori Colț Alb se repezea la gratiile cuştii, latrîndu-şi ura.
Cînd vaporul ajunse la Dawson, Colț Alb coborî pe uscat. Continua sa aiba o viața publica, într-o cuşca, înconjurat de oameni curioşi. Era expus ca „lupul cel batauş” şi oamenii plateau cîte cincizeci de cenți, în praf de aur, ca sa-l vada. Nu avea o clipa de ragaz. Daca se culca, era întarîtat cu un baț ascuțit – pentru ca spectatorii voiau sa ştie pe ce au dat banii. Şi ca spectacolul sa fie interesant, furia lui era întreținuta mai tot timpul. Dar mai rea decît toate acestea era atmosfera în care traia. Era privit ca cel mai înspaimîntator dintre animalele salbatice, dar salbaticia îi fusese sadita în suflet de gratiile cuştii. Orice cuvînt, orice gest precaut al oamenilor trezea în el o cruzime cumplita. Era gaz turnat peste focul cruzimii lui. Toate acestea nu puteau sa aiba decît o singura urmare, şi aceasta era ca ferocitatea lui se alimenta din ea însaşi şi sporea. Era înca o dovada a supleței lutului din care fusese modelat şi a capacitații lui de a se modela sub presiunea mediului înconjurator.
Pe lînga faptul ca trebuia sa îndure privirile curioşilor, mai era şi luptator de profesie. În rastimpuri destul de neregulate, ori de cîte ori se putea organiza cîte o lupta, era scos din cuşca şi dus într-o padure, la cîteva mile de oraş. Lucrul acesta se petrecea de obicei noaptea, ca sa se evite amestecul poliției-calare teritoriale. Dupa cîteva ceasuri de aşteptare, cînd începea sa se crape de ziua, soseau spectatorii şi cîinele cu care trebuia sa se bata. În felul acesta ajunsese sa se bata cu toate marimile şi speciile de cîini. łinutul era salbatic, oamenii – salbatici şi ei şi de obicei luptele se dadeau pe viața şi pe moarte.
Cum Colț Alb continua sa mai lupte, e limpede ca ceilalți cîini plateau tributul morții. El nu cunoscu niciodata înfrîngerea. Deprinderea lui timpurie, de pe vremea cînd se batea cu Lip-Lip şi cu întreaga haita de caței, îi prindea bine. Îl ajuta îndaratnicia cu care îşi înfigea picioarele în pamînt. Nu existat cîine care sa-l doboare de pe picioare. Acesta era şiretlicul preferat al seminției lupilor – sa se napusteasca asupra duşmanului, fie direct, fie facînd un ocol neaşteptat, în speranța de a-l izbi în umar şi a-l da peste cap. Copoi de vînatoare de pe Mackenzie, cîini eschimoşi şi de Labrador, cîini laponi şi malemuți – toți au încercat sa lupte cu el şi toți au dat greş. Nu se ştia ca el sa fi fost vreodata dat peste cap. Oamenii îşi marturiseau unii altora acest lucru, aşteptînd de fiecare data sa vada întîmplîndu-se şi aşa ceva; dar Colț Alb îi dezamagea mereu.
Apoi mai era iuțeala lui fulgeratoare. Faptul acesta îi dadea un avantaj nespus de mare asupra duşmanilor. Oricîta experiența de lupta ar fi avut ei, nu întîlnisera vreodata un cîine care sa se mişte atît de iute. Mai era şi faptul ca atacul lui pornea fulgerator. Cîinele de rînd era deprins cu preliminariile de mîrîituri, zbîrlituri şi sforaieli, şi de aceea era doborît şi terminat înainte de a începe lupta sau de a-şi fi venit în fire de pe urma atacului prin surprindere. Lui Colț Alb i se întîmpla atît de des sa procedeze astfel, încît devenise un obicei ca el sa fie ținut pîna ce cîinele celalalt îşi termina preliminariile şi era gata de lupta, ba chiar dadea el primul atac.
Dar cel mai mare avantaj al lui Colț Alb era experiența. Ştia despre lupta mai mult decît oricare dintre cîinii care îl înfruntau. Se batuse de mai multe ori, ştia cum sa preîntîmpine mai multe trucuri şi strategii şi poseda el însuşi mai multe şiretlicuri; cît despre metoda lui, abia de mai trebuia îmbunatațita.
Pe masura ce timpul trecea, avea de dat tot mai puține lupte. Oamenii cautau în zadar un egal şi Smith Frumosu se vazu nevoit sa-i opuna lupi. Erau prinşi în cursa de indieni în acest scop şi o lupta între Colț Alb şi un lup se dovedea o buna atracție pentru mulțime. Odata a fost adusa o femela de rîs şi de asta data Colț Alb trebui sa lupte pentru propria-i viața. Agerimea ei o egala pe a lui; cruzimea ei era la fel cu a lui; el lupta doar cu colții, în timp ce ea se lupta şi cu labele, care aveau gheare ascuțite.
Dar dupa lupta cu rîsul, orice alta lupta înceta pentru Colț Alb. Nu mai existau animale cu care sa se bata – cel puțin nu exista nici unul care sa fie socotit vrednic sa se masoare cu el. Aşa ca ramase ca un obiect de expoziție pîna în primavara, cînd un oarecare Tim Keenan, un individ care umbla cu „uite popa, nu e popa”, poposi în ținut. O data cu el aparu şi primul buldog care calcase vreodata prin Klondike. Nu se putea ca acest cîine sa nu se întîlneasca cu Colț Alb, şi timp de o saptamîna înaintea luptei pe care o aşteptau cu toții, acesta era principalul subiect de conversație în anumite cartiere ale oraşului.

Capitolul 4
MOARTEA CARE ATÎRNĂ DE GÎT
Smith Frumosu îi desfacu lanțul de la gît şi se dadu înapoi.
De asta data, Colț Alb nu mai ataca imediat. Ramase liniştit, cu urechile ciulite, atent şi curios, supraveghind cu grija ciudatul animal din fața lui. Nu mai vazuse pîna atunci un asemenea cîine. Tim Keenan îl împinsese pe buldog, mormaindu-i: „Pe el”. Animalul înainta leganîndu-se spre centrul cercului, țeapan, chinuit şi stîngaci. În cele din urma se opri, clipind catre Colț Alb.
Mulțimea porni sa strige: „Pe el, Cherokee! Rupe-l, Cherokee! Înghite-l!”
Dar Cherokee nu parea prea dornic sa se bata. Întoarse capul şi clipi spre oamenii care strigau, dînd vesel din ciotul lui de coada. Nu-i era frica, ci doar lene. În afara de aceasta, nici nu-şi dadea seama ca trebuie sa se bata cu cîinele din fața lui. Nu era obişnuit sa se lupte cu un soi de cîine ca asta şi aştepta sa i se aduca cel adevarat.
Tim Keenan intra în cerc şi se apleca asupra lui Cherokee, mîngîindu-l pe grumaz cu mîinile, care se frecau de firele de par, împingîndu-l înainte, cu mişcari line. Toate acestea erau îndemnuri. Iar efectul lor era ațîțator, pentru ca Cherokee începu sa mîrîie încet, din fundul gîtlejului. Era o legatura între ritmul mîrîitului şi mişcarile pe care omul le facea cu mîna. Mîrîitul i se sui în gît o data cu punctul culminant al fiecarei mişcari înainte şi se potolea, pentru a începe din nou, o data cu mişcarea urmatoare. Sfîrşitul fiecarei mişcari dadea accentul ritmului, mişcarea terminîndu-se brusc de cum izbucnea mîrîitul.
Lucrul acesta nu ramase fara efect asupra lui Colț Alb, Parul începu sa i se ridice pe ceafa şi pe grumaz. Tim Keenan mai împinse pentru ultima oara cîinele şi se dadu înapoi. Avîntul care-l împingea pe Cherokee înainte stingîndu-se, cîinele continua sa înainteze din propria lui voința, gonind iute cu picioarele-i cracanate. Atunci lovi Colț Alb. Izbucni un strigat de admirație. Strabatuse distanța mergînd mai degraba ca o pisica decît ca un cîine; şi cu aceeaşi iuțeala de pisica sfîrtecase cu dinții sarind în laturi.
Buldogul sîngera dinapoia urechii, din rana de pe ceafa lui groasa. Nu dadu nici un semn, nici macar nu mîrîi, ci se întoarse şi o porni dupa Colț Alb. Tot ceea ce se petrecea de ambele parți, iuțeala unuia şi perseverența celuilalt, ațîțara patimi în mulțime şi oamenii se pornira sa faca noi ramaşaguri şi sa le urce pe cele încheiate. Iaraşi şi iaraşi Colț Alb sarea, sfîrteca şi se departa neatins, iar ciudatul lui duşman îl urmarea fara o prea mare graba, nu prea încet, dar ferm şi hotarît şi cu intenții precise. Metoda lui urmarea un scop – sa faca ceea ce îşi pusese în gînd, ceva de la care nu-l putea abate nimic.
Tot ce facea el, fiecare acțiune a lui purta semnul acestui țel pe care-l urmarea. Colț Alb era uluit. Nu mai vazuse niciodata un asemenea cîine. Nu avea par pe el, era moale şi sîngera uşor. Nu exista un înveliş gros de blana care sa zadarniceasca muşcatura lui Colț Alb, cum se întîmpla adesea cu cîinii de acelaşi soi cu el. De cîte ori lovea, colții i se înfigeau uşor în carnea care ceda, în timp ce animalul parea ca nu e în stare sa se apere. Şi mai era ceva care îl zapacea -nu scotea nici un strigat, aşa cum se obişnuise el cu ceilalți cîini cu care se batuse. În afara de vreun mîrîit, cîinele îşi îndura chinul fara murmur. Şi nu şovaia nici o clipa în urmarirea lui.
Nu înseamna ca Cherokee era încet, dar oricît de iute se întorcea şi se rasucea el, nu-l nimerea niciodata pe Colț Alb. Cherokee era şi el uluit. Nu se luptase niciodata cu un cîine de care sa nu se poata apropia. Întotdeauna ambii adversari doreau sa se apropie. Dar aici era un cîine care se ținea la distanța, țopaind şi ferindu-se cînd într-o parte, cînd într-alta. Şi cînd îşi înfigea colții în el, nu-i ținea, ci dadea drumul pe data, țîşnind din nou în laturi.
Colț Alb nu putea însa sa ajunga la partea moale, de dedesubtul gîtului. Buldogul era prea scurt, iar falcile lui masive erau o aparatoare în plus. Colț Alb țîşnea iute şi apoi se retragea neatins, în timp ce ranile lui Cherokee se înmulțeau. Capul şi gîtul îi erau sfîşiate şi sfîrtecate. Sîngera din plin, dar nu parea ca s-ar pierde cu firea. Îşi continua urmarirea greoaie, deşi o data, derutat pentru o clipa, se opri în loc clipind spre oamenii care priveau, dînd din ciotul lui de coada în semn ca era dispus sa se bata.
În acea clipa Colț Alb se napusti la el, apoi sari deoparte sfîrtecînd în viteza ramaşița sfîşiata a
uneia din urechi. Cu o uşoara urma de mînie, Cherokee relua urmarirea, mergînd înauntrul cercului pe care-l descria Colț Alb şi straduindu-se sa-i apuce gîtlejul în strînsoarea lui ucigatoare. Colț Alb scapa de buldog ca prin urechile acului, şi cînd Colț Alb, rasucindu-se brusc, scapa de primejdie sarind în partea opusa, se auzira strigate de lauda.
Timpul trecea. Colț Alb continua sa țopaie, furişîndu-se şi rasucindu-se, sarind înainte şi înapoi şi lasînd rani tot mai multe pe trupul duşmanului. Iar buldogul continua sa-l urmareasca cu o siguranța înverşunata. Mai devreme sau mai tîrziu îşi va atinge țelul – acela de a izbuti sa-l prinda în strînsoarea care îi va aduce victoria. Între timp rabda toate chinurile pe care celalalt i le provoca. Urechile lui mari erau fîşiuțe, ceafa şi umerii îi erau sfîşiate în douazeci de locuri; pîna şi buzele îi erau spintecate şi sîngerau – toate acestea pricinuite de muşcaturile ca fulgerul care îi depaşeau posibilitatea de a le prevedea şi de a se pazi de ele.
Colț Alb încercase din cînd în cînd sa-l rastoarne pe Cherokee, dar diferența de înalțime era prea mare. Cherokee era prea îndesat, prea aproape de pamînt. Colț Alb întrecu masura cu şiretlicul lui. La o întoarcere şi un ocol iute de-al lui i se ivi prilejul. Îl prinse pe Cherokee cu capul întors, cînd acesta se rasucea mai încet. Umarul îi era expus. Colț Alb se arunca asupra lui, dar era mai înalt decît celalalt, şi cînd lovi cu putere se trezi peste trupul duşmanului. Pentru prima oara
în istoricul luptelor lui, oamenii îl vazura pe Colț Alb pierzînd pamîntul de sub picioare. Trupul lui descrise o jumatate de salt mortal în aer şi ar fi cazut pe spate daca atunci cînd era înca în aer nu s- ar fi rasucit ca o pisica, în sforțarea lui de a cadea cu picioarele pe pamînt. Aşa cum cazu, se lovi rau într-o parte. În clipa urmatoare era în picioare, dar în aceeaşi clipa colții lui Cherokee se încleştara în gîtlejul, lui.
Nu-l înhațase bine, pentru ca nimerise prea jos, spre piept, dar Cherokee ținea zdravan. Colț
Alb sari în picioare şi se smuci salbatic în sus şi în jos, încercînd sa se scuture de trupul buldogului. Îl scotea din fire aceasta greutate care atîrna, tragîndu-l în jos. Îi încatuşa mişcarile, stînjenindu-l. Parea o cursa, şi toate instinctele lui se împotriveau şi se revoltau împotriva ei. Era o revolta plina de mînie. Timp de cîteva minute paru smintit de-a binelea. Izvorul vieții din el îi apara acum faptura. Voința de a exista, ce salaşluia în trupul lui, se ridica vijelios. Îl stapînea aceasta simpla dragoste carnala de viața. Toata inteligența îi pierise ca şi cum nu ar mai fi avut creier. Judecata îi era zdruncinata de dorința oarba a carnii de a trai şi de a se mişca, de a se mişca cu orice preț, de a continua sa se mişte, pentru ca mişcarea era manifestarea existenței lui.
Se rotea mereu, fara încetare, zvîrcolindu-se pe loc, întorcîndu-se şi rasucindu-se, încercînd mereu sa scuture greutatea de cincizeci de pfunzi care îl tragea de gîtlej. Buldogul se mulțumea doar sa-l țina strîns. Uneori, rar, izbutea sa atinga pamîntul cu picioarele şi sa se împinga pentru un moment în Colț Alb. Dar în clipele urmatoare pierdea pamîntul de sub picioare şi era tîrît în vîrtejul unuia din rotocoalele nebuneşti pe care Colț Alb le descria. Cherokee se facu una cu instinctul din el. Ştia bine ca facea exact ceea ce trebuia şi simți un fior de placere. În asemenea clipe închidea chiar ochii şi, vrînd-nevrînd, se lasa aruncat într-o parte şi în alta, fara sa se sinchiseasca cîtuşi de puțin ca ar putea fi ranit în felul acesta. Aşa ceva nu mai avea nici o importanța. Strînsoarea era totul, şi el strîngea.
Colț Alb nu înceta decît atunci cînd simți ca nu mai poate de oboseala. Îi era cu neputința sa mai faca ceva şi nu mai pricepea ce se întîmplase. Niciodata, de cînd lupta, nu i se întîmplase aşa ceva. Cîinii cu care se mai batuse nu se luptau aşa. Cu ei se muşca, se sfîrteca şi se fugarea, muşca şi el, sfîrteca şi fugea. Zacea aproape pe o parte, gîfîind. Strîngînd fara sa-i dea drumul, Cherokee îl trase spre el, încercînd sa-l întoarca pe partea lui. Colț Alb se împotrivi şi simți cum falcile îşi muta strînsoarea, dînd drumul uşor şi încleştîndu-se din nou, crestînd încet cu colții. Fiecare mutare apropia strînsoarea de gîtlej. Sistemul buldogului era sa țina ceea ce apucase şi sa caute sa patrunda mai mult, ori de cîte ori Colț Alb statea liniştit. Cînd Colț Alb se zbatea, Cherokee se mulțumea doar sa țina cu dinții.
Ceafa bombata a lui Cherokee era singura parte a trupului acestuia la care puteau ajunge dinții lui Colț Alb. Îl apuca de capatul cefei, acolo unde ceafa îi ieşea dintre umeri; el însa nu cunoştea sistemul acesta de lupta al crestatului cu dinții şi nici falcile lui nu erau facute pentru aşa ceva. El spinteca cu colții şi sfîşia cu mişcari convulsive, ca sa-şi poata face loc. Apoi o schimbare a poziției lor îl întoarse. Buldogul izbutise sa-l rastoarne pe spate şi continua sa atîrne de gîtul lui. Era peste el. Colț Alb îşi arcui picioarele dinapoi ca o pisica, scormonind cu labele în burta duşmanului de deasupra lui; începu sa zgîrie, sfîşiindu-l cu mişcari prelungi. De buna seama ca i-ar fi scos maruntaiele lui Cherokee daca acesta nu s-ar fi rasucit iute pe loc în jurul punctului pe care-l ținea strîns, tragîndu-şi trupul de lînga Colț Alb şi aşezîndu-se în unghi drept.
Nu exista nici o scapare din aceasta strînsoare. Era ca însuşi destinul, la fel de neînduplecata ca şi el. Suia încet spre vena jugulara. Îl mai salva pe Colț Alb de la moarte numai pielea care îi atîrna la gît şi blana deasa care îl acoperea. Acestea se faceau ghemotoc în botul lui Cherokee şi aproape ca zadarniceau strînsoarea colților. Dar, bucata cu bucata, ori de cîte ori avea prilejul, Cherokee apuca cu gura tot mai mult din piele şi din blana. Urmarea fu ca, încetul cu încetul, îl sugruma pe Colț Alb, care rasufla tot mai anevoie pe masura ce timpul trecea.
Se parea ca lupta se apropie de sfîrşit. Susținatorii lui Cherokee erau triumfatori şi ofereau şanse ridicole. Şi în aceeaşi masura erau deprimați susținatorii lui Colț Alb; ei refuzau ramaşagurile de zece pentru unu şi douazeci pentru unu, deşi unul dintre ei se arata destul de pripit ca sa încheie o prinsoare de cincizeci pentru unu. Acesta era Smith Frumosu. Facu un pas în arena şi-l arata pe Colț Alb. Apoi începu sa rîda batjocoritor şi disprețuitor. Lucrul acesta îşi produse efectul dorit. Colț Alb turba de furie. Îşi aduna ultimele puteri şi se ridica. Şi pe cînd se zbatea în jurul arenei, cu cei cincizeci de pfunzi ai duşmanului sau atîrnîndu-i mai departe de gît, mînia i se prefacu în spaima. Izvorul de viața din el îl stapîni din nou şi inteligența disparu în fața voinței carnii lui de a trai. De jur-împrejur şi iaraşi înapoi, poticnindu-se, cazînd şi ridicîndu-se, ba chiar înalțîndu-se din cînd în cînd pe picioarele dinapoi şi ridicîndu-şi duşmanul de la pamînt, el se lupta zadarnic sa scuture moartea care-i atîrna de gît.
În cele din urma cazu rostogolindu-se pe spate, sfîrşit; iar buldogul îşi muta repede strînsoarea, patrunzînd mai mult, crestînd tot mai mult carnea împaturita în blana şi sugrumîndu-l pe Colț Alb mai tare ca oricînd. Izbucnira ropote de aplauze pentru învingator şi multe strigate de „Cherokee!”,
„Cherokee!” Acesta le raspunse dînd puternic din ciotul lui de coada. Dar strigatele aprobatoare nu-l distrageau de la ceea ce facea. Între coada şi falcile lui masive nu exista nici o legatura. Coada putea sa se mişte, falcile continuau însa cumplita strînsoare a gîtlejului lui Colț Alb.
În aceste clipe ceva atrase atenția spectatorilor. Era un clinchet de clopoței. Se auzira strigate de dog-musheri14. Toți, în afara de Smith Frumosu, privira speriați, cuprinşi de frica poliției. Vazura în susul pîrtiei şi nu în jos o sanie cu doi oameni, trasa de cîini. Era limpede ca veneau dinspre pîrîu, unde fusesera într-o calatorie de prospecție. La vederea mulțimii oprira cîinii, se apropiara şi se vîrîra printre oameni, curioşi sa vada pricina agitației. Dog-musherul avea mustața, dar celalalt, un om mai tînar şi înalt, era ras, fața îi era trandafirie din cauza pulsației sîngelui şi a goanei prin aerul înghețat.
Colț Alb încetase de fapt lupta. Din cînd în cînd mai opunea rezistența cu mişcari convulsive, dar zadarnic. Nu mai putea sa traga decît puțin aer în piept, şi puținul care îl mai tragea scadea sub încleştarea nemiloasa care se strîngea tot mai mult. Cu toata armura lui de blana, vena mare de la gît i-ar fi fost de mult despicata daca, atunci cînd îl înhațase prima oara, buldogul nu l-ar fi apucat prea de jos, adica de piept. Îi trebuise mult timp lui Cherokee ca sa-şi mute încleştarea mai sus şi lucrul acesta facuse ca falcile sa i se încurce în blana şi în cutele pielii.
Între timp, bruta josnica se trezise în Smith Frumosu, punînd stapînire şi pe bruma de judecata sanatoasa pe care o mai avea. Cînd vazu ca ochii lui Colț Alb încep sa sticleasca, ştiu fara greş ca lupta era pierduta. Atunci se dezlanțui. Sari la Colț Alb şi începu sa-l loveasca cu salbaticie, izbindu-l cu piciorul. Din mulțime se auzira şuieraturi şi strigate de protest, dar atîta tot. Şi pe cînd se petreceau cele de mai sus, iar Smith Frumosu continua sa-l loveasca pe Colț Alb cu piciorul, în mulțime se produse mişcare. Unul din noii veniți, cel care era mai înalt, îşi facea loc, dînd din umeri în stînga şi în dreapta, fara nici o ceremonie sau blîndețe. Cînd patrunse în arena, Smith Frumosu era tocmai pe cale sa loveasca iaraşi. Toata greutatea îi era pe un singur picior şi se afla într-un echilibru nestabil. În acea clipa, pumnul noului venit îi dadu o lovitura zdrobitoare în plina fața. Piciorul lui Smith Frumosu pierdu pamîntul de sub el şi trupul paru ca i se înalța în aer, sucindu-se înapoi, şi cazu în zapada. Noul venit se întoarse spre mulțime.
– Laşilor! striga el. Bestii ce sunteți!
Era cuprins de furie – o furie sfînta. Cînd fulgerau mulțimea, ochii lui cenuşii pareau metalici, ca de oțel. Smith Frumosu se ridica şi veni spre el, smiorcaind ca un laş ce era. Noul venit nu înțelese. Nu-l ştia cît de josnic şi laş era şi crezu ca vine sa se bata. Aşa ca, strigîndu-i „bestie!”, îi trînti un pumn, dîndu-l peste cap cu o a doua lovitura aplicata în fața. Smith Frumosu gasi cu cale ca zapada era locul cel mai sigur pentru el şi ramase întins acolo unde cazuse, renunțînd la orice sforțare de a se mai ridica.
– Matt, hai şi da-mi o mîna de ajutor! îi striga noul venit dog-musherului, care-l urmase în arena. Cei doi oameni se aplecara asupra cîinilor. Matt îl apuca pe Colț Alb, gata sa-l traga atunci cînd falcile lui Cherokee îi vor fi dat drumul. Tînarul se stradui sa i le descleşteze, apucînd falcile buldogului, cu mîinile şi încercînd sa i le desfaca. Zadarnic însa.
Şi pe cînd tragea, smucea şi rasucea trupul cîinelui, continua sa strige, cu fiecare respirație de-a lui: „Bestiilor ce sunteți!”.
Mulțimea începu sa se nelinişteasca şi unii protestara chiar ca li se strica petrecerea, dar noul venit îi facu sa taca atunci cînd îşi ridica pentru o clipa capul de la lucrul lui, aruncîndu-le o privire patrunzatoare.
– Bestiile dracului! exploda el în cele din urma şi-şi relua treaba.
– Degeaba, domnule Scott, aşa nu-i poți desface! zise Matt în cele din urma. Se oprira amîndoi şi privira la cîinii încleştați.
– Nu sîngereaza prea tare – constata Matt. Nu s-a curațat înca.
– Dar poate sa moara în fiece clipa – îi raspunse Scott. Uite, vezi, a intrat cu dinții şi mai adînc. Agitația şi teama tînarului pentru Colț Alb creştea. Îl izbi pe Cherokee în cap cu salbaticie, o data şi înca o data. Acesta însa nu-şi desfacea falcile. Dadea din ciotul lui de coada, aratînd astfel ca înțelegea rostul loviturilor, dar ca se ştia în drept şi ca nu-şi facea decît datoria ținînd strînsoarea.
– Nu vrea nimeni sa ne dea o mîna de ajutor? striga Scott cu disperare spre mulțime.
Dar nu se oferi nimeni. În schimb începura sa-l aclame sarcastic acoperindu-l cu o ploaie de sfaturi date în bataie de joc.
– Trebuie sa gaseşti o pîrghie – îl sfatui Matt.
Celalalt întinse mîna la tocul de la brîu, trase revolverul şi încerca sa împinga țeava între falcile buldogului. Împinse, împinse cu putere, pîna ce se auzi clar scrîşnetul dinților încleştați pe oțel. Amîndoi oamenii stateau în genunchi, plecați asupra cîinilor. Tim Keenan intra în arena. Se opri lînga Scott şi-l atinse pe umar, zicîndu-i pe un ton amenințator:
– Nu-i rupe dinții, straine!
– Atunci am sa-i rup gîtul – replica Scott, continuînd sa împinga şi sa-i desfaca falcile cu țeava revolverului.
– Nu-i rupe dinții, îți spun! repeta cel care umbla cu „uite popa, nu e popa”, pe un ton mai amenințator decît înainte.
Dar daca urmarea sa-l impresioneze, nu izbuti. Scott nu-şi înceta eforturile, deşi privi în sus cu raceala şi întreba:
– Al tau e cîinele?
Acesta scoase un mormait.
– Atunci fa-te-ncoace şi desfa-i strînsoarea.
– Bine, straine – mormai celalalt, întarîtat. Pot sa-ți spun doar ca nu eu am facut treaba asta şi nu prea vad cum am s-o desfac.
– Atunci cara-te de aici! fu raspunsul. Şi nu ma mai bate la cap. Am treaba!
Tim Keenan continua sa stea aplecat asupra lui, dar Scott nu-i mai dadea nici o atenție. Izbutise sa vîre țeava între falci într-o parte şi încerca s-o scoata pe partea cealalta. O data treaba asta facuta, apasa cu blîndețe şi cu atenție, desfacînd cîte puțin falcile, în timp ce Matt tragea încet, încet, gîtul schilodit al lui Colț Alb.
– Stai sa-ți iei cîinele! se auzi ordinul lui Scott, care nu îngaduia împotrivire proprietarului lui Cherokee.
Acesta se apleca ascultator şi îl apuca zdravan pe Cherokee.
– Acum! anunța Scott, opintindu-se pentru ultima data. Cîinii fura desparțiți, buldogul zbatîndu-se cu putere.
– Ia-l de aici! porunci Scott şi Tim Keenan îl tîrî pe Cherokee înapoi în mulțime.
Colț Alb facu cîteva sforțari zadarnice sa se ridice. Izbuti o data sa se puna pe picioare, dar era prea slab ca sa se poata ține şi cazu afundîndu-se în zapada. Ochii îi erau pe jumatate închişi şi sticloşi. Falcile îi erau desfacute, iar limba îi atîrna printre ele plina de noroi şi moale. Arata ca un cîine ucis prin strangulare. Matt îl cerceta.
– E aproape curațat – zise el – dar mai respira.
Smith Frumosu se ridica şi se apropie sa se uite la Colț Alb.
– Matt, cît face un cîine bun de sanie? întreba Scott.
Dog-musherul care şedea înca în genunchi, aplecat asupra lui Colț Alb, socoti o clipa, apoi zise:
– Trei sute de dolari.
– Şi cît face unul care e mai mult mort decît viu, aşa cum e asta? întreba Scott, atingîndu-l pe
Colț Alb cu piciorul.
– Jumatate – socoti dog-musherul. Scott se întoarse spre Smith Frumosu.
– Ai auzit, domnule Bestie? O sa-ți iau cîinele şi o sa-ți dau o suta cincizeci pe el. Scoase portofelul şi îi numara hîrtiile.
Smith Frumosu îşi puse mîinile la spate, refuzînd sa se atinga de banii oferiți.
– Nu-i de vînzare – zise el.
– Ba cum de nu! îl asigura celalalt. Şi îl cumpar eu. łine banii. Cîinele e al meu. Smith Frumosu, ținîndu-şi înca mîinile la spate, începu sa se dea înapoi.
Scott sari la el, ridicînd pumnul sa-l loveasca. Smith Frumosu se ghemui, înainte ca lovitura sa fi pornit.
– E dreptul meu – scînci el.
– Ti-ai pierdut dreptul la cîinele asta! se auzi raspunsul. Ai de gînd sa primeşti banii sau te pocnesc din nou?
– Bine – se grabi sa raspunda Smith Frumosu, cuprins de frica. Dar sa ştii ca iau banii silit – adauga el. Cîinele asta face o avere. N-am sa ma las jefuit, orice om îşi are dreptul lui.
– Întocmai – zise Scott, înmînîndu-i banii. Orice om îşi are dreptul lui. Numai ca tu nu eşti om. Eşti bestie!
– Aşteapta pîna ma întorc eu la Dawson! amenința Smith Frumosu. Te dau pe mîna justiției.
– Daca îndrazneşti sa deschizi gura cînd te întorci la Dawson, atunci am sa fac sa te dea afara din oraş. Ai priceput?
Smith Frumosu raspunse cu un mormait.
– Ai priceput? tuna celalalt, cu o furie neaşteptata.
– Da – îngaima Smith Frumosu, tragîndu-se înapoi.
– Da, şi mai cum?
– Da, domnule – mormai Smith Frumosu.
– Pazea! Muşca! striga cineva şi izbucni în hohot de rîs.
Scott îi întoarse spatele şi se duse sa-i dea o mîna de ajutor dog-musherului care avea de lucru cu Colț Alb.
Unii începura sa plece; alții stateau în grupuri, privind şi discutînd. Tim Keenan intra şi el în vorba cu cei dintr-un grup.
– Cine-i mutra asta? întreba el.
– Weedon Scott – raspunse cineva.
– Şi cine dracu e Weedon Scott? mai întreba Keenan.
– Oho, asta e unul din specialiştii aia grozavi în mine. Are trecere pe la toți grangurii. Daca nu vrei sa ai încurcaturi, atunci întinde-o din fața lui, atîta îți spun. E bine cu toate autoritațile. Comisarul aurului îi e bun prieten.
– M-am gîndit eu ca trebuie sa fie cineva – îngîna stapînul lui Cherokee. D-aia nici nu l-am luat repede de la început.

Capitolul 5
NEÎMBLÎNZITUL
– Nu-i nici o speranța – marturisi Weedon Scott.
Şedea pe treapta colibei sale şi privea catre dog-musher, care, dînd din umeri, îi raspunse la fel de deznadajduit.
Se uitau amîndoi la Colț Alb, care mîrîia zbîrlit şi fioros la capatul lanțului întins, straduindu-se sa ajunga la cîinii de sanie. Cum aceştia primisera cîteva lecții din partea lui Matt – în treacat fie zis, aceste lecții fusesera administrate cu o bîta – cîinii de sanie se deprinsesem sa-l lase în pace pe Colț Alb; şi în momentul acesta erau lungiți departe de el, ca şi cum ar fi uitat cu totul de existența lui.
– E lup şi nu poate fi domesticit – constata Weedon Scott.
– Nu ştiu daca e chiar aşa – se împotrivi Matt. Orice ai spune tu, cred ca e imposibil sa nu fie vreo ramaşița de cîine în el. Un lucru ştiu sigur şi trebuie sa ținem seama de el.
Dog-musherul se întrerupse şi dadu din cap cu tîlc, privind spre muntele Moosehide.
– Nu ține pentru tine ceea ce ştii – îi zise Scott, taios, dupa ce aşteptase destul de mult timp. Hai, da-i drumul! Ce e?
Dog-musherul arata spre Colț Alb cu degetul cel mare întors înapoi.
– Lup sau cîine e totuna, asta a mai fost domesticit.
– Nu mai spune!
– Te asigur ca da, ba înca a fost deprins sa traga la ham. Ia uita-te bine colo. Vezi semnele de pe piept?
– Ai dreptate, Matt. A fost cîine de ham înainte ca Smith Frumosu sa fi pus mîna pe el.
– Şi nu prea vad de ce n-ar ajunge iar cîine de sanie.
– Cum adica? întreba Scott, nerabdator. Apoi, speranța îi pieri şi, dînd din cap, adauga: e la noi de doua saptamîni, şi daca poți sa spui ceva, e ca acum pare mai salbatic ca oricînd.
– Sa mai facem o încercare – îl sfatui Matt. Da-i drumul un timp. Celalalt îl privi neîncrezator.
– Da – continua Matt – ştiu ca ai încercat, dar n-ai luat şi o bîta.
– Atunci încearca tu.
Dog-musherul lua o bîta şi se îndrepta spre animalul legat în lanț. Colț Alb se uita la bîta aşa cum se uita leul din cuşca la biciul îmblînzitorului.
– Fii atent cum se uita la bîta – zise Matt. Ăsta-i semn bun. Nu-i prost. Nu îndrazneşte sa ma atace, atîta timp cît am bîta în mîna. Ăsta nu-i nebun de legat, cu siguranța.
Pe masura ce mîna omului i se apropia de ceafa, Colț Alb se zbîrlea, mîrîia şi se ghemuia. Dar pe cînd se uita la mîna care se apropia, încerca sa supravegheze bîta din mîna cealalta care atîrna amenințatoare deasupra lui. Matt desfacu lanțul de zgarda şi se dadu înapoi.
Colț Alb abia îşi dadu seama ca e liber. Se scursesera multe luni de cînd trecuse în stapînirea lui Smith Frumosu şi în tot acest timp nu cunoscuse vreodata o clipa de libertate în afara de împrejurarile în care era lasat liber ca sa se lupte cu alți cîini. Şi întotdeauna dupa asemenea lupte era imediat închis din nou.
Nu mai ştia ce sa creada. Poate ca vreo noița dracovenie de-a zeilor era pe cale sa fie savîrşita împotriva lui. Paşea încet şi cu grija, aşteptîndu-se în fiecare clipa la vreun atac. Nu ştia ce sa faca – totul era atît de nemaipomenit! Avu grija s-o tuleasca din fața celor doi zei care-l supravegheau şi se îndrepta cu bagare de seama spre colțul colibei. Nu se întîmpla nimic. Era pur şi simplu uluit; se întoarse din nou şi se apropie pîna la o duzina de picioare, privindu-i pe cei doi oameni cu atenție.
– Nu cumva vrea s-o ştearga? întreba noul lui stapîn. Matt dadu din umeri:
– Trebuie sa riscam. Singura cale ca sa afli ceva este sa aştepți, sa vezi.
– Nenorocitul… – murmura Scott, compatimitor. Cred ca îi trebuie o dovada de bunatate din partea omului – adauga el, întorcîndu-se şi intrînd în coliba.
Ieşi cu o bucata de carne pe care i-o arunca lui Colț Alb. Acesta sari într-o parte, cercetînd-o de la distanța, banuitor.
– Marş, Major! striga Matt amenințator, dar prea tîrziu.
Major se şi napustise asupra carnii. În clipa în care falcile lui o prinsera, Colț Alb îl lovi. Acesta se dadu peste cap. Matt se repezi, dar mai iute decît el fu Colț Alb. Major veni clatinîndu-se la picioarele lui, dar sîngele ce i se prelingea din gîtlej înroşea zapada, facînd o pata care se întindea mereu.
– Îmi pare rau, dar a meritat asta! zise Scott, în graba.
Piciorul lui Matt însa îşi şi începuse traiectoria ca sa-l loveasca pe Colț Alb. Urma o saritura, o fulgerare de dinți şi un strigat ascuțit. Mîrîind salbatic, Colț Alb se tîrî înapoi cîțiva paşi, în timp ce Matt se apleca sa-şi cerceteze piciorul.
– M-a apucat zdravan – zise el, aratînd spre pantalonii şi indispensabilii sfîşiați şi spre pata roşie care creştea.
– łi-am spus eu ca nu-i nimic de facut cu asta, Matt – zise Scott, deznadajduit. M-am gîndit eu la asta, deşi nu-mi venea sa pomenesc de aşa ceva. Dar tot aici am ajuns. Vrei, nu vrei, asta e !
În timp ce vorbea, îşi trase în sila revolverul, îi deschise butoiul şi se asigura ca e încarcat.
– Asculta-ma, domnule Scott – se împotrivi Matt, cîinele asta a trecut prin iad. Nu cumva ai vrea sa fie vreun înger alb şi stralucitor? Da-i timp.
– Uita-te la Major – replica celalalt.
Dog-musherul cerceta cîinele doborît. Se pravalise în zapada într-o balta de sînge şi se vedea bine ca-şi da ultima suflare.
– Aşa-i trebuie! Ai spus-o şi dumneata, domnule Scott. A încercat sa-i ia carnea lui Colț Alb şi s- a curațat. Era şi de aşteptat. Eu unul nu aş da o para chioara pe cîinele care nu s-ar lupta pentru carnea lui.
– Dar uita-te la tine, Matt. Ai dreptate în ce priveşte cîinele, dar trebuie sa stabilim şi o limita.
– Aşa-mi trebuie – se încapațîna Matt sa susțina – ce mi-a venit sa-l lovesc? Ai spus şi dumneata ca a facut bine. Aşa ca n-aveam nici un drept sa-l lovesc.
– S-ar face o pomana cu el sa fie omorît – starui Scott. E cu neputința sa-l îmblînzeşti.
– Asculta aici, domnule Scott, da-i nenorocitului prilejul sa se îndrepte. Nu l-a avut pîna acum. Abia a ieşit din iad şi e pentru prima oara liber. Da-i prilejul sa se îndrepte, dar cu îngaduința, şi daca nu se poate, atunci am sa-l omor chiar eu. Asta e!
– Dumnezeu mi-e martor ca nu vreau sa-l omor şi nici sa fie omorît – raspunse Scott, punînd deoparte revolverul. O sa-i dam drumul şi o sa vedem ce o sa poata face din el blîndețea. Sa încercam!
Se îndrepta spre Colț Alb şi începu sa-i vorbeasca cu bunatate şi blîndețe.
– Ia mai bine şi o bîta – îl povațui Matt.
Scott dadu din cap şi continua sa încerce sa cîştige încrederea lui Colț Alb.
Colț Alb era însa banuitor. Ceva îl amenința. Ucisese cîinele acestui zeu, îl muşcase pe celalalt zeu – tovaraşul lui – şi la ce altceva se putea aştepta decît la o pedeapsa grozava? Dar în fața ei era neîmblînzit. Se zbîrli şi-şi arata colții, cu privirea cercetatoare şi cu tot trupul încordat şi gata la orice. Zeul nu avea nici o bîta şi de aceea îi îngadui sa vina foarte aproape. Mîna zeului se întinse şi se coborî deasupra capului sau. Colț Alb se strînse şi se încorda pe masura ce se ghemuia sub ea. Aici era primejdie, vreo perfidie sau aşa ceva. Cunoştea el mîinile zeilor, puterea lor mult încercata, iscusința lor de a face rau. În afara de aceasta, era şi vechea lui neplacere de a se lasa atins. Mîrîi mai amenințator, se ghemui mai jos, dar mîna continua sa coboare. Nu voia sa muşte mîna şi îndura primejdia ei pîna ce izbucni instinctul din el, care puse stapînire pe ființa lui, cu nesațiosu-i dor de viața.
Weedon Scott crezuse ca e destul de iute ca sa se fereasca de orice muşcatura sau sfîşiere. Dar avea sa mai afle cît e de iute Colț Alb, care-l lovi cu siguranța şi cu repeziciunea unui şarpe încolacit.
Scott scoase un strigat de surprindere, apucîndu-se de mîna sfîşiata şi strîngînd-o cu cealalta mîna. Matt trînti o înjuratura tare şi sari lînga el. Colț Alb se ghemui, dîndu-se înapoi, zbîrlindu-se, aratîndu-şi colții, cu ochii scaparînd de o amenințare rautacioasa. Acum se putea aştepta la o bataie tot atît de cumplita, ca orice bataie pe care o primise de la Smith Frumosu.
– Ei! Ce vrei sa faci? striga deodata Scott.
Matt se repezi în coliba şi ieşi cu o carabina.
– Nimic – raspunse el încet, cu un calm prefacut – nu fac decît sa-mi țin cuvîntul. Cred ca e dreptul meu sa-l ucid, aşa cum am spus.
– Nu!
– Ba da. Uite!
Aşa cum Matt staruise pentru Colț Alb cînd fusese muşcat, tot aşa staruia acum Weedon Scott.
– Spuneai sa-i dam prilejul sa se schimbe. Ei bine, da-i-l atunci. Abia ne-am apucat de treaba şi nu ne putem lasa de la bun început. De data asta am meritat-o pe buna dreptate, şi uita-te la el!
La douazeci de picioare de ei, la capatul colibei, Colț Alb mîrîia cu o rautate care îți îngheța sîngele în vine, şi nu mîrîia la Scott, ci la dog-musher.
– Vai de mine, tot prost am sa mor! exclama dog-musherul, uluit.
– Uite cît e de inteligent – continua Scott degraba. Ştie ca şi tine la ce-s bune armele de foc. Are cap, şi unui astfel de cap trebuie sa-i dai prilejul sa arate ce poate. Pune arma la loc!
– Imediat m-am executat – consimți Matt, sprijinind carabina de gramada de lemne.
– Ia te uita! exclama el în clipa urmatoare. Colț Alb se liniştise şi nu mai mîrîia.
– Treaba asta merita sa fie cercetata mai îndeaproape. Ia priveşte.
Matt se întinse dupa carabina şi în aceeaşi clipa Colț Alb mîrîi. Se departa de carabina şi buzele ridicate ale lui Colț Alb se lasara acoperindu-i dinții.
– Ei, şi-acum doar aşa, în joaca.
Matt apuca puşca şi începu sa o ridice uşor spre umar. Mîrîitul lui Colț Alb începu o data cu mişcarea, întarindu-se pe masura ce aceasta se apropia de punctul ei culminant. Dar cu o clipa mai înainte ca arma sa fi ajuns în dreptul lui, disparu pe dupa colțul colibei. Matt ramase cu privirea ațintita spre locul gol din zapada pe care îl ocupase Colț Alb.
Dog-musherul puse carabina jos, cu un aer grav, apoi se întoarse, şi îşi privi stapînul:
– Sunt de aceeaşi parere, domnule Scott. Cîinele asta este prea inteligent ca sa fie ucis.
Capitolul 6
DASCĂLUL IUBIRII
Urmarindu-l pe Weedon Scott cum se apropie, Colț Alb se zbîrli şi începu sa mîrîie, dîndu-i de veste ca nu se va supune pedepsei. Trecusera douazeci şi patru de ore de cînd sfîrtecase mîna care era acum bandajata şi susținuta de o eşarfa ca sa nu curga sînge. Colț Alb mai avusese de-a face cu pedepse amînate şi se temea sa nu-l loveasca şi acum aşa ceva. Cum ar putea fi oare altfel? Faptuise ceea ce pentru el era o nelegiuire – îşi înfipsese colții în carnea sacra a unui zeu. Era în firea lucrurilor şi a relațiilor cu zeii sa-l aştepte ceva cumplit.
Zeul şedea la cîteva picioare mai încolo. Colț Alb nu putea sa vada nimic primejdios în asta.
Cînd pedepseau, zeii stateau în picioare. Iar pe deasupra, zeul acesta nici nu avea bîta, bici sau arma de foc. Ba mai mult, el însuşi era liber. Nu statea legat cu lanț şi nici nu era priponit de vreun baț. Avea timp sa se puna în siguranța, în timp ce zeul se scula anevoie. Pîna atunci va putea sa aştepte şi sa vada ce se întîmpla.
Zeul ramasese liniştit şi nemişcat; şi mîrîitul lui Colț Alb descrescu încet, încet, într-un scîncet care i se pierdu în gîtlej şi se stinse. Atunci, zeul începu sa vorbeasca şi, la primul sunet al glasului sau, lui Colț Alb i se ridica parul pe ceafa şi mîrîitul îi țîşni din gîtlej. Dar zeul nu facu nici o mişcare duşmanoasa, ci continua sa vorbeasca molcom. O vreme, Colț Alb mîrîi la unison cu el, statornicindu-se un fel de corespondența între ritmul mîrîitului şi cel al glasului. Dar zeul continua sa vorbeasca la nesfîrşit. Îi vorbi lui Colț Alb aşa cum nu i se mai vorbise vreodata. Vorbea blînd şi mîngîietor, cu o bunatate care atinse undeva o coarda în Colț Alb. Fara voie şi în ciuda tuturor avertismentelor cu care îl îmboldea instinctul, Colț Alb începu sa capete încredere în acest zeu. Încerca un sentiment de siguranța, care era dezmințit de toata experiența lui cu oamenii.
Trecu mult timp, dupa care zeul se ridica şi intra în coliba. Colț Alb îl iscodi cu teama cînd ieşi.
Nu avea nici bici, nici bîta, nici arma. Şi nici mîna sanatoasa nu era la spate, ascunzînd cine ştie ce. Se aşeza ca mai înainte, în acelaşi loc, la cîteva picioare mai încolo. łinea în sus o bucațica de carne. Colț Alb ciuli urechile şi o cerceta banuitor, avînd grija sa fie în acelaşi timp cu un ochi la carne şi cu unul la zeu, gata la orice gest, cu trupul încordat şi pregatit sa sara în laturi la primul semn duşmanos.
Pedeapsa continua sa întîrzie. Zeul se mulțumi sa-i treaca o bucata de carne pe la nas. Iar cît despre carne, nimic nu parea sa dea de banuit. Colț Alb era înca banuitor şi, deşi carnea îi era oferita cu mişcari scurte de mîna, nu vru totuşi s-o atinga. Zeii erau atotştiutori şi cine putea banui ce perfidie nemaiîntîlnita pîndea dincolo de aceasta bucațica de carne, în aparența nevatamatoare. În experiența lui de pîna atunci, şi mai ales de pe vremea cînd avusese de-a face cu femeile din trib, carnea şi bataia îi apareau adesea nedesparțite, şi nu era bine de el.
În cele din urma, zeul îi azvîrli carnea în zapada, la picioare. Mirosi carnea cu grija, dar nu se uita la ea. Pe cînd o adulmeca, îşi ținea ochii ațintiți la zeu. Nu se întîmpla nimic. Apuca bucata de carne cu gura şi o înghiți. Continua sa nu se întîmple nimic. Ba zeul îi mai oferi o bucata de carne. Şi iaraşi nu vru s-o ia din mîna şi îi fu din nou aruncata. Treaba asta se repeta de cîteva ori. Dar veni un moment în care zeul nu mai vru sa i-o arunce. O ținea în mîna, oferindu-i-o cu staruința.
Carnea era buna şi lui Colț Alb îi era foame. Pas cu pas şi cu mare grija, el se apropie de mîna.
În cele din urma veni momentul cînd se hotarî sa manînce carnea pe care zeul o ținea în mîna. Nu- şi dezlipi ochii de la el şi îşi întinse capul înainte, cu urechile lipite şi cu parul de pe ceafa zbîrlit fara sa vrea, de parca avea o creasta. I se urca un mîrîit slab în gîtlej, ca un avertisment ca nu se poate glumi cu el. Mînca bucata de carne şi nu se întîmpla nimic. Bucata cu bucata, manca toata carnea şi nu i se întîmpla nimic. Pedeapsa continua sa întîrzie.
Se linse pe bot şi aştepta. Zeul continua sa vorbeasca. În glasul lui era blîndețe – lucru cu care
Colț Alb nu se mai întîlnise. Dar şi în el se ivira simțaminte pe care de asemenea nu le încercase în trecut. Simțea o mulțumire ciudata, ca şi cum i-ar fi fost împlinita o necesitate, ca şi cum un gol din ființa lui ar fi fost umplut. Apoi se trezi din nou în el instinctul şi semnalul experienței din trecut. Zeii erau întotdeauna şireți şi aveau cai nebanuite de a-şi atinge țelurile.
Ah, ştia el! Iata ca mîna zeului, atît de iscusita în a da lovituri, se întindea spre el, coborînd deasupra capului lui. Dar zeul continua sa vorbeasca. Glasul îi era blînd şi mîngîietor. În ciuda mîinii amenințatoare, glasul inspira încredere. Iar în ciuda glasului care îl liniştea, mîna inspira neîncredere. Colț Alb era chinuit de simțaminte, de impulsuri contrarii. Parea ca va plesni în bucațele, atît de grozav era controlul pe care îl exercita, ținînd strîns laolalta, cu o hotarîre neobişnuita, forțele potrivnice ce se luptau în el ca sa-l domine.
Cazu la o învoiala. Mîrîi, se zbîrli şi îşi culca urechile. Dar nici nu muşca şi nici nu sari într-o parte. Mîna cobora din ce în ce mai mult. Îi atinse capatul firelor de par ridicate. Se ghemui sub ea. Şi ea îl urma în jos, lasîndu-se tot mai mult asupra lui. Ghemuindu-se, aproape tremurînd, izbuti sa se stapîneasca. Era un chin mîna aceasta care îl atingea şi îi încalca instinctul. Nu putea sa uite într-o singura zi tot raul pe care i-l pricinuisera mîinile oamenilor. Dar era voința zeului şi se stradui sa arate supunere.
Mîna se urca şi cobora mereu, batîndu-l uşor şi mîngîietor cu palma. Şi asta continua, dar ori de cîte ori mîna se ridica parul se ridica şi el sub ea. Iar de cîte ori mîna cobora, urechile i se lasau şi un mîrîit înfundat îi razbatea din gîtlej. Colț Alb mîrîi şi mîrîi atragînd atenția staruitor. În felul acesta, el vestea ca e gata sa raspunda la orice rau i s-ar face. Era greu de ştiut cînd o sa iasa la lumina ținta pe care zeul o urmarea. Glasul acela cald care inspira încredere putea izbucni în orice clipa într-un racnet de mînie, mîna aceea blînda şi mîngîietoare putea sa devina o strînsoare ca de cleşte, care sa-l țina fara putința de scapare şi sa-l pedepseasca.
Dar zeul continua sa-i vorbeasca cu duioşie şi mîna se ridica şi se lasa mai departe, batîndu-l uşor, fara duşmanie, cu palma. Colț Alb încerca un dublu simțamînt. Era ceva care îi contraria instinctul. Îl îngradea, se împotrivea voinței lui de libertate personala. Şi totuşi nu era o suferința fizica. Dimpotriva, din punct de vedere fizic era ceva placut. Bataile cu palma se schimbara încet şi cu grija într-un scarpinat la radacina urechilor, iar placerea fizica parca mai crescu puțin. Totuşi continua sa-i fie teama şi veghea în aşteptarea vreunui rau nebanuit, cînd suferind, cînd bucurîndu-se, dupa cum îl stapînea şi îl influența un sentiment sau celalalt. Matt tocmai ieşea din coliba, cu mînecile suflecate, ducînd o cratița cu apa de vase murdara; scapa cratița din mîna şi încremeni în clipa cînd îl vazu pe Weedon Scott batîndu-l uşor cu palma pe Colț Alb pe spate.
– Ei, fir-ar al dracului!
Glasul lui Matt sparse tacerea, Colț Alb sari înapoi, mîrîind salbatic la el. Matt îşi privi stapînul cu o dezaprobare trista:
– Daca-mi îngadui sa spun ceea ce gîndesc, domnule Scott, aş zice ca mulți nebuni mai are
Dumnezeu în gradina lui.
Weedon Scott zîmbi cu un aer superior, se ridica şi se îndrepta spre Colț Alb. Îi vorbi mîngîietor, dar nu mult, apoi întinse mîna încet, o lasa pe capul lui şi relua bataile uşoare cu palma. Colț Alb îndura aceasta, dar privea ținta şi banuitor, nu pe omul care îl alinta, ci pe cel care statea în uşa.
– Îi fi dumneata expert clasa întîia în mine, asta aşa-i, aşa-i – începu dog-musherul pe un ton profetic – dar sa ştii ca ți-ai greşit cariera ca n-ai fugit de acasa dupa vreun circ, cînd erai copil.
Colț Alb mîrîi cînd îi auzi glasul, dar de asta data nu mai sari pe sub mîna care îi mîngîia capul şi ceafa cu mişcari prelungi, alintatoare.
Era începutul sfîrşitului pentru Colț Alb – sfîrşitul vieții de pîna atunci şi a domniei urii. Se iveau pentru el zorile unei vieți noi, de o frumusețe nepatrunsa. Cereau însa multa gîndire şi o nesfîrşita rabdare din partea lui Weedon Scott, iar din partea lui Colț Alb nu se cerea nici mai mult nici mai puțin decît o revoluție. Trebuia sa nu țina seama de cerințele şi poruncile instinctului şi rațiunii, sa treaca peste experiența şi sa dezminta însaşi viața.
Viața, aşa cum o cunoscuse el, nu numai ca nu avea loc pentru toate cîte le traia el acum, dar toate curentele mergeau împotriva lucrurilor, în voia carora se lasa acum. Pe scurt, dupa ce cîntari toate acestea, trebui sa înfaptuiasca o cotitura, mult mai larga decît cea pe care o facuse pe vremea cînd venise de buna voie din wild şi îl primise pe Castor Cenuşiu de stapîn. În vremea aceea nu era decît un cațel slabuț ca orice nascut, neformat, la dispoziția mîinii întîmplarii, care începea sa-l modeleze. Dar acum era cu totul altfel. Mîna întîmplarii îşi facuse treaba, şi înca bine. Cu ajutorul ei fusese format şi oțelit ca „lupul cel batauş”, feroce şi neîmpacat, care nu putea iubi şi nu putea fi iubit: realizarea acestei schimbari era ca o noua plamadire a ființei, şi aceasta cînd nu mai avea suplețea tinereții, cînd fibrele lui devenisera țepene şi noduroase, cînd urzeala lui facu din el o țesatura tare ca piatra, aspra şi trainica, cînd spiritul lui ajunsese ca fierul şi toate instinctele şi axiomele i se cristalizasera în reguli, prevederi, aversiuni şi dorințe definitive.
Şi iaraşi, în aceasta noua orientare, mîna întîmplarii îl apasa şi îl strunea, muind ceea ce se întarise şi dîndu-i o forma mai frumoasa. Weedon Scott era într-adevar aceasta mîna. Merse pîna la radacinile firii lui, atingîndu-i cu blîndețe forțele de viața care lîncezeau în el, aflate pe cale de dispariție. Una din aceste forțe era dragostea. Ea lua locul senzației de placere, care fusese cel mai înalt simțamînt ce îl înfiorase vreodata în relațiile lui cu zeii.
Dar dragostea aceasta nu încolți într-o singura zi. Începu cu senzația de placere şi crescu din aceasta, încet. Colț Alb nu fugi, deşi era lasat liber, pentru ca îi placea acest nou zeu. Fara îndoiala ca era mai bine la el decît în viața aceea pe care o dusese în cuşca lui Smith Frumosu, şi apoi simțea nevoia sa aiba un zeu. Stapînirea omului era o necesitate a firii lui. Pecetea dependenței lui de om
îi fusese pusa în acele zile ale copilariei lui, cînd întorsese spatele wildului şi se tîrîse la picioarele lui Castor Cenuşiu ca sa-şi primeasca bataia pe care o aştepta. Aceasta pecete îi fusese pusa din nou şi fara putința de a fi ştearsa, la a doua lui înapoiere din wild, atunci cînd foametea aceea îndelungata se sfîrşi, şi cînd în satul lui Castor Cenuşiu exista iaraşi peşte.
Şi aşa, pentru ca îi trebuia un zeu şi pentru ca îl prefera pe Weedon Scott lui Smith Frumosu, Colț Alb ramase. Pentru a-şi dovedi credința, lua asupra-şi paza avutului noului stapîn. Dadea tîrcoale colibei, pe cînd cîinii de sanie dormeau, şi primul oaspete venit pe înserat trebui sa lupte cu el, folosindu-se de o bîta, pîna ce îl scapa Weedon Scott. Dar Colț Alb învața curînd sa-i deosebeasca pe hoți de oamenii cinstiți, sa le cunoasca pasul şi mersul. Pe drumețul care venea cu pas zgomotos şi de-a dreptul spre coliba, îl lasa în pace, deşi îl supraveghea cu multa luare-aminte, pîna ce uşa se deschidea şi era primit de stapîn. Dar cel ce se furişa pe cai ocolite, cu cautatura piezişa, încercînd sa se ascunda -acesta era omul care nu se bucura de pasuire din partea lui Colț Alb şi trebuia s-o ia la sanatoasa, degraba şi fara demnitate. Weedon Scott îşi propusese sa-l îmblînzeasca pe Colț Alb – sau mai degraba sa rascumpere lumea de pacatul pe care-l savîrşise fața de Colț Alb. Era o chestiune de principiu şi de conştiința. Îşi dadea seama ca raul facut lui Colț Alb era o datorie contractata de om şi ca trebuia platita. Şi aşa, îşi dadu osteneala sa fie neînchipuit de bun cu „lupul cel batauş”. În fiecare zi îşi facea o datorie sa-l mîngîie şi sa-l ajute pe Colț Alb şi se achita de aceasta cu prisosința. Deşi la început Colț Alb se arata banuitor şi ostil, cu vremea însa începu sa-i placa sa fie alintat. Staruia însa ceva de care nu se putea dezbara – mîrîitul. Se pornea sa mîrîie din chiar clipa în care începea sa fie alintat şi nu înceta pîna ce mîna care îl alinta nu înceta şi ea. Dar era un mîrîit care avea o nota noua în el. Un strain n-ar fi putut desluşi nota aceea noua, şi pentru un astfel de om mîrîitul lui Colț Alb ar fi reprezentat o manifestare de salbaticie primara, care îți calca pe nervi şi îți îngheța sîngele în vine. Gîtlejul lui Colț Alb se înasprise însa din pricina sunetelor fioroase pe care le scosese ani de-a rîndul, înca de la primul lui scîncet de mîrîit în vizuina în care traise ca pui, şi nu mai putea acum sa-şi înmoaie sunetul din gîtlej pentru a-şi exprima duioşia pe care o simțea. Totuşi urechea şi afecțiunea lui Weedon Scott erau de ajuns de fine ca sa prinda nota aceea noua -aşa înecata în salbaticie cum era ea – nota care înfațişa cea mai slaba expresie a unui gîngurit de mulțumire abia perceptibil.
Pe masura ce zilele treceau, transformarea senzației de placere în aceea de dragoste deveni tot mai rapida. Colț Alb începu el însuşi sa-şi dea seama de acest lucru, deşi în mintea lui nu ştia ce este dragostea. Se manifesta în el ca un gol – un gol dureros, un gol înfometat, plin de dor, care cerea sa fie umplut. Era deopotriva suferința şi nelinişte; şi nu se simțea uşurat sufleteşte decît atunci cînd îl vedea pe zeul cel nou. În asemenea clipe, dragostea era o bucurie pentru el, o mulțumire salbatica ce îi dadea un fior puternic. Cînd nu era însa lînga zeu, suferința şi neliniştea îi reveneau; golul dintr-însul creştea şi îl apasa cu vidul lui, iar foamea îl rodea, îl rodea neîncetat.
Colț Alb era pe cale sa se gaseasca. În ciuda faptului ca era matur şi a rigiditații salbatice a formei care îl modelase, firea lui suferea acum o prefacere. Înmugureau în el simțaminte ciudate şi imbolduri neobişnuite. Vechiul cod al purtarii lui se schimba. În trecut îi placeau tihna şi încetarea durerii şi îl nemulțumeau neplacerea şi durerea, şi toate manifestarile se modelasera dupa aceasta. Acum însa era cu totul altceva. Din pricina noului simțamînt pe care îl încerca, de multe ori prefera neplacerea şi suferința de dragul zeului lui. Astfel, cînd începea sa se crape de ziua, în loc sa colinde şi sa scotoceasca sau sa zaca într-un colț adapostit, aştepta ore întregi pe pridvorul trist al colibei ca sa-şi vada cît de puțin zeul. Seara, cînd zeul se întorcea acasa, Colț Alb îşi parasea culcuşul cald pe care şi-l scobise în zapada, ca sa-şi primeasca bobîrnacele prieteneşti pe care i le dadea cu degetul, precum şi vorbele de bun gasit pe care i le spunea el. Carnea, pîna şi carnea o lasa, ca sa fie alaturi de zeul lui, sa primeasca o mîngîiere de-a lui sau sa-l însoțeasca în oraş.
Senzația de placut îi fusese înlocuita prin aceea de dragoste. Şi dragostea era picurata în adîncurile ființei lui, acolo unde senzația de placut nu patrunsese vreodata. Şi drept raspuns, din adîncul ființei lui încolți lucrul cel mai nou – dragostea. Ceea ce i se dadea, dadea şi el. Acesta era într-adevar un zeu, un zeu al dragostei, un zeu cald şi stralucitor, la lumina caruia firea lui Colț Alb se desfacea, precum se desface o floare în lumina soarelui.
Dar Colț Alb nu era de felul lui prea deschis. Era prea batrîn şi fusese modelat prea definitiv ca sa se mai poata exprima într-un fel nou. Era prea stapînit, prea bine cumpanit în propria lui singuratate. Se deprinsese prea mult timp sa fie reținut, distant şi posac. De cînd se ştia nu latrase vreodata şi nu putea acum sa se deprinda sa latre de bun venit atunci cînd zeul lui se apropia. Nu-i statea niciodata în cale, şi nici nu era extravagant sau zanatic atunci cînd îşi exprima dragostea. Nu alerga niciodata sa-şi întîmpine stapînul. Aştepta în cîte un colț, retras; dar aştepta întotdeauna şi era mereu acolo. Dragostea lui facea parte din adorație, o adorație muta, neexprimata. Îşi arata dragostea numai prin privirea neclintita a ochilor şi prin aceea ca nu scapa din vedere nici o mişcare a zeului. Iar cînd acesta se uita la el şi îi vorbea, Colț Alb trada o emoție stîngace, provocata de lupta dintre dragostea din el, care voia sa se exprime, şi imposibilitatea lui fizica de a o exprima.
Învața sa se adapteze în multe privințe la noul lui fel de viața. Fusese deprins sa ştie ca trebuie sa-i lase în pace pe cîinii zeului. Totuşi firea lui, care voia sa domine, se afirma, şi la început trebui sa-i burduşeasca bine ca sa i se recunoasca superioritatea şi sa se ştie ca el conduce. Odata lucrurile acestea rezolvate, nu-i mai lua în seama. Se dadeau la o parte cînd venea, pleca sau paşea printer ei, iar cînd le arata ca vrea ceva, îi dadeau ascultare.
În acelaşi chip ajunse sa-l îngaduie şi pe Matt – ca pe un bun al stapînului sau. Stapînul îi dadea rareori de mîncare. Treaba asta o facea de obicei Matt; totuşi Colț Alb ghici ca mîncarea ce i se dadea venea de la stapînul lui şi ca stapînul îl hranea prin mijlocirea altuia. Matt încerca sa-l puna la ham şi sa-l faca sa traga la sanie împreuna cu ceilalți cîini. Dar nu izbuti. Colț Alb nu se lasa pîna ce Weedon Scott nu-i puse el hamul şi nu-l struni. Încuviința acest lucru numai fiindca era voința stapînului lui ca Matt sa-l mîie şi sa-l puna la treaba, tot aşa cum îi mîna şi îi punea la treaba pe ceilalți cîini ai stapînului.
Saniile din Klondike – care aveau talpici – erau deosebite de cele din Mackenzie. Iar felul de a mîna cîinii era şi el deosebit. Atelajul nu era în forma de evantai. Cîinii se înşirau în linie dreapta, unul în spatele altuia, la şleauri duble. Şi aci, în Klondike, înaintaşul era într-adevar şef. Cîinele cel mai înțelept şi cel mai puternic era înaintaş, şi cei din atelaj îl ascultau şi îl ştiau de frica. Era inevitabil ca acest loc sa fie obținut degraba de catre Colț Alb. El îşi alese postul, iar Matt îi încuviința alegerea cu nişte înjuraturi, dupa ce mai întîi îl încerca. Dar deşi ziua muncea la sanie, Colț Alb nu renunța sa pazeasca avutul stapînului sau peste noapte. Şi aşa, era la treaba tot timpul, veşnic de veghe şi credincios, cel mai prețios dintre toți cîinii.
– Lasa-ma sa-ți spun ce am pe suflet – zise Matt într-una din zile. Aş vrea sa-ți spun ca ai fost al naibii de deştept ca ai bagat banii în cîinele asta. Dupa ce i-ai tabacit fața cu pumnii lui Smith
Frumosu, l-ai mai şi tras pe sfoara.
O noua izbucnire de mînie luci în ochii cenuşii ai lui Weedon Scott, în timp ce murmura cu asprime:
– Bestia!
Spre sfîrşitul primaverii, Colț Alb avu un mare necaz. Fara de veste, dascalul iubirii disparu. Desluşise el unele semne, dar nu se pricepea în asemenea lucruri şi nu ştia ce înseamna cînd se împacheteaza o valiza. Îşi aminti mai tîrziu ca împachetatul precedase dispariția stapînului sau; dar atunci nu banui nimic. Seara îşi aştepta stapînul sa se întoarca. La miezul nopții, vîntul rece care sufla îl facu sa se adaposteasca în spatele colibei. Acolo moțai, pe jumatate adormit, cu urechea gata sa prinda primul sunet al pasului cunoscut. Dar la doua noaptea, neliniştea îl facu sa se duca pe prispa rece din fața, unde se ghemui aşteptînd.
Nici urma de stapîn însa. Dimineața, uşa se deschise şi Matt paşi afara. Colț Alb se uita la el cu încordare. Nu exista o limba comuna cu ajutorul careia sa afle ceea ce voia sa ştie. Zilele veneau şi treceau, dar stapînul nu se arata. Colț Alb, care nu cunoscuse niciodata boala, se îmbolnavi. Şi se îmbolnavi atît de tare, încît Matt fu nevoit în cele din urma sa-l aduca în coliba. De asemenea, cînd îi scrise stapînului, Matt îi rezerva un post-scriptum pentru Colț Alb.
Desfacînd scrisoarea la Circle City, Scott citi urmatoarele:
„Blestematul de lup nu vrea sa munceasca. Nu vrea sa manînce. Şi-a pierdut tot curajul. Toți cîinii îl bat. Vrea sa ştie ce-i cu dumneata şi nu ştiu cum sa-i spun. Te pomeneşti ca se curața”.
Era precum spusese Matt. Colț Alb nu mai mînca, îi era dor şi îngaduia oricarui cîine sa-l burduşeasca. În coliba zacea pe jos, lînga soba, fara sa-i pese de mîncare, de Matt sau de viața. Putea Matt sa-i vorbeasca cu blîndețe sau sa înjure, îi era totuna; se mulțumea doar sa-şi întoarca ochii trişti spre el, apoi îşi lasa capul înapoi în poziția obişnuita, pe labele dinainte.
Şi într-o noapte, pe cînd citea pentru sine mişcînd din buze şi murmurînd, Matt tresari, auzind un geamat de-al lui Colț Alb. Se ridicase, ciulise urechile spre uşa şi asculta atent. O clipa mai tîrziu, Matt auzi un pas. Uşa se deschise şi Weedon Scott intra. Cei doi barbați îşi dadura mîna. Weedon Scott privi prin camera.
– Unde-i lupul? întreba el.
Apoi îl descoperi stînd în picioare acolo unde zacuse, lînga soba. Nu se repezi înainte în felul celorlalți cîini. Statea pîndind şi aşteptînd.
– Doamne iarta-ma! exclama Matt. Uite cum da din coada. Weedon Scott strabatu camera cu paşi mari spre el, strigîndu-l. Colț Alb veni la el, fara sa faca salturi, totuşi repede. Era stîngaci din pricina emoției, dar cînd se apropie, privirea lui avea o expresie ciudata. Ceva, un simțamînt nesfîrşit şi care nu poate fi numit, i se ridica ca o lumina, stralucind mai departe.
– Nu m-a privit niciodata aşa cît timp ai fost plecat, remarca Matt.
Weedon Scott nu-l auzea. Se lasase în jos, fața-n fața cu Colț Alb, alintîndu-l – frecîndu-l la radacina urechilor, mîngîindu-l cu mişcari lungi pe ceafa, în jos, spre urechi, ciocanindu-l uşor pe şira spinarii cu buricele degetelor. Şi Colț Alb mîrîi drept raspuns, cu nota aceea de gîngureala din mîrîitul lui, mai pronunțata ca oricînd.
Dar asta nu era înca totul. Nesfîrşita îi fu bucuria cînd marea dragoste pe care o simțea izvorînd mereu şi luptînd sa se exprime izbuti sa gaseasca un nou mod de exprimare. Îşi arunca brusc capul înainte, îşi facu loc între mîna şi trupul stapînului şi aici, strîns, ascuns cu totul vederii, în afara de urechi, fara sa mai mîrîie, continua sa se cuibareasca şi sa se alinte.
Cei doi oameni se privira. Lui Scott îi luceau ochii.
– Doamne – zise Matt, cu admirație în glas. O clipa mai tîrziu, dupa ce-şi veni în fire, adauga: Totdeauna am susținut eu ca lupul asta e un cîine! Uita-te la el!
O data cu întoarcerea dascalului iubirii, Colț Alb se însanatoşi repede. Petrecu doua nopți şi o zi în coliba. Apoi ieşi. Cîinii de sanie îi uitasera vitejia. Îşi aminteau numai de ultima lui stare, adica de slabiciune şi boala. La vederea lui, cînd ieşi din coliba, sarira la el.
– Arata-le cît eşti de-al dracului – îi şopti Matt, încurajator, stînd în uşa şi privind. Fa-i sa-l vada pe dracu, lupule! Sa-l vada pe dracu! Arata-le ce ştii!
Colț Alb nu avea nevoie de încurajare. Întoarcerea dascalului iubirii era de ajuns. Viața curgea din nou în el, minunata şi neîmblînzita.
Învațat cu alintul, Colț Alb îl cerea adesea. Cu asta îl convingeai. Colț Alb nu se putea lipsi de el. Un lucru pe care Colț Alb era foarte gelos, era propriul lui cap. Niciodata nu-i placuse sa fie atins. Pustiul din el, frica de lovitura şi cursa dadusera naştere spaimei de a fi atins. Era povața instinctului lui: capul sa fie liber. Şi acum, o data cu apariția dascalului iubirii, alintarea lui devenise actul voit de a se pune într-o asemenea situație de slabiciune totala. Era o expresie a încrederii desavîrşite, a abandonarii de sine, totale, ca şi cum ar fi spus: Ma încredințez ție. Faca-se voia ta cu mine.
Într-o seara, nu mult dupa întoarcere, Scott şi Matt jucau carți, înainte de a se duce la culcare.
„Cinsprezece – doi, cinsprezece – patru şi o pereche face şase” – anunța Matt, cînd deodata afara se auzi un strigat şi un mîrîit. Se privira unul pe celalalt, ridicîndu-se în picioare.
– Lupul a sarit la cineva – zise Matt.
Un geamat cumplit de furie şi durere îi sili sa se grabeasca.
– Adu o lumina – striga Scott, sarind afara.
Matt îl urma cu o lampa şi la lumina ei zarira un om care zacea pe spate, trîntit în zapada. Îşi ținea brațele încrucişate peste fața şi gît, încercînd astfel sa se apere de colții lui Colț Alb. Şi avea şi de ce sa se apere. Colț Alb parea cuprins de turbare, atacîndu-l cu ura în locurile cele mai vulnerabile. De la umar şi pîna la încheietura brațelor încrucişate, mîneca hainei şi a camaşii de lîna albastra, precum şi maieul erau numai fîşii, şi chiar brațele erau cumplit sfîşiate şi sîngerau.
Cei doi oameni vazura întregul tablou din prima clipa. Imediat, Weedon Scott îl şi prinse pe
Colț Alb de gît, tragîndu-l înapoi. Colț Alb se zbatu mînios, dar nu încerca sa muşte, ci se întinse jos numaidecît, la prima vorba aspra a stapînului.
Matt îl ajuta pe om sa se ridice şi, în timp ce încerca sa stea în picioare, îşi lasa brațele în jos, descoperind chipul bestial al lui Smith Frumosu. Dog-musherul îi dadu drumul brusc, ca şi cînd ar fi pus mîna pe un carbune aprins. Smith Frumosu clipi la lumina lampii şi-şi roti privirea în jur. Dadu cu ochii de Colț Alb şi spaima i se întipari pe fața.
În aceeaşi clipa, Matt zari doua obiecte care zaceau în zapada. Apropie lampa de ele, aratîndu-le cu piciorul şefului sau.
Era un lanț de oțel şi o bîta zdravana.
Cînd le vazu, Weedon Smith dadu din cap. Nimeni nu scoase o vorba. Dog-musherul puse mîna pe umarul lui Smith Frumosu şi-l întoarse cu fața spre el. Nu mai era nevoie de nici o explicație. Smith Frumosu tacu şi el.
Între timp, dog-musherul îl mîngîie pe Colț Alb, batîndu-l uşor cu palma şi vorbindu-i:
– A încercat sa te ia, nu-i aşa? Şi tu nu te-ai lasat! N-a prea nimerit-o, ce zici? Cînd a pus mîna pe tine, cred ca a şi vazut pe dracu rînji dog-musherul.
Colț Alb, frematînd înca de furie şi zbîrlindu-se, mîrîia fara încetare. Încet, încet, parul de pe spate începu sa i se culce. Apoi se auzi, deşi înca îndepartat şi încet, în gîtlej, mîrîitul lui de mulțumire.
PARTEA a V-a
Capitolul 1
CALEA CEA LUNGĂ
Parea ca pluteşte în aer. Colț Alb simțea ca nenorocirea se apropie, mai înainte de a fi avut vreo dovada, palpabila. Îşi dadea seama în chip nelamurit ca îl aştepta o schimbare. Nu ştia cum, nici de ce, totuşi presimțea ca ceva se apropie şi aceasta din însaşi purtarea zeilor. Fara sa-şi dea seama, ei îşi tradasera intențiile fața de cîinele-lup, care dadea tîrcoale prispei şi care, deşi nu intra niciodata în coliba, ştia ce se petrece în mintea lor.
– Auzi! exclama într-o seara, la cina, dog-musherul.
Weedon Scott asculta. Prin uşa se auzi un scîncet slab, neliniştit, ca un suspin, abia perceptibil. Colț Alb începu apoi sa adulmece îndelung, pîna ce se asigura ca zeul lui era tot înauntru şi ca nu plecase de acolo în chip misterios şi singur.
– Cîinele asta cred ca simte ce ai de gînd – zise dog-musherul.
Weedon Scott se uita cu ochi aproape rugatori la tovaraşul lui, deşi cuvintele îl dezmințeau.
– Ce dracu sa fac cu un lup în California! întreba el.
– Aşa zic şi eu – raspunse Matt. Ce naiba sa faci cu un lup în California?
Raspunsul nu-l mulțumi însa pe Weedon Scott. Parea ca celalalt îl privea destul de neîncrezator.
– Cîinii albilor n-ar putea sa-i țina piept – confirma Scott. I-ar ucide pe loc. Şi chiar daca nu m-ar zvînta în procese de daune, autoritațile mi l-ar lua în orice caz şi l-ar electrocuta.
– E un ucigaş în toata puterea cuvîntului – remarca dog-musherul. Weedon Scott îl privi banuitor.
– Nu, e cu neputința aşa ceva – facu el hotarît.
– N-o sa mearga niciodata – încuviința Matt. Ar trebui sa angajezi un ora special ca sa aiba grija de el.
Banuiala celuilalt se spulbera. Dadu din cap înveselit. În tacerea care urma se auzi scîncetul slab, aproape ca un suspin, lînga uşa, apoi adulmecatul prelung cercetator.
– Fara doar şi poate – sari Matt – cîinele asta ştie al naibii de multe lucruri despre dumneata.
Scott îl privi ținta şi rabufni furios:
– Sa le ia dracu pe toate, m-auzi! Ştiu eu ce am de facut şi cum e mai bine!
– Şi eu zic tot aşa, numai ca…
– Numai ca… ce? îl întreba Scott, iritat.
– Numai ca… – începu dog-musherul cu blîndețe, dar se razgîndi, fiind şi el cuprins de suparare. Ei, nu trebuie sa te aprinzi chiar aşa pentru o nimica toata. Dupa felul cum te porți, s-ar zice ca nu prea ştii ce vrei.
Weedon Scott ramase în cumpana o clipa, apoi adauga pe un ton mai stapînit:
– Ai dreptate, Matt. Nu ştiu nici eu ce vreau, şi aici e buba. Dar, la drept vorbind, ar fi de-a dreptul caraghios sa car cîinele asta cu mine – izbucni el din nou, dupa un rastimp.
– Şi eu spun tot aşa – se auzi raspunsul lui Matt şi din nou stapînul nu se arata tocmai mulțumit de el. Dar de unde dracu ştie asta ca pleci? Ma tot sîcîie chestia asta – continua cu naivitate dog- musherul.
– Asta ma întreb şi eu – raspunse Scott, dînd trist din cap. Veni apoi ziua cînd, prin uşa întredeschisa a colibei, Colț Alb zari pe jos geamantanul cu pricina şi pe dascalul iubirii împachetîndu-şi lucrurile. Apoi începu un du-te-vino, şi în atmosfera, odinioara atît de liniştita a colibei, domnea acum o tulburare, o agitație şi o nelinişte ciudata. Fara îndoiala ca aceasta era o dovada, şi Colț Alb o simțise. Acum se gîndea la ea. Zeul lui se pregatea sa fuga din nou. Şi cum nici alta data nu-l luase cu el, se putea aştepta sa-l lase şi acum singur.
În noaptea aceea, Colț Alb strapunse tacerea cu un urlet prelung – un urlet de lup. Era aidoma urletului de odinioara, cînd fusese mic şi fugise din wild înapoi în satul care nu mai exista şi din care nu mai gasise decît o gramada de resturi, marturia locului unde fusese tipia lui Castor Cenuşiu. Ca şi atunci, îşi aținti botul spre stelele reci, împartaşindu-le durerea lui.
În coliba, cei doi barbați tocmai se culcasera.
– Ştii ca iar nu mai manînca nimic – spuse Matt, de sub patura.
Din celalalt colț al odaii, unde se afla patul lui Weedon Scott, se auzi un bombanit şi un foşnet de paturi.
– Dupa cît de nenorocit a fost data trecuta cînd ai plecat, nu m-ar mira acum sa şi moara.
Din celalalt culcuş se auzi o mişcare plina de nervozitate.
– Dar mai taci odata! striga Scott prin întuneric. Eşti mai cicalitor decît o femeie.
– Aşa zic şi eu – raspunse dog-musherul, iar Weedon Scott nu-şi dadu bine seama daca celalalt chicotise pe înfundate sau nu.
În ziua urmatoare, neliniştea şi neastîmparul lui Colț Alb crescura şi mai mult. Se ținea pe urmele stapînului sau ori de cîte ori acesta parasea coliba, iar cînd era înauntru dadea mereu tîrcoale pe prispa din fața. Prin uşa deschisa putea sa zareasca bagajele de pe jos. Lînga geamantan se mai adaugasera doi saci mari de pînza şi o cutie. Matt înfaşura paturile stapînului şi şuba într-o mica prelata. Urmarind toate aceste pregatiri, Colț Alb scoase un suspin.
Dupa aceea sosira doi indieni. Nu-i scapa din vedere în timp ce încarcau bagajul pe umeri şi nici apoi cînd, însoțiți de Matt care ducea aşternutul şi o valiza, o luara în josul dealului. Colț Alb însa nu-i urma. Stapînul lui era înca în coliba. Dupa un timp, Matt se întoarse. Stapînul ieşi în prag şi-l chema pe Colț Alb înauntru.
– Bietul de tine – îi zise el, cu blîndețe, scarpinîndu-l dupa urechi şi batîndu-l uşor pe spate. Eu plec la drum lung, batrîne, acolo unde tu nu ma poți urma. Hai, mai mîrîie o data, ultimul mîrîit de bun ramas.
Colț Alb nu vru sa mîrîie. În schimb, dupa ce îi arunca o privire cercetatoare, dar plina de o nesfîrşita caldura, se lipi de el, îngropîndu-şi capul între brațul şi trupul lui.
– O auzi cum şuiera? striga Matt. Dinspre Yukon se ridica mugetul raguşit al sirenei de pe vas. E timpul sa te grabeşti. Ai grija de încuie uşa din fața. Eu o sa ies pe dindos. Hai, da-i drumul!
Amîndoua uşile fura trîntite în acelaşi timp, iar Weedon Scott îl aştepta pe Matt, care trebuia sa dea ocol colibei. De dupa uşa razbateau scîncete slabe şi suspine. Apoi se auzi un adulmecat prelung, adînc.
– Sa ai mare grija de el, Matt – îi zise Scott, cînd o pornira în josul dealului. Sa-mi scrii cum îi mai merge.
– Bineînțeles – îi raspunse dog-musherul. Dar ia stai, asculta puțin!
Cei doi oameni se oprira. Colț Alb scotea urlete tînguitoare, aşa cum urla cîinele la moartea stapînului. În glas i se desluşea o durere fara margini, iar urletul i se pravalea în şuvoaie nesfîrşite care îți sfîşiau inima, apoi se stingea într-un suspin de o jale tremuratoare, pentru ca sa izbucneasca iaraşi, mereu mai îndurerat.
„Aurora” era primul vapor din anul acela care pleca dincolo, iar pe punțile lui se înghesuiau aventurieri în cautarea norocului şi cautatori de aur ruinați. Şi unii şi alții erau la fel de cuprinşi de aceeaşi frenezie de a parasi locul acela, pe cît fusesera la început venind acolo. Lînga pasarela vaporului, Scott îi strîngea mîna lui Matt, care se pregatea sa coboare pe țarm. Dar mîna lui Matt se lasa deodata moale în strînsoarea celuilalt, în timp ce privirea i se aținti spre ceva care venea din spate. Scott se întoarse sa vada. Pe punte, la cîțiva paşi mai departe de ei, şedea Colț Alb, care se uita la ei cu o privire înflacarata.
Dog-musherul slobozi printre dinți o înjuratura, speriat. Scott ramase încremenit.
– Eşti sigur ca ai încuiat uşa din fața? întreba Matt. Celalalt dadu afirmativ din cap şi întreba:
– Dar pe cea din dos?
– Te cred şi eu! se auzi raspunsul enervat.
Colț Alb îşi lipi urechile, gudurîndu-se, dar ramase locului fara sa încerce sa se apropie.
– Trebuie sa-l iau cu mine pe mal.
Matt facu cîțiva paşi spre Colț Alb, dar acesta o zbughi. Dog-musherul se repezi dupa el; Colț Alb se pierdu printre picioarele oamenilor. Fofilîndu-se pe unde putea, dînd ocol sau luînd-o pieziş, el aluneca de-a lungul punții, zadarnicind stradania aceluia care voia sa-l prinda.
Cînd însa dascalul iubirii îi vorbi, Colț Alb veni la el şi-l asculta fara crîcnire.
– Nu vrea sa vina la mîna care i-a dat de mîncare în toate lunile astea – murmura dog-musherul, mîniat. Şi apoi, dumneata… dumneata nu i-ai dat de mîncare decît în primele zile, cînd te-ai împrietenit cu el. Al dracului sa fiu daca înțeleg eu de ce îi trece prin cap ca dumneata îi eşti stapîn!…
Scott, care-l mîngîia pe Colț Alb, se apleca deodata asupra lui, descoperind nişte taieturi proaspete pe bot şi o rana între ochi.
Matt se apleca şi el şi-şi trecu palma pe sub burta lui Colț Alb.
– De fereastra am uitat. E taiat tot şi crestat pe burta. Pesemne ca a trecut cu capul prin geam. Pe Dumnezeul meu!
Dar Weedon Scott nu-l asculta. Îşi facu în minte o socoteala grabnica. Sirena „Aurorei” anunța pentru ultima oara plecarea. Oamenii se grabeau pe pasarela spre uscat. Matt îşi desfacu basmaua de la gît ca sa-l lege pe Colț Alb, dar Scott îl prinse pe dog-musher de mîna, spunîndu-i:
– Ramîi cu bine, Matt, batrîne. Şi sa ştii ca nu mai e nevoie sa-mi scrii despre lup. Vezi, îl…
– Ce? izbucni dog-musherul. Nu cumva vrei sa zici!…
– Chiar aşa. łine-ți basmaua. Am sa-ți scriu eu ție despre el. Matt se opri la mijlocul drumului, pe pasarela.
– Nu ştiu daca o sa poata îndura clima! striga el spre bord. Poate doar sa-l tunzi cînd e tare cald!
Pasarela fu ridicata şi „Aurora” se dezlipi de țarm. Weedon Scott mai facu un ultim semn de ramas bun cu mîna. Apoi se întoarse şi se apleca asupra lui Colț Alb, care statea lînga el.
– Acum mîrîie, afurisitule, mîrîie – zise el, lovindu-l uşor cu palma pe cap şi scarpinîndu-l între urechi, pe care Colț Alb şi le lipise de placere.

Capitolul 2
TARA DE JOS
Colț Alb coborî de pe vapor la San-Francisco. Era înmarmurit. În adîncul ființei lui, dincolo de orice proces rațional sau act conştient, el asociase puterea cu divinitatea. Şi niciodata oamenii albi nu i se parusera zei atît de luminați cum i se pareau acum cînd paşea pe caldarîmul încins din San- Francisco. Colibelor de lemn pe care le cunoştea le luasera locul cladiri uriaşe. Strazile erau pline
de primejdii -trasuri, caruțe, maşini, cai puternici de povara care trageau camioane enorme şi
monstruoase, tramvaie electrice sunau şi zornaiau prin mijlocul strazii, scrîşnindu-şi amenințarea lor încapațînata, aidoma rîşilor pe care îi cunoscuse odinioara în padurile Nordului.
Toate acestea erau manifestari ale puterii. În toate şi îndaratul tuturor acestora se afla omul, cîrmuind şi supraveghind, exprimîndu-se pe sine, ca de obicei, prin dominația lui asupra materiei. Era ceva grozav, amețitor. Colț Alb parea înspaimîntat. Îl cuprinse teama. Aşa cum pe vremea copilariei lui fusese facut sa simta cît era de mic şi de neputincios, în prima zi cînd venise din wild în tabara lui Castor Cenuşiu, tot astfel acum, deşi în plina putere, se simțea mic şi slab. Şi vai, cît de mulți zei erau! Iar furnicarul acesta al zeilor îl amețea. Vuietul strazii îl asurzea. Îl înnebunea aceasta grozava şi nesfîrşita agitație şi mişcare din jur. Simțea mai mult ca oricînd ca depinde de dascalul iubirii, pe ale carui urme calca acum şi pe care pentru nimic în lume nu l-ar fi scapat o clipa din ochi.
Lui Colț Alb nu-i era însa harazit sa aiba despre oraş decît o viziune de coşmar – o experiența ca un vis urît, ireal şi teribil, care mult timp dupa aceea îl va urmari în visele lui. Stapînul îl sui într- un vagon de bagaje unde îl lega cu un lanț într-un colț, printre gramezi de cufere şi valize. Acolo, puterea o deținea un zeu scund şi musculos; acesta azvîrlea cu mult zgomot lazi şi cutii, pe care le tîra pe uşa înauntru şi apoi le trîntea peste gramada sau le arunca afara prin uşa, lovind şi izbind cu ele, iar alți zei, care le aşteptau jos, le prindeau.
Şi, în acest infern al bagajelor, Colț Alb statea parasit de stapînul lui. Sau cel puțin aşa credea el, pîna ce mirosi alaturi sacii de pînza cu hainele stapînului şi se puse sa le pazeasca.
– Era şi timpul sa vii – mormai zeul vagonului, un ceas mai tîrziu, cînd Weedon Scott aparu în uşa, Cîinele asta al dumitale nu ma lasa sa ma ating de lucruri.
Colț Alb ieşi din vagon. Era surprins. Oraşul de coşmar disparuse. Vagonul nu fusese pentru el decît o odaie într-o casa, şi cînd intrase în oraş, lumea se gramadise în jurul lui. Între timp, oraşul disparuse. Nu-l mai asurzea zgomotul lui. I se întindea înainte un ținut surîzator, cu soare plin de stralucire, o atmosfera ce te îmbia la lîncezeala. Numai ca nu avu timp sa se minuneze de aceasta transformare. O primi şi pe aceasta cum primea toate faptele şi manifestarile de neînțeles ale zeilor. Aşa era felul lor.
Îi aştepta o trasura. Un barbat şi o femeie se apropiara de stapîn. Femeia îşi desfacu brațele şi apoi le încrucişa pe dupa gîtul stapînului – un gest duşmanos! în clipa urmatoare, Weedon Scott se desprinse din îmbrațişare şi se apropie de Colț Alb, care mîrîia de parca ar fi fost un diavol furios.
– Nu-i nimic, mama – facu Scott în timp ce-l ținea strîns pe Colț Alb şi încerca sa-l linişteasca. A crezut ca ai de gînd sa-mi faci vreun rau şi el nu poate îndura aşa ceva. Nu-i nimic. O sa se deprinda el, curînd.
– Şi, între timp am sa pot sa-mi alint fiul doar atunci cînd cîinele lui n-o sa fie pe aproape – rise ea, deşi se facuse alba ca varul şi se simțea rau din pricina sperieturii pe care o trasese.
Se uita la Colț Alb, care mîrîia, se zburlea şi o privea cu rautate.
– Trebuie sa învețe şi va învața fara întîrziere – zise Scott. Începu sa-i vorbeasca lui Colț Alb cu blîndețe, pîna ce îl potoli. Apoi glasul îi deveni mai poruncitor: Jos! Culcat!
Acesta era unul din lucrurile pe care Colț Alb le învațase de Ia stapînul lui şi dadu ascultare, deşi se culca în sila şi îmbufnat.
– Acum, mama. Scott îşi deschise brațele ca s-o primeasca, dar nu-şi lua ochii de la Colț Alb! Culcat! îi porunci el. Culcat!
Zbîrlindu-se tacut, pe jumatate ghemuit în timp ce se ridica, Colț Alb se lasa înapoi şi urmari repetarea gestului duşmanos. Dar nici aceasta şi nici îmbrațişarea zeului, care urma dupa aceea, nu-l vatamara pe stapîn. Apoi, sacii cu haine fura urcați în trasura, zeii straini şi dascalul iubirii se suira şi ei, iar Colț Alb o porni pe urma lor, cînd gonind atent dupa ei, cînd zbîrlindu-se la caii ce alergau. Cauta sa le atraga atenția ca el e de fața şi ca vegheaza sa nu i se întîmple vreun rau zeului pe care-l trageau cu atîta iuțeala peste întinderea aceea.
Dupa un sfert de ceas, trasura trecu printr-o intrare de piatra şi apoi printre doua rînduri de nuci ce se bolteau deasupra drumului, înlanțuindu-se. De o parte şi de alta se întindeau pajişti, iar suprafețele lor mari erau presarate ici şi colo cu stejari voinici, cu brațe lungi, puternice. Nu departe de acolo, pajiştile cu fînețe, arse de soare, pareau bronzate, aurii, contrastînd cu verdele proaspat al ierbii îngrijite; iar mai departe erau dealurile roşcate şi paşunile de munte. La capatul pajiştei, pe primul dîmb de la marginea vaii, se zarea o casa cu terasa, mare şi cu multe ferestre.
Colț Alb nu prea avu cînd sa vada toate acestea. Trasura abia intrase pe moşie cînd îl şi ataca un cîine ciobanesc, cu ochii scaparatori şi cu botul ascuțit, pe buna dreptate indignat şi plin de mînie. Statea între el şi stapînul lui, desparțindu-l. Colț Alb nu mîrîi amenințator, dar parul i se zburli pe trup în timp ce porni tacut la asaltul ucigaş. Dar asaltul n-avea sa fie dus pîna la capat. Se opri pe neaşteptate, stîngaci, cu picioarele dinainte țepene, încordîndu-se împotriva avîntului care-l ducea înainte. Aproape ca se aşeza jos, pîna într-atît dorea acum sa se fereasca de atingerea acelui cîine pe care fusese cît pe ce sa-l atace. Era o cațea, şi legea rasei lui punea între ei o bariera de netrecut. S-o atace, ar fi însemnat nici mai mult nici mai puțin decît o încalcare a propriului lui instinct.
Nu acelaşi lucru se întîmpla însa şi cu cațeaua. Fiind femela, ea nu avea un asemenea instinct. Pe de alta parte, fiind cîine ciobanesc, frica ei instinctiva de wild şi mai ales de lup era neobişnuit de puternica. Pentru ea, Colț Alb era lup, tîlhar din moşi-stramoşi, care pradase turmele ei înca din acele vremuri în care oile au fost adunate în turma pentru prima oara şi au fost pazite de vreunul din strabunii ei necunoscuți. Aşa ca, atunci cînd Colț Alb renunța sa mai atace şi ramase locului înțepenit, cu gîndul sa ocoleasca ciocnirea, sari ea la el. Colț Alb mîrîi fara voie cînd îi simți dinții înfigîndu-i-se în umar, dar nu facu nici o încercare s-o muşte. Se dadu înapoi conştient, cu picioarele țepene, şi încerca sa se fereasca de ea. Sarea cînd într-o parte, cînd într-alta, se ghemui şi se învîrti în juru-i, zadarnic însa. Cațeaua era mereu între el şi drumul pe care voia sa-l apuce.
– Aici, Collie! striga strainul din trasura.
Weedon Scott rîse.
– Nu-i nimic, tata. E o buna disciplina. Colț Alb are multe de învațat şi e foarte bine ca a şi început. O sa se obişnuiasca.
Trasura o porni, iar Collie îi aținu din nou calea lui Colț Alb. El încerca s-o întreaca departîndu- se de drum şi gonind prin pajişte; dar ea alerga în cercul interior, mai mic, şi era mereu prezenta, înfruntîndu-l cu cele doua şiruri de dinți stralucitori. Colț Alb dadu ocol şi facu cale întoarsa, traversa drumul apucînd-o pe cealalta pajişte şi din nou ea îi ținu piept.
Trasura gonea, ducîndu-l pe stapînul lui cu ea. Colț Alb o zari disparînd printre copaci. Situația era disperata. Încerca din nou sa faca un ocol. Cațeaua se ținu dupa el, alergînd cu repeziciune, apoi deodata, Colț Alb se întoarse spre ea. Era un vechi vicleşug de-al lui, pe care îl folosea la bataie. O izbi zdravan cu umarul. Nu numai ca o dadu peste cap, dar cum alergase repede, ea se rostogoli cazînd cînd pe spate, cînd pe o parte, zbatîndu-se sa se opreasca, agațîndu-se cu picioarele de prundiş şi scoțînd un urlet ascuțit în care îşi plîngea mîndria ranita şi revoltata.
Colț Alb nu aştepta. Drumul era liber şi nici nu dorea altceva. Cațeaua se lua dupa el fara sa-şi curme o clipa urletul. Drumul se deschidea acum drept, şi cum era vorba de o fuga adevarata, Colț Alb avea ce s-o învețe. Ea alerga ca o smintita, ca o apucata, încordîndu-se la maximum, cu o stradanie vizibila la fiecare saritura; Colț Alb însa îi scapa mereu, pe nesimțite, fara nici un efort, alunecînd deasupra pamîntului ca o naluca.
Pe cînd dadea ocol casei spre poarta cea mare, nimeri peste trasura. Aceasta se oprise şi stapînul tocmai cobora. În clipa aceea, cum era înca în plina viteza, Colț Alb îşi dadu seama ca dintr-o parte se pornise un atac brusc împotriva lui. Duşmanul era un ogar care se napustise asupra-i. Colț Alb încerca sa-i țina piept. Gonea însa prea tare şi ogarul era prea aproape. Fu lovit într-o parte, dar avîntul cu care gonea era atît de puternic şi lovitura atît de neaşteptata, încît Colț Alb se trezi la pamînt, dîndu-se peste cap. Ieşi din învalmaşeala cu o grimasa de rautate şi cu urechile lipite de cap, cu buzele şi nasul încrețite, clampanind cu dinții în gol în clipa în care gîtlejul ogarului scapase ca prin minune de colții lui.
Stapînul venea degraba, dar era înca departe. Collie fu cea care îl scapa cu viața pe ogar. Înainte ca Colț Alb sa fi apucat sa sara şi sa dea lovitura mortala, sosi Collie. Fusese trasa pe sfoara şi întrecuta la alergatura, ca sa nu mai vorbim ca fusese data peste cap fara ruşine, în prundiş. Venea ca o furtuna – o furtuna izvorîta din mîndria revoltata, dintr-o mînie lesne de înțeles şi dintr-o ura instinctiva fața de acest tîlhar al wildului. Îl izbi pe Colț Alb în unghi drept, pe cînd el se pregatea sa sara, şi din nou Colț Alb se trezi doborît la pamînt, dîndu-se peste cap.
Stapînul îl ajunse în clipa urmatoare şi-l apuca cu o mîna pe Colț Alb, în timp ce tatal lui chema cîinii.
– Frumoasa primire, n-am ce zice, pentru un biet lup singuratic din Arctica! spuse stapînul, în timp ce Colț Alb se liniştea sub palma lui mîngîietoare. De cînd e el pe lume n-a fost doborît de pe picioare decît o singura data, şi iata ca acum, în treizeci de secunde a fost rostogolit de doua ori!
Trasura plecase, iar în casa aparura alți zei straini. Unii se țineau respectuos la distanța; doi dintre ei însa, doua femei, savîrşira actul acela vrajmaş, agațîndu-se de gîtul stapînului. Dar Colț Alb începu sa îngaduie acest lucru. Nu parea sa însemne ceva rau, iar zgomotele pe care zeii le faceau nu aveau nimic amenințator. Îi aratara şi lui bunavoința, numai ca el îi ținu la distanța cu un mîrîit, ceea ce de altfel facu şi stapînul cu vorba. În asemenea împrejurari, Colț Alb se lipea de picioarele stapînului, care îl batea uşor cu palma pe cap, liniştindu-l.
Cînd porunci „Dick culcat”!, ogarul care urcase treptele se culca pe o parte în prag, continuînd sa mîrîie şi sa-i arunce priviri întunecate nepoftitului acestuia. Collie fusese lasata pe seama uneia din femeile zeilor, care o prinsese cu brațele de gît, alintînd-o şi mîngîind-o; cațeaua parea însa tare încurcata şi era suparata foc, gemea furioasa, jignita ca se îngaduise prezența acestui lup şi convinsa ca zeii faceau o greşeala.
Zeii, toți cîți erau, urcara scarile ca sa intre în casa. Colț Alb nu se dezlipea de stapînul lui. De pe pragul unde era, Dick mîrîi; Colț Alb, care suia scara, se zburli raspunzînd şi el printr-un mîrîit.
– Ia-o pe Collie înauntru şi lasa-i pe aştia doi sa se bata pîna s-or satura – fu de parere tatal lui
Scott. Au sa se împrieteneasca pîna la urma.
– Numai ca dupa aceea, ca sa-şi dovedeasca prietenia, Colț Alb o sa trebuiasca sa mearga la înmormîntare – rîse stapînul.
Scott-tatal privi cu neîncredere, mai întîi spre Colț Alb, apoi spre Dick, iar în cele din urma spre fiul sau:
– Vrei sa zici ca… Weedon dadu din cap.
– Întocmai. L-ar omorî pe Dick într-un minut, cel mult doua. Apoi se întoarse catre Colț Alb:
Hai, lupule! Tu trebuie sa intri în casa.
Colț Alb urca treptele, strabatînd culoarul cu paşi țepeni şi cu coada încremenita în sus. Nu-şi lua ochii de la Dick, pazindu-se de un atac dintr-o coasta, gata sa se apere împotriva oricarei manifestari salbatice a necunoscutului, care se putea napusti asupra lui din casa. Dar nimic de care sa se teama nu se napusti asupra lui din casa. Şi cînd ajunse înauntru, iscodi cu grija în jur, cautînd acel ceva, dar fara sa-l gaseasca. Apoi se culca cu un mîrîit de mulțumire la picioarele stapînului, urmarind cele ce se petreceau, gata în orice clipa sa sara în picioare şi sa lupte pentru viața, împotriva spaimelor pe care le simțea el ca trebuie sa pîndeasca, ca o cursa, sub podeaua locuinței.

Capitolul 3
TINUTUL ZEULUI
Prin firea lui, Colț Alb era o ființa adaptabila, iar pe lînga aceasta mai şi umblase mult şi cunoştea rostul şi nevoia de adaptare. Aci, în Sierra Vista – aşa se numea locul pe care-l stapînea judecatorul Scott – Colț Alb începu curînd sa se simta la el acasa. Nu mai avu nici un necaz mai serios cu ceilalți cîini. Aceştia ştiau mai multe despre rînduielile zeilor din łara de jos decît el, şi îl acceptasera în ziua în care îi întovaraşise pe zei în casa. Aşa lup cum era şi cu toate ca nu mai exista un alt precedent, zeii îi consfințisera prezența, iar ei, cîinii zeilor, nu puteau decît sa se supuna unei astfel de statorniciri.
La început, Dick se aratase țeapan prin forța împrejurarilor, mai tîrziu însa îl accepta calm pe Colț Alb, ca pe un bun în plus al stapînului. Daca ar fi fost dupa el, s-ar fi împrietenit la catarama cu Colț Alb, numai ca acesta se arata cu totul potrivnic prieteniilor. Colț Alb nu cerea celorlalți cîini decît sa-l lase în pace. În decursul întregii lui vieți de pîna atunci se ținuse departe de cei din rasa lui, şi acum dorea acelaşi lucru. Bunavoința lui Dick îl plictisea, aşa ca, mîrîind la el, îl punea pe goana de fiecare data. Prin parțile Nordului, pe unde fusese, învațase sa-i lase în pace pe cîinii stapînului şi nu uita aceasta nici aici. Nu voia decît sa fie lasat singur şi izolat, iar pe Dick nu-l lua în seama, şi înca în aşa masura, încît ființa aceasta liniştita îl lasa în pace, fara sa-i dea mai multa atenția decît dadea stîlpului de lînga gard.
Lucrurile nu stateau tocmai la fel şi cu Collie. Ea îl îngaduia pentru ca aceasta era hotarîrea zeilor, totuşi acest lucru nu însemna ca trebuie sa-l lase în pace. În capul ei staruia amintirea nenumaratelor crime pe care el şi ai lui le savîrşisera împotriva stramoşilor ei. Într-o zi sau chiar într-o generație nu puteau fi uitate pradaciunile facute în țarcurile de oi. Toate acestea o ațîțau şi o îmboldeau sa plateasca cu aceeaşi moneda. Ea nu îi putea împiedica pe zei, care îl îngaduiau, dar nimic n-o împiedica sa-i amarasca viața lui Colț Alb prin tot felul de şicane marunte. Îi desparțea o lupta de veacuri şi, în ce o privea pe ea, avea grija sa-i aminteasca asta mereu.
Şi aşa, Collie profita de faptul ca era cațea ca sa-l poata sîcîi şi chinui pe Colț Alb. Instinctul lui îl împiedica s-o atace, dar îndaratnicia ei nu-i îngaduia sa treaca cu vederea toate acestea. Cînd se napustea asupra lui, el se întorcea cu umarul aparat de blana spre dinții ei ascuțiți şi se departa țeapan şi cu demnitate. Cînd se nimerea la strîmtoare, Colț Alb se vedea silit sa faca un ocol, mergînd cu umarul spre ea, cu capul întors, cu o expresie de mare rabdare şi plictiseala pe fața şi în privire. Totuşi, o muşcatura în şold îi grabea uneori retragerea, facîndu-l sa-şi piarda prestanța. De obicei însa, Colț Alb izbutea sa-şi pastreze demnitatea, luîndu-şi o înfațişare aproape solemna.
Cînd putea, n-o lua în seama de fel pe Collie şi îşi facuse chiar un obicei sa nu-i iasa în cale. Ori de cîte ori o zarea sau o vedea venind, se ridica şi pleca.
Colț Alb avea de învațat înca multe şi în alte privințe. Viața în Nord era simplitatea însaşi în comparație cu activitatea complicata din Sierra Vista. În primul rînd trebui sa cunoasca familia stapînului. Într-un fel, era pregatit pentru acest lucru. Dupa cum Mit-sah şi Kloo-kooh aparțineau lui Castor Cenuşiu cu care împarțeau hrana, focul şi paturile, tot astfel acum, în Sierra Vista, toți locuitorii casei aparțineau dascalului iubirii.
Aici cunoştea însa o deosebire, poate chiar mai multe. Sierra Vista era o chestiune mult mai complicata decît tipia lui Castor Cenuşiu. Trebuia sa țina seama de mai mulți oameni. Aşa, de pilda, de judecatorul Scott şi de soția lui. Mal erau apoi cele doua surori ale stapînului, Beth şi Mary, soția acestuia, Alice, şi copiii lui, Weedon şi Mary, doi țînci de patru şi şase ani. Nimeni nu-i putea spune o vorba despre aceşti oameni, iar despre legaturile lor de sînge şi de rudenie nu ştia nimic şi niciodata n-ar fi fost în stare sa ştie. Totuşi pricepu repede ca aparțineau stapînului lui. Dupa aceea, observîndu-i ori de cîte ori avea prilejul, urmarindu-i în cele ce faceau, cercetîndu-i cum vorbesc şi deprinzîndu-se cu glasul lor, înțelese într-un rastimp destul de scurt cît de apropiați erau de stapînul lui şi de cîta bunavoința se bucurau din partea lui. Şi luînd seama la toate acestea. Colț Alb se purta cu ei la fel ca şi cu stapînul lui. Ceea ce era prețios pentru stapînul lui, prețuia şi el; ceea ce îi era drag lui, Colț Alb îndragea şi el, pazindu-l cu grija.
Aşa se petrecusera lucrurile şi cu cei doi copii. Toata viața îi fusese sila de copii. Îi ura şi se temea de mîinile lor. Lecțiile pe care le primise despre tirania şi cruzimea lor, în acea vreme cînd traise în satul indian, nu fusesera tocmai blînde. Cînd Weedon şi Mary venisera spre el întîia data, Colț Alb mîrîise amenințator, sagetîndu-i cu o privire mînioasa. Un ghiont de-al stapînului şi o vorba aspra îl forțasera atunci sa le primeasca mîngîierile, deşi continua sa mîrîie sub mînuțele lor, iar în mîrîitul lui nu exista nici o nota de placere. Mai tîrziu îşi dadu seama ca baiețelul şi fetița aceea erau de mare preț în ochii stapînului. Şi de atunci nu mai fu nevoie de nici un ghiont sau vorba aspra ca sa se lase mîngîiat.
Totuşi Colț Alb nu arata niciodata prea multe dovezi de dragoste. Îi îngaduia pe copiii stapînului cu neplacere, dar cu supunere, şi le îndura toate caraghioslîcurile aşa cum unii îndura o operație dureroasa. Cînd nu mai putea, se ridica şi pleca țanțoş şi hotarît. De la o vreme însa, copiii începura sa-i placa, dar continua sa nu arate asta. Nu s-ar fi apropiat niciodata de ei. Pe de alta parte, cînd îi vedea, în loc sa plece, îi aştepta sa vina la el. Şi ceva mai tîrziu, o licarire de mulțumire îi aparea în ochi, cînd îi vedea apropiindu-se, şi se uita dupa ei cu o ciudata urma de parere de rau, cînd îl paraseau ca sa-şi caute alte distracții.
Toate acestea erau doar o chestiune de educație care cerea timp. Dupa copii, Colț Alb mai arata considerație şi judecatorului Scott. Probabil ca doua erau motivele care îl împingeau la aceasta: în primul rînd era fara îndoiala un bun de preț al stapînului, iar în al doilea rînd era şi un om care se ținea deoparte. Lui Colț Alb îi placea sa stea culcat la picioarele lui, în tinda larga a casei, cînd acesta citea ziarul şi îi facea hatîrul din cînd în cînd sa-i arunce şi lui cîte o privire sau cîte un cuvînt – semne cu nimic suparatoare, dar care aratau ca recunoştea prezența şi existența lui Colț Alb. Aceasta se întîmpla însa cînd stapînul nu era pe aproape. Cum aparea el, toate celelalte ființe încetau sa mai existe pentru Colț Alb.
El îngaduia membrilor familiei stapînului sa-l alinte şi sa-i dea atenție, dar el nu le dadea niciodata ceea ce îi daruia stapînului. Nici o mîngîiere de-a lor nu-i trezea un geamat în gîtlej care sa însemne dragoste, şi oricît ar fi încercat ei, nu l-ar fi putut îndupleca sa se alinte şi în fața lor. Acest semn de uitare şi de parasire de sine, de încredere desavîrşita îl arata numai stapînului. De fapt, pe membrii familiei acestuia nu-i socotise niciodata altceva decît bunuri ale dascalului iubirii.
De asemenea, Colț Alb începu curînd sa deosebeasca familia, de servitori. Acestora le era frica de el, iar Colț Alb se stapînea sa nu sara la ei, doar pentru ca-i socotea şi pe aceştia ca aparținînd stapînului. Între Colț Alb şi ei exista doar neutralitate. Pregateau mîncarea pentru stapîn, spalau tacîmurile şi faceau şi alte treburi, întocmai ca şi Matt în Klondike. Pe scurt, erau dintr-ale gospodariei.
În afara de cele ale gospodariei, Colț Alb mai avea de învațat multe alte lucruri. Moşia stapînului era întinsa şi complicata, dar avea şi ea o margine. Pamînturile se terminau în şoseaua districtuala. Dincolo se întindea tarîmul comun al zeilor – drumurile şi şoselele, apoi, dupa celelalte garduri, erau moşiile altor zei. Mii de legi cîrmuiau aceste lucruri şi statorniceau orînduiala; şi totuşi, el nu pricepea cuvîntul zeilor şi nici nu exista vreo alta cale de a învața decît aceea a experienței. Dadea ascultare imboldurilor lui fireşti, pîna ce acestea îl faceau sa calce vreo lege. Dupa ce faptul acesta se repeta de mai multe ori, învața legea şi o respecta.
În educația lui însa, cele mai rodnice învațaminte erau cearta şi ghionturile pe care i le dadea stapînul. Datorita dragostei lui mari pentru stapîn, un ghiont din partea acestuia îl durea mult mai mult decît oricare din bataile pe care i le administrasera vreodata Castor Cenuşiu sau Smith Frumosu. Aceştia îi facusera doar carnea sa sufere; sub aceasta carne, spiritul lui se dezlanțuia cumplit şi neînfrînt. Ghiontul stapînului era însa întotdeauna prea uşor ca sa-i provoace durere în carne. Patrundea însa mai adînc. Era un semn ca stapînul se suparase, şi spiritul lui Colț Alb parea ca se întuneca ori de cîte ori i se întîmpla aşa ceva.
La drept vorbind, arareori primea ghionturi. Îi era de ajuns glasul stapînului. Şi dupa glasul lui, Colț Alb afla daca facuse bine sau rau. Cu ajutorul lui îşi îndrepta purtarea şi îşi potrivea faptele. Glasul acesta era pentru el busola dupa care se calauzea şi cu ajutorul careia învața sa deprinda obiceiurile vieții şi ale ținutului acestuia nou.
În Nord, singurul animal domestic era cîinele. Toate celelalte animale traiau în wild, şi daca nu se aratau prea cumplite, atunci deveneau prada care i se cuvenea cîinelui, în toata viața lui de pîna atunci, Colț Alb nu facuse altceva decît sa dea iama printre celelalte viețuitoare în cautarea hranei. Şi nu-i putea intra în cap ca în Sud era altfel. Dar acest lucru avea sa-l învețe curînd, în timpul şederii la Santa Clara Valley. Într-o dimineața, devreme, pe cînd hoinarea, o coti pe dupa colțul casei dînd peste un pui de gaina care scapase din curtea pasarilor. Impulsul lui natural îl împinse sa-l manînce. Cîteva salturi, o fulgerare a colților, un țipat de spaima, şi pasarea care o pornise prin lume fu înghițita! Era un pui de ferma, gras şi ademenitor; Colț Alb îşi linse buzele, gasind ca hrana fusese buna.
Mai tîrziu, în aceeaşi zi, dadu peste un alt pui, ratacit pe lînga grajduri. Unul din argați sari sa-l scape. Nu-i cunoştea felul lui Colț Alb, aşa ca lua ca arma un bici uşor de la şareta. La prima lovitura de bici, Colț Alb lasa puiul şi se napusti asupra omului. O bîta l-ar fi putut opri, dar un bici… Fara sa scoata un sunet şi fara sa clipeasca, mai primi din viteza înca o lovitura. Şi pe cînd se napusti asupra argatului, acesta scoase un strigat de spaima – „Doamne!” şi se dadu înapoi. Lasa biciul sa-i cada din mîna, aparîndu-şi gîtul şi brațele. Se alese cu antebrațul sfîşiat pîna la os.
O spaima de moarte îl cuprinse pe argat. II cutremura nu atît cruzimea lui Colț Alb, cît tacerea lui. Continuînd sa-şi apere gîtul cu brațul sfîşiat şi sîngerînd, încerca sa se retraga spre şura. Şi nu i- ar fi mers prea bine daca Collie nu şi-ar fi facut apariția la locul luptei. Aşa cum îl scapase cu viața pe Dick, îl scapa şi pe argat. Se napusti asupra lui Colț Alb cuprinsa de o furie nebuna. Avusese ea dreptate de la început. Ştiuse mai bine decît zeii cei nechibzuiți. Toate banuielile ei se adevereau. Aveau de-a face cu un vechi tîlhar, gata sa-şi reia şiretlicurile lui din totdeauna.
Argatul se refugie în grajd, iar Colț Alb dadu înapoi din fața colților cațelei, întorcîndu-se cu grumazul spre ei şi dînd tîrcoale. Collie însa nu se lasa, aşa cum îi era obiceiul, dupa ce trecea vremea cuvenita pedepsei. Dimpotriva, se aprinse şi se mînie tot mai tare, şi în cele din urma, Colț Alb, uitîndu-şi de mîndrie, fugi de ea peste cîmp.
– O sa se deprinda el sa dea pace puilor – zise stapînul. Dar nu pot sa-l învaț asta pîna nu-l prind asupra faptului.
Dupa doua nopți se petrecu şi faptul, dar pe o scara mult mai mare decît îşi închipuise stapînul. Colț Alb observase îndeaproape curtea pasarilor şi obiceiurile puilor. Noaptea, dupa ce intrara în coteț, el se cațara pe o stiva de scînduri aduse de curînd. De acolo se urca pe acoperişul unui coteț şi sari în curtea gainilor. O clipa mai tîrziu se afla în coteț şi macelul începu.
Dimineața, cînd stapînul ieşi în tinda, cincizeci de gaini albe din rasa Leghom, aşezate la rînd la picioarele argatului, îi atrasera atenția. Fluiera a paguba ca pentru sine, la început cu surprindere, dar mai apoi cu admirație. Se uita şi la Colț Alb, dar acesta nu arata ca i-ar fi ruşine sau ca s-ar simți vinovat. Şedea mîndru, ca şi cum ar fi facut într-adevar o fapta de isprava şi demna de lauda. Nu-şi putea închipui ca ar fi savîrşit vreun pacat. Buzele stapînului se strînsera cînd vazu isprava nelegiuita. Apoi îi vorbi cu asprime vinovatului fara voie şi în glasul lui nu era decît mînia de zeu. Îl împinse cu botul spre gainile ucise şi în acelaşi timp îl înghionti zdravan.
Colț Alb nu mai dadu nici o raita pe la curtea gainilor. Era ceva împotriva legii şi acum învațase aceasta. Apoi, stapînul îl lua în curtea gainilor. Imboldul lui natural cînd vazu hrana vie batînd din aripi în juru-i, chiar sub nasul lui, îl împingea sa sara la ele. Dadu ascultare acestui impuls, dar glasul stapînului îl opri. Îşi continuara timp de o jumatate de ora plimbarea prin curte. Din cînd în cînd, Colț Alb simțea din nou imboldul, dar de fiecare data cînd îi dadea urmare, glasul stapînului îl oprea. Astfel cunoscu legea, şi înainte de a fi parasit curtea gainilor învațase sa uite ca acestea existau.
– Un ucigaş de gaini nu poate fi niciodata vindecat. Judecatorul Scott clatina din cap cu tristețe în timpul prînzului, cînd fiul lui îi povesti lecția pe care i-o daduse lui Colț Alb. O data ce a luat obiceiul şi a prins gustul sîngelui… – şi dadu din nou din cap cu tristețe.
Weedon Scott nu era însa de aceeaşi parere cu tatal sau.
– Sa vezi ce am sa fac – îl înfrunta el în cele din urma. Am sa-l încui toata dupa-amiaza cu gainile.
– Dar gîndeşte-te la gaini – se împotrivi judecatorul.
– Ba mai mult chiar – continua fiul – pentru fiecare gaina ucisa am sa-ți dau un dolar-aur canadian.
– Dar şi tata trebuie sa puna ceva în ramaşagul asta -interveni Beth.
Cealalta sora se alatura şi ea lui Beth şi un cor aprobator se ridica în jurul mesei. Judecatorul Scott cazu la învoiala, înclinînd din cap.
– Bine, cumpani o clipa Weedon Scott. Daca pîna seara Colț Alb nu face rau nici unei gaini, pentru fiecare zece minute pe care le-a petrecut în curtea lor va trebui sa spui cu toata seriozitatea şi convingerea, ca şi cum ai fi la tribunal şi ai pronunța o sentința: „Colț Alb, eşti mai bun decît mi- am putut închipui!”
Familia urmarea de sus, fara sa fie vazuta, ceea ce se petrecea. Nu se întîmpla însa nimic. Încuiat în țarc şi parasit de stapînul lui, Colț Alb se culca şi adormi. La un moment dat se ridica şi merse pîna la jgheab sa bea apa. Pe gaini nici nu le lua în seama. Nici nu existau pentru el. La ora patru facu un salt din plina viteza, atinse acoperişul cotețului şi ajunse pe pamînt de partea cealalta, dupa care o lua agale spre casa. Învațase legea. Dupa aceea, pe terasa, înaintea întregii familii care facea haz, judecatorul Scott rosti încet şi solemn, de şaisprezece ori, în fața lui Colț Alb: „Colț Alb, eşti mai bun decît îmi închipuiam”.
Legile atît de numeroase îl zapaceau însa pe Colț Alb şi adesea îl faceau sa se dea de ruşine.
Trebuia sa învețe ca nu avea voie sa se atinga nici de puii altor zei. Apoi erau pisicile, iepurii de casa şi curcanii; pe toți trebuia sa-i lase în pace. Dupa ce învața cîteva din aceste legi, i se paru ca trebuie sa lase în pace toate vietațile. Afara, pe paşunea din spate, prepelițele puteau sa-i zboare pe sub nas nevatamate. Şi oricît ar fi fost el de încordat, tremurînd de nerabdare şi pofta, îşi stapînea instinctul şi statea locului. Dadea ascultare voinței zeilor.
Apoi, într-o zi, venind din nou pe paşunea dinapoia casei, îl vazu pe Dick care bagase în sperieți un iepure şi gonea dupa el. Stapînul privea fara sa se amestece. Ba chiar îl încuraja pe Colț Alb sa se alature vînatoarei. Şi aşa învața el ca iepurii nu sunt tabu. În cele din urma învața legea în întregime. Între el şi toate celelalte animale domestice nu trebuia sa existe duşmanie. Daca nu era cu putința sa fie prietenie, trebuia sa existe cel puțin neutralitate. Celelalte animale însa – veverițele, prepelițele şi iepurii – erau creaturi ale wildului, care nu s-au supus niciodata omului. Erau prada legiuita a oricarui cîine. Zeii aparau numai animalele domestice şi nu-i era îngaduit sa se repeada la ele. Zeii aveau drept de viața şi de moarte asupra supuşilor lor şi erau geloşi de puterea lor.
Viața de la Santa Clara Valley era complicata în comparație cu existența simpla din Nord. Şi principalul lucru pe care îl impunea acest labirint al civilizației era controlul, constrîngerea – un echilibru interior, tot atît de delicat ca o urzeala de paianjen care unduieşte în suflarea vîntului, dar în acelaşi timp e tare ca oțelul. Viața avea mii de aspecte, la care Colț Alb trebuia sa se adapteze – aşa de pilda era mersul la oraş, la San-Jose, gonind în spatele trasurii sau hoinarind pe strazi cînd trasura se oprea. Viața luneca pe lînga el, profunda, vasta şi variata, biciuindu-i simțurile, cerîndu-i fara încetare sa se deprinda şi sa faca fața imediat, silindu-l aproape totdeauna sa-şi înabuşe pornirile fireşti.
Erau macelarii unde carnea atîrna îmbietoare. Nu avea voie sa se atinga de aceasta carne. În casele pe care stapînul le vizita existau pisici carora trebuia sa le dea pace, şi pretutindeni se aflau şi cîini care mîrîiau la el şi pe care nu-i era îngaduit sa-i atace. Apoi, pe trotuarele aglomerate umblau nenumarați oameni, carora prezența lui le atragea atenția. Se opreau, îl priveau aratîndu- şi-l, îl cercetau, îi vorbeau şi, mai rau ca orice, îl bateau uşor cu palma. Şi el trebuia sa îndure contactul plin de primejdii al tuturor acestor mîini straine. Izbuti sa îndure toate acestea. Mai mult chiar, izbuti sa-şi înfrînga stîngacia şi sfiala. Accepta cu semeție atențiile mulțimii de zei straini. Respectului lor le raspundea şi el cu respect. Pe de alta parte, era ceva în el care împiedica crearea unei prea mari familiaritați. Îl bateau uşor şi treceau mai departe, încîntați de îndrazneala lor.
Nu toate aceste lucruri erau însa uşoare pentru Colț Alb. Cînd alerga înapoia trasurii, pe la periferia oraşului San-Jose, se întîmpla sa dea peste nişte baiețaşi care luasera obiceiul sa arunce cu pietre dupa el. Ştia totuşi ca nu-i era îngaduit sa se ia dupa ei şi sa-i faca una cu pamîntul. În aceste împrejurari era silit sa treaca peste instinctul lui de conservare, ceea ce şi facea, pentru ca se domesticea pregatindu-se sa faca şi el parte din lumea civilizata.
Totuşi Colț Alb nu era pe deplin mulțumit de aceasta rînduiala. El nu avea noțiuni abstracte despre dreptate şi despre lupta cinstita. Exista însa în viața o anume urma de dreptate şi tocmai aceasta îl facea sa urasca nedreptatea ca nu-i era îngaduit sa se apere de cei ce azvîrleau cu pietre în el. Uita ca în înțelegerea dintre el şi zei, aceştia trebuiau sa aiba grija de el şi sa-l apere. Într-una din zile însa, stapînul lui sari din trasura cu biciul în mîna şi le dadu o lecție zdravana celor care aruncau cu pietre. Dupa aceea nu mai aruncara cu pietre în el, iar Colț Alb pricepu acest lucru şi se arata foarte mulțumit.
Şi mai avu parte de o experiența asemanatoare. Pe drumul spre oraş, dînd tîrcoale crîşmei de la rascruce, trei cîini îşi facura un obicei de a se napusti asupra lui ori de cîte ori trecea pe acolo. Cum îi cunoştea felul lui de lupta, ucigaş, stapînul nu înceta sa-l învețe legea ca nu trebuie sa se bata. Urmarea fu ca, dupa ce învațase bine legea, se gasea la mare strîmtoare ori de cîte ori trecea prin fața crîşmei de la rascruce. Dupa primul atac, mîrîitul lui îi ținea de fiecare data la distanța pe cei trei cîini; ei însa se luau dupa Colț Alb, urlînd, sîcîindu-l şi suparîndu-l. O vreme îndura şi aceasta. Oamenii din cîrciuma îi ațîțau pe cei trei cîini sa-l atace. Într-o zi îi asmuțira chiar fațiş. Stapînul opri trasura.
– Pe ei! îl îndemna pe Colț Alb.
Lui Colț Alb nu-i venea sa-şi creada urechilor. Se uita la stapînul lui, apoi la cei trei cîini. Îşi întoarse din nou privirile spre stapîn, plin de nerabdare şi întrebator.
Stapînul dadu din cap:
– Pe ei, batrîne! înghite-i!
Colț Alb nu mai aştepta. Se întoarse şi facu un salt, fara sa mîrîie, printre duşmanii lui. Îi înfrunta pe toți trei deodata. Se auzira mîrîituri grozave, clanțanit de dinți; era o învalmaşeala grozava. Praful din drum se ridica în vazduh ca un nor, ascunzînd batalia. Dupa cîteva minute, doi dintre cîini se zvîrcoleau în praf, iar al treilea o lua la sanatoasa. Sari peste un şanț, se strecura printr-un grilaj de fler şi o tuli peste cîmp. Colț Alb îl urmari, alunecînd deasupra pamîntului ca un lup, ca o sageata şi fara sa faca zgomot. În plin cîmp îşi doborî duşmanul şi-l ucise.
O data cu acest triplu asasinat, principalele lui necazuri cu cîinii încetara. Se dusese zvonul prin întreaga vale şi oamenii începura sa aiba grija ca nu cumva cîinii lor sa-l supere pe lupul cel batauş.

Capitolul 4
CHEMAREA SEMINłIEI
Lunile treceau. În Sud, hrana era destula şi de lucru nimic, iar Colț Alb se îngraşase, îi mergea bine şi se simțea fericit. Nu traia numai în marginea de sud a lumii, ci şi în marginea existenței lui. Bunatatea omeneasca era ca un soare care stralucea deasupra lui, iar el înflorea ca o planta semanata în pamînt roditor.
Şi totuşi se deosebea întrucîtva de ceilalți cîini. Cunoştea mai bine legea decît cîinii care nu dusesera o alta viața, şi o respecta mai strict; dar mai era în el o urma de cruzime ascunsa, ca şi cum wildul ar mai fi dainuit în el, iar lupul din el ar fi fost doar adormit.
Nu se întovaraşea niciodata cu ceilalți cîini. Traise singur printre cei de o rasa cu el şi aşa îşi ducea traiul şi de-acum înainte. Fața de cîini avea o pornire de care nu se putea dezbara şi pe care o capatase înca pe vremea cînd era pui, înfruntînd persecuția lui Lip-Lip şi a haitei de caței, precum şi zilele de încleştare cu Smith Frumosu. Cursul normal al vieții lui suferise o schimbare. Şi parasindu-i pe ai sai, se alaturase omului.
Pe lînga aceasta, orice cîine din łara de Jos îl privea cu neîncredere. Trezea în el frica instinctiva de wild şi îl primea întotdeauna cu mîrîituri şi cu o ura razboinica. Colț Alb învațase însa ca nu era nevoie sa foloseasca colții împotriva-le. Ajungea sa-şi arate colții sau sa-şi încrețeasca buzele şi arareori se întîmpla sa nu izbuteasca sa-l faca pe cîinele care latrase şi se repezise la el sa se ghemuiasca de frica.
Dar Colț Alb trebuia sa mai îndure înca o încercare. Collie, cațeaua aceasta, nu-i dadea pace o singura clipa. Nu era atît de supusa legii ca el. Ea zadarnicea toate sforțarile stapînului de a o face sa se împrieteneasca cu Colț Alb. Tot timpul îi rasuna în urechi mîrîitul ei ascuțit şi nervos. Collie nu-i iertase întîmplarea cu uciderea puilor de gaina şi era convinsa ca intențiile lui nu puteau fi decît rele. Aşa ca-l gasea vinovat înca înainte de a fi facut ceva şi îl trata ca atare. Ajunsese o adevarata ciuma pentru el, era ca un polițist care îl urmarea pe dupa gard şi în jurul moşiei, şi daca ar fi aruncat macar o privire curioasa unui porumbel sau unui pui de gaina, ea ar fi izbucnit într-un urlet de indignare şi mînie. Felul preferat de a-i arata ca nu o ia în seama era sa stea întins cu capul pe labele dinainte, prefacîndu-se ca doarme. Lucrul acesta îi închidea întotdeauna gura şi o facea sa se linişteasca.
În afara de necazurile cu Collie, lui Colț Alb totul îi mergea bine. Învațase sa se controleze şi sa fie cumpanit şi cunoştea rînduiala. Ajunsese serios, calm şi însuflețit de o toleranța filozofica. Nu mai traia într-un mediu duşmanos. Pericolul, suferința şi moartea nu-l mai pîndeau la tot pasul. Cu timpul, necunoscutul înceta sa mai reprezinte pentru el o spaima şi o amenințare necontenita.
Viața era placuta şi uşoara. Se scurgea lin şi nu-l pîndeau nici spaima şi nici duşmanii.
Fara sa-şi dea seama, îi lipsea zapada.
„O vara necuvenit de lunga” – ar fi gîndit el daca ar fi putut sa judece acest lucru, dar aşa îi lipsea zapada doar într-un fel vag, inconştient. Tot astfel simțea o urma de dor pentru Nord, mai ales cînd în arşița verii suferea din pricina soarelui. Singurul efect al dorului era ca-l facea sa simta o nelinişte, tulburare, fara sa ştie de ce.
Colț Alb nu fusese niciodata prea zburdalnic. În afara de alintat şi de geamatul pe care-l scotea şi care se prefacea într-un mîrîit de dragoste, nu avea nici o alta cale de a-şi exprima dragostea. Şi iata ca-i fu dat sa descopere a treia cale. Îl suparase întotdeauna rîsul zeilor. Rîsul acesta îl înnebunea, îl facea sa turbeze. Dar nu se putea supara pe dascalul iubirii, şi cînd zeul, bine dispus şi glumeț, hotarî sa rîda de el, Colț Alb ramase uluit. Simțea arsura şi înțepatura mîniei lui de altadata, care încerca sa-şi faca loc şi sa biruie dragostea.
Nu putea fi mîniat, totuşi trebuia sa faca ceva. La început se arata plin de demnitate şi stapînul se porni sa rîda şi mai tare. Dupa aceea încerca sa fie mai solemn, şi stapînul rîse şi mai cu pofta decît înainte. În cele din urma stapînul rîse pîna ce-l facu sa-şi uite de demnitate. Falcile i se desfacura uşor, buzele i se ridicara puțin şi o expresie vesela, care era mai aproape de dragoste decît de gluma, îi licari în ochi. Învațase sa rîda.
Şi tot aşa învața el sa zburde cu stapînul, sa se lase buşit la pamînt şi dat peste cap, sa i se joace nenumarate feste neplacute. La rîndul lui se prefacea ca e suparat, zbîrlindu-se, mîrîind fioros şi clampanind din dinți ca şi cînd ar fi fost gata sa ucida. Nu-şi dadea însa frîu liber niciodata. Muşcaturile erau doar hapaituri în gol. Dupa o asemenea hîrjoneala, cu ghionturi şi lovituri, hapaiturile şi mîrîiturile aprinse şi furioase se întrerupeau din senin şi, stînd la cîteva picioare distanța unul de altul, se priveau. Apoi, tot atît de brusc ca soarele care rasare pe o mare furtunoasa, începeau sa rîda. Şi aceasta se termina întotdeauna cu o încolacire a brațului stapînului in jurul gîtului şi umerilor lui Colț Alb, care scîncea mîrîindu-şi cîntecul lui de dragoste.
Nimeni însa nu se mai putea juca cu Colț Alb. N-ar fi îngaduit el. Îşi pastra demnitatea, şi daca cineva încerca aşa ceva, mîrîitul lui amenințator şi coama zbîrlita numai la joaca nu îndemnau. Faptul ca-i îngaduia stapînului acest lucru nu însemna ca trebuia sa ajunga aidoma unui cîine oarecare, risipindu-şi dragostea în dreapta şi în stînga sa fie la cheremul oricui, ca sa se hîrjoneasca şi sa se distreze cu el. El iubea sincer şi refuza sa-şi piarda demnitatea sau sa-şi împarta dragostea. Stapînul lui mergea adesea calare, şi pentru Colț Alb una din principalele îndatoriri era sa-l însoțeasca. In Nord îşi aratase credința ostenind la ham; în Sud însa nu erau sanii, iar cîinii nu carau poveri în spate. Aşa ca îşi arata credința într-un fel nou, gonind pe lînga calul stapînului. Oricît de lunga ar fi fost ziua, Colț Alb nu se satura. Avea mersul lui de lup, lin, neostenit şi firesc, iar dupa cincizeci de mile de alergare ajungea mîndru înaintea calului.
În legatura cu calaritul, Colț Alb învața înca un grai – şi acesta cu atît mai remarcabil cu cît nu-l folosi în viața decît de doua ori. Prima oara se întîmpla într-una din zile, cînd stapînul încerca sa învețe un pur sînge, plin de foc, cum sa deschida şi sa închida poarta fara ca stapînul, care era calare, sa coboare. O data şi înca o data, acesta mîna calul în dreptul porții, încercînd sa-l faca s-o deschida, dar de fiecare data calul se speria şi sarea înapoi. Cu fiecare clipa devenea tot mai nervos şi mai iritat. Cînd se cabra, stapînul îl împungea cu pintenii, facîndu-l sa se lase pe picioarele de dinainte, dupa care calul începea sa azvîrle cu picioarele de dinapoi. Colț Alb urmarea ceea ce se întîmpla cu o nerabdare crescînda, pîna ce nu se mai putu stapîni şi, sarind înaintea calului, începu sa latre salbatic şi amenințator.
Dupa aceea, deşi mai încerca adesea sa latre şi deşi stapînul îl îndemna, nu mai izbuti decît o singura data, şi atunci în lipsa stapînului. O goana peste paşune, un iepure care țîşnise printre picioarele calului, o cotitura brusca, un pas greşit, o cadere la pamînt şi un picior rupt al stapînului – acestea fusesera cauza. Colț Alb se napusti furios la gîtul calului vinovat, dar glasul stapînului îl opri.
– Acasa! Du-te acasa! îi porunci stapînul cînd îşi dadu seama ca e ranit.
Lui Colț Alb nici prin cap nu-i trecea sa-l paraseasca. Stapînul ar fi vrut sa scrie un bilet, dar cauta zadarnic prin buzunare creion şi hîrtie. Aşa ca-i porunci din nou lui Colț Alb sa mearga acasa.
Acesta îl privi cu parere de rau, o porni din loc, apoi se întoarse şi gemu înfundat. Stapînul îi vorbi blînd, dar serios, iar Colț Alb îşi ciuli urechile, ascultînd cu o încordare dureroasa.
– Aşa, batrîne, du-te acasa – continua el – du-te acasa şi spune-le ce mi s-a întîmplat. Du-te acasa, lupule. Acasa!
Colț Alb ştia ce înseamna „acasa” şi, deşi nu pricepea celelalte cuvinte ale stapînului, înțelese ca voia sa se duca acasa. Se întoarse şi pleca în sila. Apoi se opri nehotarît şi privi în urma, peste umar.
– Acasa! se auzi porunca taioasa, şi de asta data Colț Alb asculta.
Cînd sosi Colț Alb, familia statea pe terasa, bucurîndu-se de racoarea dupa-amiezii. Se vîrî printre ei, rasuflînd din greu, plin de praf.
– S-a întors Weedon – exclama batrîna doamna Scott.
Copiii îl primira pe Colț Alb cu strigate de bucurie şi alergara în întîmpinarea lui. Colț Alb se feri însa şi se îndrepta spre terasa, dar ei îl înghesuira între scaunul leagan şi balustrada. Mîrîi şi începu sa fuga dintre ei. Mama copiilor îi privea cu îngrijorare.
– Marturisesc ca sunt neliniştita ori de cîte ori îl vad printre copii – facu ea. Mi-e teama ca într-o zi o sa se repeada la ei pe neaşteptate.
Mîrîind salbatic, Colț Alb sari din locul în care fusese înghesuit, rasturnîndu-i pe baiat şi pe fata. Mama îi chema la ea, liniştindu-i şi povațuindu-i sa nu-l sîcîie pe Colț Alb.
– Lupul ramîne lup – observa judecatorul Scott. Nu poți avea încredere în el.
– Dar el nu e lup – interveni Beth care îi ținea parte fratelui ei, în lipsa acestuia.
– Numai Weedon e de parerea asta – continua judecatorul. El presupune doar ca exista vreo urma de cîine în Colț Alb, dar, aşa cum marturiseşte el însuşi, nu ştie nimic precis despre asta. Cît despre înfațişarea lui…
Nu-şi termina fraza. Colț Alb statea dinaintea lui, mîrîind fioros.
– Cara-te de aici! Culcat! porunci judecatorul Scott.
Colț Alb se întoarse catre soția dascalului iubirii. Aceasta scoase un strigat de spaima cînd vazu ca o apuca cu dinții de rochie, tragînd de ea pîna ce sfîşie țesatura fragila. Colț Alb deveni centrul atenției tuturor celor din jur. Nu mai mîrîia, ci privea în fața, cu capul ridicat. Gîtlejul i se încorda spasmodic, dar nu putu scoate nici un sunet şi facea eforturi din tot trupul, cuprins de convulsiuni din pricina sforțarilor de a se elibera de acel lucru pe care nu-l putea grai şi care se zbatea sa iasa la lumina.
– Sper ca nu turbeaza – zise batrîna doamna Scott. I-am spus eu lui Weedon ca clima asta calda nu se potriveşte unui animal din Nord.
– Parca ar vrea sa vorbeasca – observa Beth.
În aceeaşi clipa, Colț Alb capata glas izbucnind într-un latrat puternic.
– Sa ştii ca i s-a întîmplat ceva lui Weedon – conchise soția acestuia.
Sarira cu toții în picioare, iar Colț Alb o lua la goana pe scari, privind înapoi sa vada daca-l urmeaza cineva. Latrase pentru a doua şi ultima oara în viața lui şi se facuse înțeles.
Dupa aceasta întîmplare, oamenii din Sierra Vista îl privira cu mai multa caldura şi chiar argatul al carui braț îl sfîrtecase încuviința ca era un cîine deştept, chiar daca era lup. Judecatorul nu-şi schimba însa parerea, aducînd argumente, spre nemulțumirea tuturor, prin masuratorile şi descrierile luate din enciclopedie sau din diferite lucrari de ştiințele naturii.
Zilele treceau una dupa alta, scaldînd necontenit în soare Santa Clara Valley. Dar pe masura ce se micşorau şi cea de a doua iarna a lui Colț Alb în Sud se apropia, facu o descoperire ciudata.
Dinții lui Collie nu mai erau atît de ascuțiți. Muşcaturile ei erau jucauşe şi blînde şi nu-l mai faceau sa sufere. Colț Alb uita ca ea îi facuse viața amara şi, ori de cîte ori zburda pe lînga el, raspundea cu seriozitate, încercînd sa fie şi el zburdalnic, dar neizbutind sa fie decît caraghios.
Într-una din zile, Collie îl porni într-o goana nesfîrşita prin paşunea din spate şi prin padure. Era într-o dupa-amiaza în care stapînul pleca calare, lucru pe care Colț Alb îl ştia. Calul aştepta înşeuat în fața uşii. Colț Alb şovai. Se petrecea însa în el ceva mai adînc decît legea pe care o învațase, decît obiceiurile care îl plamadisera, decît dragostea pentru stapînul lui, decît însaşi dorința lui de viața: şi în clipa în care, deşi înca nehotarît, Collie îl prinse uşor cu dinții, tulind-o apoi încolo, el se întoarse şi îi lua urma.
În acea zi stapînul calari singur, iar în padure, grumaz lînga grumaz, Colț Alb goni alaturi de Collie, tot aşa cum mama lui, Kiche, şi batrînul chior gonisera, cu mulți ani în urma, în codrii tacutului łinut de la Nord.

Capitolul 5
LUPUL ADORMIT
Pe vremea aceea, ziarele erau pline de ştiri despre îndrazneața evadare a unui condamnat din închisoarea San Quentin. Era un om fioros şi nici nu fusese ajutat de mîinile societații care îl modelasera. Mîinile societații sunt aspre şi omul acesta era o mostra izbitoare a operei societații. Era o bestie – o bestie, umana, e adevarat, dar o bestie atît de îngrozitoare, încît putea fi foarte bine socotit drept un carnivor.
La închisoarea din San Quentin se dovedise incorigibil. Pedeapsa nu-i putea înfrînge puterea.
Ar fi fost în stare sa moara cu gura încleştata, luptînd pîna la ultima suflare, dar nu putea sa îndure sa fie batut, înfrînt. Cu cît se lupta mai salbatic, cu atît societatea se purta mai aspru cu el şi singura urma pe care asprimea o lasa era ca îl facea şi mai fioros. Camaşa de forța, foamea, bataile şi ciomageala erau un tratament greşit pentru Jim Hall, dar acesta era tratamentul care i se aplica totuşi. Era tratamentul pe care îl primise înca de pe vremea cînd era un baiețandru zvelt, dintr-o mahala din San-Francisco – lut moale în mîinile societații, gata sa primeasca orice forma.
Cînd fu închis pentru a treia oara, Jim Hall dadu peste un gardian care era o bestie aproape tot atît de cumplita ca şi el. Gardianul se purta cu el ca un netrebnic, îl pîra pe nedrept directorului, îl vorbea de rau şi îl persecuta. Deosebirea dintre ei era ca gardianul purta o legatura de chei şi un revolver. Jim Hall nu avea decît mîinile goale şi dinții. Dar într-una din zile sari la gardian şi îi înfipse dinții în gît, ca un animal din jungla.
Dupa aceasta întîmplare, lui Jim Hall i se aplica regimul de carcera severa. Trai trei ani astfel. Acolo totul era de fier – podeaua, pereții şi tavanul. În tot acest timp nu vazu nici cerul şi nici lumina soarelui. Ziua era ca o penumbra, iar noaptea ca o linişte întunecata. Se afla într-un mormînt de fier, îngropat de viu. Nu vedea fața omeneasca şi nici nu putea vorbi vreunei ființe omeneşti. Cînd mîncarea îi era împinsa înauntru, mîrîia ca un animal salbatic. Ura pe toata lumea. Zile şi nopți de-a rîndul îşi urla turbarea, adresînd-o întregului univers. Apoi, saptamîni şi luni de- a rîndul nu scoase un sunet, framîntîndu-se în liniştea neagra. Era un monstru, o ființa atît de înspaimîntatoare, cum doar în vedeniile unui creier smintit putea sa apara.
Şi apoi, într-o noapte, evada. Directorul nu putea sa creada ca aşa ceva fusese cu putința, totuşi celula era goala; trupul unui gardian ucis zacea jumatate înauntru, jumatate afara. Alți doi gardieni ucişi marcau calea prin închisoare, spre zidurile dinafara. Îi ucisese cu mîinile ca sa nu faca zgomot.
Avea asupra lui armele gardienilor – un arsenal viu care gonea peste dealuri, urmarit de forța organizata a societații. Se pusese preț greu, în aur, pe capul lui. Fermierii zgîrciți îl pîndeau cu puştile. Sîngele lui putea sa achite o ipoteca sau sa îngaduie trimiterea unui fiu la universitate. Cetațenii devotați binelui obştesc îşi luara armele şi pornira în urmarirea lui. O haita de copoi adulmeca urma picioarelor lui sîngerînde. Iar copoii legii, animalele de bataie, platiți de societate, cu telefon, telegraf şi trenuri speciale se ținura pe urmele lui zi şi noapte.
Uneori, oamenii dadeau peste el şi îl înfruntau eroic, trecînd prin garduri de sîrma ghimpata, spre placerea publicului care citea reportajul la gustarea de dimineața. Dupa asemenea întîlniri, morții şi raniții erau transportați înapoi în oraş, iar locul le era luat de alții însetați de vînatoarea de oameni.
În cele din urma Jim Hall disparu. În zadar cautara copoii urma pierduta. Fermierii paşnici, de prin vai îndepartate, erau opriți de oameni înarmați şi siliți sa se legitimeze. Şi în acest timp, urme de-ale lui Jim Hall fura descoperite pe nenumarate povîrnişuri de catre pretendenții lacomi de bani – prețul sîngelui.
În acest timp, la Sierra Vista ziarele erau citite nu atît cu interes, cît mai ales cu teama. Femeile erau speriate. Judecatorul Scott rîdea cu nepasare, dar nu pe buna dreptate, deoarece într-una din ultimele lui zile ca magistrat, se întîmplase ca Jim Hall sa apara în fața lui şi sa fie condamnat. Şi în plina sala de şedința, în fața tuturor, Jim Hall spusese ca va veni ziua în care se va razbuna pe judecatorul care îl condamnase.
Pentru prima oara Jim Hall avusese şi el dreptate. Nu era vinovat de crima pentru care primise sa ispaşeasca pedeapsa. Era vorba de un „țap ispaşitor”, cum spun hoții şi polițiştii pe limba lor, şi Jim Hall fusese facut „țap ispaşitor” pentru o crima pe care nu o savîrşise. Din cauza celor doua condamnari mai vechi, judecatorul Scott îi daduse cincizeci de ani închisoare.
Judecatorul Scott nu era atotştiutor şi nu ştia ca se facuse partaş la o conspirație a poliției, ca marturiile fusesera aranjate şi false, ca Jim Hall nu era vinovat de crima care i se punea în seama. Iar Jim Hall nu ştia ca judecatorul Scott nu ştia nimic de toate acestea. El credea ca judecatorul ştie tot şi ca merge mîna în mîna cu poliția în savîrşirea acelei groaznice nedreptați. Şi astfel, cînd judecatorul Scott pronunța sentința de cincizeci de ani de moarte vie, Jim Hall, cuprins de ura fața de toate ființele societații care se purtasera netrebnic cu el, se ridica şi urla în sala de şedința, pîna ce fu tîrît afara de o jumatate de duzina de duşmani, îmbracați în uniforme albastre. Pentru el, judecatorul Scott era principalul vinovat, şi asupra judecatorului Scott îşi varsa el ura, aruncînd amenințari fara de sfîrşit, ca razbunarea lui va veni. Apoi, Jim Hall paşi spre moartea vie… şi evada.
Colț Alb nu ştia nimic de toate acestea. Dar între el şi Alice, soția stapînului, dainuia o taina. În fiecare seara dupa ce locuitorii din Sierra Vista mergeau la culcare, ea se scula şi îi dadea drumul lui Colț Alb sa doarma în sala cea mare. Colț Alb nu era un cîine de casa şi nici nu îi era îngaduit sa doarma înauntru, aşa ca în fiecare dimineața, la revarsatul zorilor, Alice se strecura jos şi îi dadea drumul afara, înainte ca familia sa se fi trezit din somn.
Într-o astfel de noapte, pe cînd toata casa dormea, Colț Alb se trezi, ramînînd încordat în tacerea nopții. Adulmeca vazduhul neînfiorat, desluşind mesajul pe care îl purta pe undele lui şi care îi spunea ca pe undeva prin împrejurime se afla un zeu. Îi ajunsera la urechi zgomotele pe care zeul le facea cînd se mişca. Colț Alb nu scoase nici un strigat furios. Nu era obiceiul lui sa faca aşa ceva. Zeul cel strain paşea uşor, dar Colț Alb paşea şi mai uşor, deoarece el nu purta haine care sa se frece de carnea trupului. Îl urmari în tacere. Vînase el în wild vietați care erau tare sperioase şi ştia ce înseamna sa cazi prin surprindere.
Zeul cel strain se opri la picioarele scarii celei mari şi asculta, iar Colț Alb încremeni, pîndind şi aşteptînd, de-ai fi zis ca e mort. Scara aceea ducea la dascalul iubirii şi la cele mai scumpe bunuri ale lui. Colț Alb se zbîrli, dar aştepta. Zeul cel strain ridica un picior. Începu sa urce scara.
Atunci lovi Colț Alb. Fara de veste şi fara un mîrîit, porni la lupta. Trupul îi țîşni în sus într-o saritura care îl propti drept în spatele zeului cel strain. Se agața cu labele dinainte de umerii omului şi în acelaşi timp îşi înfipse colții în ceafa acestuia. O clipa, o clipa destul de lunga, ramase
atîrnat de el, dar fu de ajuns ca sa-l rastoarne pe zeu pe spate. Se izbira amîndoi de podea. Colț Alb sari într-o parte şi, în timp ce omul se lupta sa se ridice, se napusti din nou, sfîşiind cu colții.
Întreaga Sierra Vista se trezi alarmata. Harmalaia de la parter parea facuta de vreo douazeci de draci care se încaierasera. Se auzira detunaturi de revolver. Apoi un glas de om scoase un urlet de groaza şi spaima, urmat de mîrîituri înverşunate, şi peste toate aceste zgomote se auzira prabuşindu-se şi sfarîmîndu-se mobile şi sticle.
Dar larma se stinse tot atît de iute pe cît începuse. Batalia nu durase mai mult de trei minute.
Familia înspaimîntata se înghesui în capul scarii. De jos, ca dintr-o prapastie întunecata, se auzea un gîlgîit, de parca aerul ar fi bolborosit în apa. Uneori, gîlgîitul se prefacea într-un sîsîit, aproape un şuierat. Dar şi acesta se stinse încet, curmîndu-se cu desavîrşire. Apoi, din bezna de nepatruns nu se mai auzi nimic afara de gîfîitul greu al unei vietați care se zbatea dureros pentru aer.
Weedon Scott învîrti butonul. Scara şi holul de jos fura inundate de lumina. Apoi, cu revolverul în mîna, el şi judecatorul Scott coborîra cu grija. Dar nu mai era nevoie de nici o masura de precauție. Colț Alb îşi facuse datoria. În mijlocul mobilelor sfarîmate şi rasturnate, zacînd pe o parte, cu fața acoperita de un braț, se afla un om. Weedon Scott se apleca deasupra lui, îi lua arma şi-l întoarse cu fața în sus. O rana cascata în gît arata felul în care murise.
– Jim Hall – zise judecatorul Scott. Tata şi fiu se privira cu înțeles.
Apoi se întoarsera spre Colț Alb. Zacea şi el pe o parte. Ochii îi erau închişi, dar pleoapele i se ridicara uşor. Colț Alb începu sai priveasca pe cei din jur cînd se aplecara asupra lui. Facu o sforțare sa dea din coada, dar nu izbuti decît sa o mişte puțin. Weedon Scott îl batu uşor cu palma şi din gîtlejul lui Colț Alb se auzi un mîrîit care însemna ca înțelesese. Nu era însa decît un mîrîit slab, care se stinse pe data. Pleoapele îi cazura închizîndu-se şi trupul paru ca se destinde, lațindu- se pe podea.
– E pe duca, saracul – murmura stapînul.
– O sa vedem noi – zise judecatorul – îndreptîndu-se spre telefon.
– Cred ca n-are decît o şansa la o mie – declara chirurgul dupa ce se straduise o ora şi jumatate cu Colț Alb.
Zorile patrundeau prin ferestre, facînd ca lumina becurilor sa paleasca. În afara de copii, întreaga familie se strînsese în jurul chirurgului sa afle sentința.
– Un picior dinapoi îi e rupt – urma el. Trei coaste frînte, dintre care cel puțin una i-a perforat
plamînii. Şi-a pierdut aproape tot sîngele din trup. E foarte probabil sa aiba leziuni interne. Pesemne ca a facut vreo saritura. Şi asta ca sa nu mai pomenesc de cele trei gloanțe care l-au gaurit. O şansa la o mie e într-adevar ceva optimist. N-are nici o şansa la zece mii.
– Dar nu trebuie pierduta nici o şansa care i-ar putea fi de ajutor – exclama judecatorul Scott. N- are nici o importanța cît costa. Du-l la raze X sau la orice altceva. Weedon, telegrafiaza imediat doctorului Nichols din San Francisco. Doctore, te rog, nu vreau sa te simți prost, dar ma înțelegi, trebuie sa facem tot ce este cu putința.
Chirurgul zîmbi cu bunavoința.
– Sigur ca înțeleg, merita sa se faca totul pentru el. Trebuie îngrijit aşa cum ați îngriji o ființa omeneasca, un copil bolnav. Şi nu uitați ce v-am spus de temperatura. Ma întorc la zece.
Şi Colț Alb fu îngrijit. Propunerea judecatorului Scott de a se aduce o sora fu respinsa cu indignare de catre fete, care îşi asumara acest rol. Iar Colț Alb cîştiga singura şansa la zece mii pe care chirurgul i-o refuzase.
Medicul nu era însa vinovat ca judecase greşit. Toata viața lui nu îngrijise şi nu operase decît oameni delicați, crescuți în lumea civilizata, care traiau la adapost şi care aveau înapoia lor multe generații ce traisera şi ele la adapost. În comparație cu Colț Alb, aceştia erau gingaşi şi lipsiți de vlaga, agațîndu-se de viața cu degete neputincioase. Colț Alb venise de-a dreptul din wild, unde cel slab piere curînd şi unde nimeni nu are parte de adapost. Slabiciunea nu salaşluise nici în tatal, nici în mama lui şi nici în generațiile trecute. Colț Alb moştenise o constituție de fier şi vitalitatea wildului, iar toata faptura lui, sufletul şi carnea trupului lui, totul se agața de viața cu acea îndaratnicie pe care odinioara toate vietațile o aveau.
Tinut captiv, fara sa poata face vreo mişcare din pricina bandajelor şi ghipsului, Colț Alb lîncezi aşa saptamîni şi saptamîni. Dormea ceasuri întregi şi în tot acest timp avu nenumarate vise; prin mintea lui defilara cortegii nesfîrşite de naluciri de prin łara Nordului. Toate fantomele trecutului se trezisera şi venisera lînga el. Şi aşa, trai din nou alaturi de Kiche în vizuina, se tîrî tremurînd la picioarele lui Castor Cenuşiu ca sa i se supuna, ca sa-şi poata scapa viața, goni dinaintea lui Lip- Lip şi a haitei de caței care-l latrau ca apucați.
Umbla din nou strabatînd tacerea, vînînd hrana vie în timpul lunilor de foamete; şi apoi începu din nou sa goneasca în fruntea atelajului, iar biciul facut din mațe, pe care îl mînuia Mit-sah sau Castor Cenuşiu, pocni din nou în spatele lui şi auzi iaraşi glasurile strigînd „Raa! Raa!” cînd ajungeau la cîte o trecatoare îngusta, iar atelajul se strîngea ca un evantai ca sa poata trece. Retrai zilele de la Smith Frumosu şi luptele pe care le daduse atunci. În asemenea clipe chelalaia şi mîrîia în somn, iar cei din jur ziceau ca viseaza urît.
Exista însa un coşmar care îl facea sa sufere cel mai cumplit – monştrii electrici – tramvaiele care sunau din clopot şi care îi apareau ca nişte rîşi uriaşi, urlînd. Statea pitulat pe dupa tufişuri, pîndind veverița pe care o aştepta sa se încumete sa coboare pe pamînt, îndeajuns de departe de adapostul ei din copac. Apoi, cînd sarea la ea, aceasta se prefacea într-un tramvai, amenințator şi grozav, care se ridica înaintea lui ca un munte, scoțînd sunetele de clopot şi împroşcîndu-l cu limbi de foc. Şi tot aşa se întîmpla cînd îl provoca pe şoim sa coboare din înalțimi. Acesta țîşnea în jos şi din înalturile unde plutea, prabuşindu-se asupra lui şi prefacîndu-se tot în acel tramvai pe care îl întîlnea pretutindeni. Se mai facea ca se afla din nou în țarcul lui Smith Frumosu. În jur se adunau oamenii, iar el ştia ca avea sa urmeze o lupta. Pîndea poarta ca sa-şi vada potrivnicul intrînd. Poarta se deschidea şi, napustindu-se asupra lui, intra tot înspaimîntatorul tramvai. Visele acelea revenira de mii şi mii de ori, şi de fiecare data groaza pe care i-o inspirau era mai teribila ca niciodata.
Apoi veni ziua cînd îi fu scos ghipsul şi ultimul bandaj. Fu o adevarata sarbatoare. Toata Sierra Vista era de fața. Stapînul îl scarpina dupa ureche, iar el îşi îngîna mîrîitul lui de dragoste. Soția stapînului îl striga „Lup binecuvîntat”, iar numele acesta fu primit cu urale şi toate femeile strigara
„Lupul binecuvîntat”.
Încerca sa se ridice în picioare dar, dupa cîteva încordari, cazu de slabiciune. Zacuse atît de mult, încît muşchii îşi pierdusera agilitatea şi toata puterea se scursese din ei. Se simți puțin ruşinat din pricina slabiciunii, ca şi cum într-adevar nu şi-ar fi facut datoria fața de zeii lui. De aceea începu sa faca sforțari eroice sa se ridice şi în cele din urma izbuti sa stea pe cele patru picioare, şovaind şi clatinîndu-se înainte şi înapoi.
– Lupul binecuvîntat! exclamara în cor femeile. Judecatorul Scott îl privea triumfator.
– Gura voastra sa-l boteze astfel – zise el. Tot aşa cum m-am împotrivit eu odinioara. Nu exista cîine care sa fi putut face ceea ce a facut el. E lup.
– Un lup binecuvîntat – îl îndrepta soția lui.
– Da, un lup binecuvîntat – încuviința judecatorul. Şi aşa am sa-i zic de aici înainte.
– Va trebui sa învețe din nou sa mearga – zise chirurgul. Cred ca ar putea foarte bine sa înceapa chiar de acum. Sigur ca n-o sa-i para rau. Luați-l afara.
Şi Colț Alb ieşi ca un rege, cu toata Sierra Vista în jurul lui, urmarindu-l cu privirea. Era tare slabit şi, cînd ajunse pe pajişte, se întinse sa se odihneasca puțin.
Apoi, procesiunea o porni mai departe. Simțea cum i se întaresc muşchii pe masura ce-i punea în mişcare şi sîngele începea sa-i curga prin ei. Ajunsera Ia grajduri şi acolo, în poarta, Collie statea întinsa cu o jumatate de duzina de pui durdulii care se jucau în jurul ei, la soare.
Colț Alb privi mirat. Collie mîrîi la el amenințator, ceea ce îl facu sa se țina la distanța. Stapînul împinse cu vîrful piciorului un pui care se țîra spre el. Colț Alb se zbîrli banuitor, dar stapînul îi facu semn ca totul e în ordine. Collie, pe care una din femei o înlanțuise cu brațele, îl supraveghea geloasa şi cu un mîrîit care spunea ca nu e totul în ordine.
Cațeluşul se tîra dinaintea lui. Colț Alb îşi ciuli urechile şi îl urmari plin de curiozitate. Apoi, nasurile lor se atinsera şi simți pe obraz limba mica şi calda a puiului. Fara sa-şi dea seama, Colț Alb scoase limba şi îl linse pe bot.
Aplauzele şi strigatele de bucurie ale zeilor salutara cele petrecute. Colț Alb era mirat şi îi privy cu surprindere. Apoi începu sa simta o slabiciune şi se întinse pe jos, cu urechile ciulite, cu capul lasat pe o parte, privind la pui. Ceilalți cațeluşi se tîrîra şi ei spre Colț Alb, spre marea neplacere a lui Collie; iar el îi lasa cu toata seriozitatea sa se cațere şi sa se rostogoleasca peste el. La început, în mijlocul aplauzelor zeilor, se mai simți ceva din sfiiciunea şi stîngacia lui de odinioara. Acestea se ştersera însa, pe masura ce puii îşi continuara giumbuşlucurile şi înghionteala lor, iar el statu mai departe întins, cu ochii întredeschişi, şi calm, ațipind la soare.