Şi paserile se înţeleg între ele. Dumneavoastra poate nu ma veţi crede. Atatapaguba! Dar eu ştiu multe asupra lucrului astuia de la gaiţa mea, de la gaiţa mea care, fiindca am învaţat-o sa vorbeasca omeneşte, mi-a descoperit cateva taine ale graiului pasaresc. Dumneata, spre pilda, auzi ciripind o randunica, crezi ca i-a venit, aşa, un gust, sa faca galagie, în vreme ce dansa da poveţe puişorilor ei: „Nu ieşiţi la marginea cuibului!”, „Nu strigaţi cand nu sunt eu cu voi!”, „Tst! pisica!” O vrabie ciripeşte pe gard. Dumitale puţin îţi pasa. Şi ei, biata! i-a sarit inima din loc: „Uliul!” în nopţile cu luna asculţi privighetoarea – te încanta; ajungi sa crezi ca pentru tine îşi varsa în galgairi ploaia de margaritare. Nici nu banuieşti ca-şi plange numai dragostea ei.
Aşa, mulţumita gaiţei mele, am ascultat, deunaziţ o convorbire între un macaleandru şi-un scatiu. Sa v-o spun:
„Cioc! cioc! cioc!” se aude de departe. Macaleandrul zice:
– E ciocanitoarea!
– Ciocanitoarea – raspunse scatiul – ce-o fi ciocanind mereu?
– Cauta veveriţa, îl desluşeşte macaleandrul. -Veveriţa? De ce?
– Uraţi îmi sunteţi voi, scatiii, ca nu ştiţi nimic. Nu-i cunoşti povestea? Sa ţi-o spun!
Marturisesc ca vreo cateva ciripiri nu le-am înţeles, dar le-am Wit însa minte. Acasa i le-am spus gaiţei, şi gaiţa mi le-a talmacit. Aşa, va pot spune, întocmai, dupa zisele macaleandrului, povestea ciocanitoarei:
.. .Demult, m-asculţi, scatiule? începe macaleandrul, demult tare, la-nceput, pe cand oamenii erau puţini de tot, şi poamele şi mai puţine, veveriţa a dat, într-o buna zi, peste un pom ciudat, cu roada rotunda, tare, dar cu miezul dulce şi gustos. Daduse, frate, peste alun. I-au placut alunele şi, vezi, fiinţa prevazatoare, sa nu mai paţeasca, cum o paţise, cand rosese o iarna întreaga coaja copacilor, sa se hraneasca, ce i-a venit în gand? Sa stranga alune. Şi şi-a umplut scorbura de cu toamna. Tocmai se bucura ca daduse norocul peste dansa, facea planuri mari, sa nu se mişte toata iama din casuţa ei, nici cu varful botului sa nu miroasa viforniţa cand, într-o buna dimineaţa, se zgaraie la un picior într-o coaja. Cauta – coaja de aluna. De unde? Ca ea nici nu se atinsese înca de merindele stranse. Cerceteaza: un sfert de alune mancate! S-a mahnit veveriţa, dar s-a şi maniat. S-a pus la panda, sa prinda pe hoţ. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu copacul, şi-a aşteptat. Ce era? Ciocanitoarea, cum o vezi: sai ici, vara-te colea, da de scorbura, în scorbura de alune, şi, cum e iscusita, a înţeles ea ca-n alune trebuie sa fie ceva. Plisc are, slava Domnului! Craţ! iaca şi miezul. Bun! Craţ-craţ-craţ, s-a pus pe mancat. Din ziua aceea venea în fiece amiaza sa-şi ia pranzul. în dimineaţa cand o pandea veveriţa, a sosit tot aşa zglobie, dar de-abia intra în scorbura ca veveriţa se repezi. Ciocanitoarea vroi s-o zbugheasca afara, dar veveriţa o prinse de coada! Da-i în sus, da-i în jos, lasa coada, ca şoparla, în laba veveriţei, şi pe ici ţi-e drumul. Mai tarziu, cand i-a venit inima la loc, şi s-a vazut fara coada, s-a întors la veveriţa sa se roage de dansa. N-a mai intrat în scorbura, şi, smerita, a batut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar veveriţa îşi mutase culcuşul. De atunci mereu ciocaneşte la fiecare copac, dar nici ca da de raspuns…
– Zi, de atunci – întreaba scatiul – n-are ciocanitoarea coada…
– Vezi bine… Ssst! Uite-o…
Ma uit şi eu. O fulgerare roşie strabate luminişul. Ciocanitoarea se caţara cu ghearele de trunchiul unui mesteacan şi—l ciocaneşte de jos pana sus. Apoi trece la alt copac şi la altul. Fagul suna mai tare, frasinul mai înabuşit. Un stejar gaunos rasuna ca un harb. Şi ciocanaşul bate mereu, se duce, se şterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe:
Cioc! cioc! cioc!
Scatiul piuie iar:
– Ştii una, frate macaleandre? Eu cred ca tot ce mi-ai spus sunt numai nişte vorbe. Ea ciocaneşte fiindca suge din mustul copacilor – i-o fi placand hrana asta. •
Macaleandrul se supara:
– Se cunoaşte ca eşti pasare neispravita. S-o fi hranind ea cu mustul copacilor, dar ce şi-o fi zis: „Daca mi-i dat sa ciocanesc mereu, cel puţin sa trag din asta un folos, sa ma hranesc!”
– Aşa-i! încheie scatiul.
Acestea le-am auzit mai deunazi povestite de catre un macaleandru unui scatiu. Un lucru însa: daca veniţi careva pe la mine, sa nu spuneţi cumva gaiţei mele cele ce v-am destainuit. Ma asurzeşte cu ocarile. Va rog!
CIOC! CIOC! CIOC!
