La temelia începuturilor multor fapte mai de seama, a multor cladiri mai mari, a multor sate ori oraşe mai frumoase sta o poveste. Aşa, de pilda, vreţi voi sa ştiţi de ce cel mai mare oraş al Romaniei, capitala ţarii, se numeşte Bucureşti?
Cica, demult, demult, pe vremea aceea tulbure cand navaleau feluriţi oameni rai şi pradalnici, cum au fost tatarii, prin luncile Damboviţei, prin padurile şi poienile din acea parte a ţarii, pe acolo pe unde acum se întinde Bucureştiul, în vremea aceea umbla un cioban cu turma lui. Îl chema Bucur. Avea oi multe: şi albe şi negre şi brumarii. Avea de asemenea caini voinici, care nu se temeau nici de lupi, nici de urşi, nici de vulturii cei mari care, mai ales primavara, se repezeau din vazduh ca sageata, şi înhaţau în gheare mieii cei tineri şi jucauşi, şi le sfaşiau blaniţa moale cu clonţul lor ascuţit şi tare ca oţelul. Mai avea ciobanul Bucur şi vreo doisprezece magari, pentru purtat poverile ciobanilor şi vreo zece cai graşi şi frumoşi, numai buni de alergatura la drum lung. Om cumsecade era Bucur ciobanul; iar la tîrla lui de oi ţinea mulţi ucenici şi ciobani, toţi zdraveni şi meşteri la închegat caşul, la tuns oile şi la pregatit pieile pentru bundiţe şi cojoace. Şi trebuia sa fie zdraveni, pentru ca nu numai de fiare trebuia sa apere turma, ci şi de cete pradalnice de oameni rai care, cum am spus, mişunau pretutindeni, în acele vremuri tulburi şi pline de primejdie.
De multe ori tatarii au furat oi, berbeci, miei şi magari din turma lui Bucur. De multe ori au dat foc stanilor lui. Ba, chiar i-au ucis doi caini, din cei mai credincioşi; iar pe unul dintre ciobani, unul mai tinerel, l-au prins cu laţul, l-au luat rob şi l-au dus în ţara lor.
Se vede însa ca acei oameni ai jafului se înnadisera la rele, pentru ca, în iarna, au rapit şi pe fata baciului Bucur, pe Anca. Frumoasa fata! Cu par ca borangicul, cu ochi ca floarea de cicoare si cu trup mladios de caprioara. Tot cu laţul au prins-o cand, singura în stana, torcea lana pentru sumanele ciobanilor. S-a zbatut ea, cat a putut; dar raii s-au dovedit mai puternici.
Afland de asemenea rapire, Bucur Ciobanul s-a aprins de durere şi de manie. A încalecat în graba mare şi, împreuna cu înca doi fartaţi, a galopat în urma tatarilor. Şi au galopat, au galopat, zile şi nopţi în şir. Nu i-au ajuns decat la o apa mare, numita Nistru. Cum era iarna, apa îngheţase. Simţindu-se urmariţi, tatarii s-au avantat sa treaca raul cel mare pe gheaţa, ca pe pod. Dar se vede ca gheaţa nu era prea groasa ca, iaca, a parait, s-a crapat şi acei tatari, huştiuluc! în bulboana adanca, aşa cum se aflau: cu cai şi cu prada cu tot. Unii au scapat pentru ca armasarii lor ştiau sa înoate; alţii s-au înecat.
Anca ştia sa înoate, iar parintele sau, Bucur, şi fartaţii lui au sarit s-o ajute a ieşi dintre sloiurile de gheaţa.
Aşa s-au întors, toţi patru la stana de pe malul Damboviţei. Aici, pe un damb, şi-au cladit o casa mare şi au împrejmuit-o cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevarat zid de cetate. Apoi, cand Anca s-a maritat şi a avut copii, deci familia baciului Bucur a sporit, au construit şi o bisericuţa, care se vede şi azi, şi se cheama chiar „Biserica lui Bucur”.
Cu anii, s-au adunat aici tot mai mulţi romani. Iaca aşa, în jurul casei lui Bucur, dupa sute şi sute de ani, s-a format un oraş, caruia oamenii i-au zis Bucureşti, iar azi este frumoasa capitala a Romaniei.
