Ciobanila

Samson, cainele ciobanesc dat de baci în grija unor gospodari, se înzdraveneşte dupa o boala grea şi pleaca în cautarea stapanului. Ajunge însa la o altfel de turma, cu baci, tarla şi cu miei cum nu mai vazuse pana atunci – o şcoala dintr-un sat.
Învaţatorul şi copiii îl adopta sub numele de Ciobanila. Ajuns mandria şcolii, cainele îşi primea „mieii” în fiecare dimineaţa, îi pazea cu straşnicie şi facea fel de fel de ghiduşii, ca sa le fie pe plac.
Numai un lucru nu-i placea lui Ciobanila: dumineca şi sarbatorile… Nu pricepea de ce în zilele astea mieii lui nu se întorc la ţarc. El ieşea în drum şi îi aştepta zadarnic… Unii copii îl zareau şi-1 strigau de departe. El alerga şi încerca sa-i abata spre şcoala. Dar se ivea baciul, care-i mana acum în alta parte, într-o tarla unde el nu avea îngaduinţa sa patrunda şi de unde se auzeau rasunand cantece. Atunci, în zilele acelea uracioase, suna un clopot mare, cu vuiet adanc, nu mic şi piţigaiat, ca cel de la gatul berbecului de la stana… Clopotul asta chema pe mieluşeii lui şi pe baci acolo. Sunetele lui îl patrundeau ca un vant sonor, îi intrau în blana şi-1 înfiorau tot… el se resemna şi se proptea afara, dincolo de clopotniţa, unde se punea cu botul pe labe… Dupa ce se sfarşea ce se petrecea înauntru (nu ştia ce: tuns de lana, mulsoare) se întorcea acasa numai cu învaţatorul, amandoi posaci: mieii lor se amestecau în gloata oamenilor, de unde nu-i mai putea scoate.
-Lasa, Ciobanila, ca maine vin iar… îl mangaia dascalul.
Dar cainele tanjea, se posomorase. Ca sa-1 mai însenineze, îl lua în ziua Naşterii Domnului la biserica. Dupa ieşirea de la slujba a fost o tavaleala prin zapada de-a valma, cainele şi mieii rostogoliţi unii peste alţii într-o joaca nebuna, ca sta lumea şi se uita ca la comedie. Ciobanila îşi pierduse toata seriozitatea: facea nebunii mai rau ca un ţanc fara minte.
Atunci învaţatorului îi veni în gand ceva. Stranse elevii şi le vorbi astfel:
– Copii, lui Ciobanila i se uraşte fara voi şi va duce necontenit dorul. Eu zic sa treceţi zilnic pe la şcoala sa-1 luaţi şi pe el.
– Pai noi ne ducem cu colindul, domnule.
– Cu atat mai bine: îl luaţi cu colindul, va însoţeşte cat mergeţi cu sorcova şi cu pluguşorul… Pretutindeni are sa va fie paza şi tovaraş.
Copiii strigara ura, zvarlindu-şi caciulile în sus, spre marea bucurie a lui Ciobanila, care sari sa le adune de pe jos.
Astfel, cainele îşi lua loc şi umbla într-un card de uratori pe la ferestrele gospodarilor, cu înfruptare din covrigii, nucile şi colacii de capatat. L-a înveselit nespus clopoţelul de acioaie, în clinchetele caruia mieluşeii lui cutreierara tarlele. S-a ridicat şi a cerut sa-1 miroasa. Avea iz bun, şi el l-a lins uşor. Aşijderi a mirosit nuieluşa împodobita a sorcovei: nu i-a placut, florile n-aveau miresme de munte. Izul lor aducea cu carţile purtate de copii la subţioara, cand soseau la şcoala şi el sarea sa-i miroasa.
A fost şi de Boboteaza cu cioporul întreg. E drept ca n-a intrat în biserica. Dar a mers cu alaiul pana la malul apei unde s-a sfinţit crucea.
I-a trebuit apoi multa cazna pana sa adune mieluşeii lui, care se încurcau pe alunecuşul pe gheaţa. A fost nevoie sa-1 ajute şi baci învaţator.
Urma apoi cealalta jumatate de iarna, de data asta cu zapezi înalte şi troiene pana la brau. Dracii de copii se varau în ele şi-1 strigau sa-i gaseasca. El intra barbateşte în omatul pufos, racaia cu labele, îl scormonea, îi înhaţa cu colţii de sumane şi-i scotea din gauri în hazul tuturor.
Dar s-a dus şi iarna. Curand, Pastele a luminat satul, gatit şi varuit de sarbatoare. În toate zilele vacanţei copiii au venit sa-1 ia seara la denii, ziua la camp, unde se jucau pe iarba proaspata. Copiii îi culegeau flori, i le faceau manunchi şi i le dadeau în gura. El le lua între dinţi şi umbla aşa cu ele un timp, ca sa le faca placere.
De Sf. Gheorghe un copil i-a adus sa vada o pereche de miei priori. Ciobanila i-a mirosit lung şi amanunţit. Izul de oaie adevarata îi deşteapta afunde aduceri-aminte cu aleanuri adormite, care îl tulburara. Se mai adauga vremea, cu unduiri de adieri sosite din pajişti, cu cer albastru ca munţii şi izuri încalcite abatute din toate parţile pamantului.
Ramase acelaşi strajuitor credincios al tarlei şi al mieilor omeneşti, şi mai ales al baciului nou. Atat ca aproape nu mai dormea noaptea. Sarea necontenit, ieşea din curte, scruta bezna, ulma vantul şi, plin de o mare nelinişte, de o ciudata presimţire, nu se mai culca. Aştepta… Aştepta ceva de dincolo de rosturile obişnuite ale zilelor de aici… Mocnea în el o scanteioara de nadejde, necunoscuta, în jurul careia alergau şi se gramadeau toate minţile în simţirile lui de pana atunci.
Într-un revarsat de zori i se nalucira zvonuri de talangi. Ascuţi auzul… Veneau de departe, de catre vale, şi urcau. O unda de vant le şterse. Se puse jos: pamantul nu-i împartaşi nici o veste din coaja lui. Iar se scula şi se ciuli tot… încorda pana la durere auzul, şi prin cleştarul vazduhului trezit de întaiele albe palpairi ale luminii, suna, ca dintr-un fund pierdut de codru, talanga cu glas argintiu de la gatul lui Florin, berbecul trufaş cu care avusese raca veche la stana. încremeni în ascultare: încet-încet, se slomneau şi celelalte aci oaie, una de la grumazul oii nazdravane, care scapase singura din gura lupului, alta de la gatul lui Foltea, urecheatul burtos pe spinarea caruia îl cocoţase baciul cand, bolnav, nu-1 mai ţinuse picioarele. Mai aşteapta… Un latrat: al lui Labuş, starostele cainilor turmei.. Şi nu se mai îndoi; nu mai pregeta… Era adevarat!… Tot culcuşul de amagiri în.care pribegia îl silise sa-şi faca popas se spulbera… Mieii cei noi, baciul lor, tarla cea mare şi alba? Piedici, peste care sare cum a sarit cu lanţul de gat orice poarta ce i-a stat în cale spre ai lui… Fara sa mai cate înapoi, o lua la goana înaintea lor, pe drumul aşternut cu umbre de roua şi lumini, şi izbucni deodata, ca din pamant, drept în miezul turmei. Sari pe pieptul baciului şi-şi rezema capul pe inima omului care-1 îmbraţişam şi-1 primi cu ospaţ mare, ca la praznicul întoarcerii fiului pierdut.