A fost odata un om putred de bogat și omului astuia s-a întamplat sa-i cada nevasta greu bolnava. Și cand a simțit ca i s-apropie sfarșitul, femeia și-a chemat la capatai singurul ei copil, o fetița, și i-a spus:
– Draga mamei, orice ți s-ar întampla, cata sa fii întotdeauna buna și cu sufletul neîntinat. Acestea zicand, femeia își mai privi o data copila și închise ochii pentru vecie. Fetița se ducea în fiecare zi la cimitir și plangea amar la mormantul maica-sii. Cand veni iarna, zapada se așternu ca o marama alba peste mormant, iar în primavara, cand razele soarelui o topira, omul își lua alta nevasta.
Femeia asta de-a doua își aduse în casa cele doua fete pe care le avea. Fetele, nu-i vorba, erau frumoase, dar pe cat de luminos le era chipul, pe atat de întunecat și plin de rautate le era sufletul. Pentru fata cea vitrega începura a curge, de-aci înainte, zile pline de amaraciune.
– Ce, proasta asta se cade sa stea cu noi în odaie? o bruftuluira fetele. Cine vrea sa manance n-are decat sa munceasca! La bucatarie cu ea, ca acolo i-e locul!
Îi luara straiele ei cele frumoase și-o îmbracara c-o vechitura de rochie cenușie și o încalțara cu niște papuci de lemn.
– Ian priviți la domnița asta mandra, ce gatita e! strigara fetele mașterei, luand-o în ras.
Și-o dusera în bucatarie, într-un alai de batjocuri.
Aici o pusera sa roboteasca din greu de dimineața și pana cadea noaptea: sa se scoale pana-n ziua, sa care apa, sa aprinda focul, sa faca de mancare și sa spele rufele. Și ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, cate și mai cate nu mai puneau la cale cele doua surori haine ca sa-și bata joc de ea și s-o necajeasca întruna. Iar cand nu mai prididea de cata treaba avea de facut, ele zvarleau lintea și mazarea în cenușa, de trebuia apoi s-o aleaga bob cu bob.
Seara, fata cadea franta de oboseala, ca muncea de se spetea toata ziulica. Dar cum n-avea un pat unde sa-și întinda oasele trudite, se cuibarea în cenușa langa vatra și pana și somnul îi era numai chin și amar. Și fiindca din aceasta pricina era totdeauna plina de cenușa și murdara, îi zisera în ras Cenușareasa. Într-o zi, tatal fetelor se pregatea sa plece la un iarmaroc și mai înainte de a-și lua ramas bun, apuca sa le întrebe pe cele doua fete vitrege ce daruri voiau sa le aduca de acolo.
– Rochii frumoase, raspunse una.
– Ba margaritare și nestemate, zise a doua.
– Da ție, Cenușareaso, ce-ți dorește inima sa-ți aduc? întreba taica-sau, într-un sfarșit.
– Cea dintai ramurica ce s-o anina de palaria dumitale, la întoarcerea acasa, pe aia s-o rupi, draga tata, și sa mi-o aduci.
La iarmaroc, omul avu grija sa cumpere pentru fetele vitrege rochii frumoase, margaritare și nestemate. În drum spre casa, cand îi fu sa treaca printr-un desiș, îl atinse o creanga de alun și-i dadu jos palaria de pe cap. Atunci își aminti de rugamintea Cenușaresei, rupse creanga și-o lua cu sine. Dupa ce ajunse acasa, darui fetelor vitrege ceea dorise fiecare, iar Cenușaresei, creanga de alun. Fata îi mulțumi din suflet și, catre seara, se duse la mormantul maica-sii, rasadi crenguța în pamant și începu sa planga atat de amarnic ca lacrimile picurara pe ramura și-o udara. Și crenguța crescu mare și se facu o mandrețe de copac. De trei ori pe zi se ducea Cenușareasa la mormantul maica-sii și de fiecare data zarea o pasarica alba lasandu-se din zbor pe cate-o creanga a alunului. Și ori de cate ori avea fata vreo dorința, pasarica i-o împlinea și-i arunca din pom ce-i poftea inima.
Și s-a întamplat ca o data împaratul sa puna la cale o mare petrecere care trebuia sa țina trei zile încheiate și a poftit la ospaț pe toate fetele frumoase din împarația lui. Pasamite, împaratul gandea ca-n chipul asta fecioru-sau o sa aiba de unde sa-și aleaga mireasa… Cand aflara ca fusesera și ele poftite la petrecere, cele doua surori nu-și mai încapura în piele de bucurie și, chemand-o pe Cenușareasa, îi poruncira:
– Vin de ne piaptana, auzi? Și treci de lustruiește-ne și condurii! Ba încheie-ne și cataramile, ca ne ducem la petrecerea de la palatul împaratului!
Fata facu precum i se poruncise, dar planse cu lacrimi amare, din pricina c-ar fi dorit și ea sa se duca la petrecere. Și fiindca-i placea tare mult sa danțuiasca, se ruga de maica-sa vitrega sa se îndure și s-o lase și pe ea.
– Ce-mi aud urechile, Cenușareaso? se prefacu a fi uimita maștera. Ești toata plina de praf și murdarie și-nca mai nazuiești a te duce la petrecere! Poftim: n-ai nici o rochie mai ca lumea pe tine și nici încalțari în picioare n-ai și-ai vrea sa danțuiești?!
Dar cum fata starui cu lacrimi în ochi în rugamintea ei, maștera paru sa se-nduplece și-n cele din urma zise:
– Ia uite ici: am rasturnat o strachina de linte în cenușa și de ești în stare ca-n doua ceasuri sa-mi alegi toata lintea, atunci o sa te îngadui sa mergi la petrecere!
Cenușareasa ieși în gradina pe ușa din dos și prinse a striga:
– Blande porumbițe și voi turturele și voi pasari ale cerului, veniți cu toatele de-mi ajutați s-alegem lintea:
„Bobul bun, ici, în ulcica,
Iar cel rau în gușulica…”
N-apuca sa sfarșeasca bine vorbele astea și numai ce sosira-n zbor doua porumbițe albe și intrara pe fereastra în bucatarie. Dupa aceea se ivira doua turturele și apoi, într-un lung alai, venira toate zburatoarele cerului, lopatand ușurel din aripi. Și se așezara cu toatele în jurul vetrei, facandu-și loc în cenușa. Porumbițele clatinara din capșor și începura sa ciugule ele întai pic, pic, pic, apoi toate celelalte începura sa ciugule și ele pic, pic, pic, pana ce alesera boabele cele bune și umplura strachina cu varf cu ele. Nu trecuse nici un ceas de cand pasarelele se apucasera de ales lintea și acum mantuisera treaba și-și luara zborul pe fereastra afara. Fata îi duse mamei vitrege strachina și se bucura în gandul ei, crezand c-o vor lua și pe ea la petrecere. Dar maștera i-o taie scurt:
– Nu, fata, degeaba te ții scai de mine, nu te pot lua cu noi, ca n-ai nici straie frumoase și nici sa danțuiești nu știi și tare mi-e teama c-ai sa fii numai de rasul lumii…
Cenușareasa se porni atunci pe plans și daca vazu asta maica-sa vitrega îi zise:
– Ei, hai, daca pana-ntr-un ceas ești în stare sa-mi alegi din cenușa doua strachini de linte, sa știi ca te iau și pe tine!
Dar în gandul ei maștera își zicea: „Las ca n-o sa poata sa faca una ca asta, nici în ruptul capului!”. Dupa ce vitrega rasturna doua strachini de linte în cenușa, fata se duse în gradina, pe ușa din dos, și striga:
– Blande porumbițe și voi turturele și voi pasari ale cerului, veniți cu toatele de-mi ajutați s-aleg lintea:
„Bobul bun, ici, în ulcica,
Iar cel rau în gușulica…”
N-apuca sa sfarșeasca bine vorbele astea și numai ce sosira-n zbor doua porumbițe albe și intrara pe fereastra în bucatarie. Dupa aceea se ivira doua turturele și apoi, într-un alai, venira toate zburatoarele cerului, lopatand ușurel din aripi. Și se așezara cu toatele în jurul vetrei, facandu-și loc în cenușa. Porumbițele clatinara din capșor și începura sa ciugule ele întai: pic, pic, pic, apoi toate celelalte începura sa ciugule și ele pic, pic, pic, pana ce alesera boabele cele bune și umplura strachina varf cu ele. Nu trecuse jumatate de ceas și pasarelele ispravira de ales lintea și zburara iar pe fereastra afara.
Fata îi duse mamei vitrege strachinile cu linte și se bucura în gandul ei, crezand ca de asta data o vor lua și pe ea la petrecere. Dar maștera se împotrivi și acum:
– Degeaba te omori cu firea, ca tot n-o sa te iau cu noi! Nu vezi: n-ai nici straie frumoase și nici sa danțuiești nu te pricepi… Ce vrei, sa ne fie rușine cu tine?
Îi întoarse apoi spatele și pleca la petrecere cu fetele ei cele fudule. Dupa ce ramase singura-singurica în toata casa, Cenușareasa se duse la mormantul mamei sale și, așezandu-se sub alun, grai:
Alunaș drag, alunaș,
Scutura-te, rogu-te-aș,
Și ma-mbraca-n strai de-argint,
Numai aur și argint!
Pasarea cea alba, care se afla în alun, numai ce-i zvarli de sus o rochie țesuta toata în aur și argint și-o pereche de conduri cu alesaturi de matase și argint.
Cenușareasa se îmbraca în graba și se duse la petrecere. Dar maștera și cu fetele ei n-avura cum s-o recunoasca, zicandu-și ca era pesemne vreo fata de împarat de pe alte plaiuri, atat arata de frumoasa în rochia ei țesuta din fire de aur și argint. La Cenușareasa nu se gandira nici o clipa, caci o credeau acasa, langa vatra, alegand lintea din cenușa.
De cum o zari pe fata, feciorul împaratului îi ieși înainte, o prinse de braț și-o pofti la joc. Și nici ca mai vru sa danțuiasca cu alta fata. O ținea mereu de mana și cand s-apropia cineva s-o pofteasca la danț, îi zicea de la obraz:
– Nu se poate, ca danțuiește numai cu mine!
Danțuira împreuna și, pe la ceasul cand se înganau noaptea cu zorile, fata vru sa se duca acasa.
– Merg și eu cu tine, ca vreau sa-ți țin de urat cat o dura drumul, îi zise feciorul împaratului.
Dar, de drept, el dorea sa afle cat mai degraba a cui era mandrețea asta de fata… Fata-i scapa însa printre degete ca prasnelul și, ajungand acasa tot într-o fuga, se ascunse în porumbar. Feciorul de împarat aștepta pana de veni tatal fetei și-i spuse ca fata cea straina, cu care danțuise el toata vremea, se pitulase în porumbar. Moșneagului numai ce-i trecu un gand prin minte: „Ei, dracia dracului! Nu cumva o fi Cenușareasa?!”, dar degeaba se grabi sa deschida ușa porumbarului, ca nu zari pe nimeni înauntru. Cand intrara cu toții în casa, o gasira pe Cenușareasa stand în cenușa, îmbracata în aceleași straie rufoase dintotdeauna. Și numai lumina slaba de opaiț care palpaia pe camin lumina încaperea.
Pasamite, Cenușareasa se furișase cu dibacie afara din porumbar, alergase într-un suflet la alun, se dezbracase în pripa de straiele cele frumoase și le pusese pe mormant, iar pasarea cea alba le luase de-acolo, de nu se mai putea desluși nimic. Apoi fata se îmbracase iar în trențele ei rufoase și se așeza în cenușa, langa vatra.
A doua zi, petrecerea se porni din nou la palatul împaratesc; și, dupa ce parinții și surorile ei vitrege plecara într-acolo, Cenușareasa se grabi sa se duca la alun și zise:
Alunaș drag, alunaș,
Scutura-te, rogu-te-aș,
Și ma-mbraca-n strai de-argint,
Numa-n aur și argint!
Atunci pasarica îi arunca o rochie și mai frumoasa decat cea din ajun. Și cand veni fata la petrecere, îmbracata în mandrețea aceea de rochie, se minunara toți de frumusețea ei nemaivazuta. Pasamite feciorul de împarat statuse pana atunci ca pe ghimpi și-o tot așteptase sa vina…
Cand o vazu aparand, i se lua parca o greutate de pe inima și, ieșindu-i în întampinare, o pofti de îndata la joc. Și ținand-o de mana, parca sa n-o piarda, danțui toata vremea numai cu ea. Iar de venea s-o pofteasca cineva la joc, el îi zicea:
– Nu se poate, ca danțuiește numai cu mine!
Cand se lasara negurile nopții, fata vru iar sa i se piarda urma, dar tanarul crai lua seama din vreme și se furișa dupa ea, ca sa vada unde se duce. Vezi însa ca fata facu ce facu și-i scapa de sub ochi, strecurandu-se în gradina din dosul casei, unde crescuse de ani și ani un par mare și frumos, încarcat cu pere minunate.
Fata se cațara printre craci, sprintena ca o veverița, și feciorul de împarat îi pierdu urma. Aștepta el din nou, pana ce veni tatal fetei și-i zise:
– Fata cea straina și frumoasa mi-a scapat iar și, dupa cate îmi dau cu presupusul, s-a ascuns în ramurișul parului astuia.
Și moșneagului îi trecu din nou prin gand: „Ei, dracia naibii! Mare, n-o fi cumva Cenușareasa?!”. Lua o scara, o priponi de copac și urca pana-n varf, cercetand de-a randul cracile, dar de gasit nu gasi pe nimeni tupilat în frunziș.
Cand parinții și surorile vitrege se reîntoarsera acasa și intrara în bucatarie, o gasira pe Cenușareasa langa vatra, stand în cenușa, ca întotdeauna. Vezi bine ca și de data asta o luase înaintea lui taica-sau și, furișandu-se pana la alunul cel fermecat, lasase acolo mandrețea de straie și se îmbracase cu zdrențele-i ponosite și rufoase.
A treia zi, Cenușareasa aștepta pana ce plecara din nou parinții și surorile vitrege și-apoi se duse iar la mormantul maica-sii și-i grai pomului:
Alunaș drag, alunaș,
Scutura-te, rogu-te-aș,
Și ma-mbraca-n strai de-argint,
Numa-n aur și argint!
De data asta, pasarica îi arunca o rochie atat de frumoasa și de stralucitoare, cum nu s-a mai vazut alta pe lume, iar condurii erau cu totul și cu totul din fir de aur. Cand se ivi la petrecere îmbracata cu rochia aceea, oaspeții nu mai știura ce sa mai zica, uimiți de atata frumusețe nepamanteana.
Feciorul de împarat danțui iarași numai cu dansa, și de venea vreunul și cauta s-o pofteasca la joc, numai ce-i zicea aceluia, drept în fața:
– Nu se poate, ca danțuiește numai cu mine!
Cand sa se iveasca zorile, Cenușareasa dadu iar sa plece pe nesimțite, dar feciorul de împarat se lua numaidecat dupa dansa. Și se întampla ca zgatia de fata sa se strecoare cu atata dibacie, ca tanarul crai îi pierdu și de asta data urma…
Vezi însa ca el pusese la cale un vicleșug, poruncind sa se unga din vreme treptele cu smoala. Și cand Cenușareasa coborî cateva trepte, condurul din piciorul stang îi ramase agațat în smoala. Feciorul de împarat îl ridica și-n palma lui statea acum un condur mic și dragalaș, împletit cu totul și cu totul din fir de aur. A doua zi se grabi la tatal fetelor și, aratandu-i condurul, îi zise:
– Fata pe-al carei picior se va potrivi condurul acesta, numai aceea îmi va fi nevasta juruita și de nici o alta, în afara de ea, n-am nevoie!
Cand auzira spusele tanarului crai, cele doua fete ale mașterei se bucurara grozav, fiindca și ele aveau piciorul micuț. Cea mai mare se duse cu pantoful în iatac și, de fața cu mama-sa, dadu sa-l încalțe. Dar pas de-l încalța daca poți! Degetul cel mare nu încapea defel, ca tare mic mai era condurul! Daca vazu asta maștera, se întuneca la fața, dar nu pregeta sa-i puna-n mana un cuțit, zicandu-i:
– Ce mai aștepți? Taie-ți degetul de la picior, ca o sa fii curand împarateasa și n-o sa mai trebuie sa umbli pe jos!
Fata își reteza degetul și cu chiu cu vai încalța condurul. Apoi, abia putand sa-și stapaneasca durerea, se înfațișa înaintea tanarului crai și acesta, urcand-o pe cal, langa el, porni cu ea catre casa, socotind-o aleasa inimii lui.
Dar vezi ca drumul de înapoiere ducea pe dinaintea mormantului și cand fura sa treaca pe acolo, numai ce auzira pe cele doua porumbițe strigand dintre cracile alunului:
Vai, conduru-i tare mic:
Parca-n clește-așa strange!
Și-nauntru-i plin de sange,
Ca tot curge pic cu pic…
Nu-i mireasa-adevarata!
Ea-i pe-aproape și te-așteapta…
Atunci feciorul de împarat cata mai cu luare-aminte la piciorul fetei și baga de seama ca sangele curgea din el, fara contenire. Pe loc întoarse calul și, ducand fata acasa, le zise parinților ca aceasta nu-i mireasa cea adevarata. Apoi mai adauga c-ar dori sa încerce și cealalta fata condurul. Fata de-a doua se duse în iatac și cand dadu sa încerce condurul, ce sa vezi! Varful piciorului i se potrivea ca turnat, dar calcaiul era prea mare și ramasese afara, oricat se stradui ea. Daca vazu maștera asta, se îngalbeni de ciuda, dar nu statu mult la ganduri și, punandu-i un cuțit în mana, o îmboldi:
– Ce te mai canonești degeaba! Nu vezi ca așa nu-i chip sa-l încalți? Taie-ți din calcai și gata! Ca o sa fii în curand împarateasa și n-o sa mai trebuie sa umbli pe jos!
Fata reteza din calcai și, cu chiu, cu vai, abia de putu sa încalțe condurul. Apoi, stapanindu-și cu greu durerea, se înfațișa înaintea fiului de împarat. Acesta o aburca pe cal, langa sine, și pleca spre casa. Dar cand trecura prin dreptul alunului, porumbițele prinsera din nou sa dea zvon:
Vai, conduru-i tare mic:
Parca-n clește-așa strange!
Și-nauntru-i numai sange,
Ca tot curge pic cu pic…
Nu-i mireasa-adevarata!
Ea-i pe-aproape și te-așteapta…
Feciorul de împarat se uita cu mai multa luarea minte la piciorul fetei și baga de seama cum podidea sangele din el, de-i umpluse ciorapul alb, pana sus.
Întoarse calul și, ducand-o pe mireasa cea mincinoasa acasa, o lasa plocon parinților ei:
– Nici asta nu-i cea adevarata! grai el cu manie-n glas. Au nu mai aveți alta fata și nu va îndurați s-o dați de la voi?
– Nu, nu mai avem alta! raspunse tatal fetelor. Da, cum sa va spun… de la nevasta dintai mai am una, o biata Cenușareasa, da nici vorba, nu poate fi ea mireasa!
Feciorul de împarat ceru sa-i fie adusa înainte, dar maștera sari cu gura, de parc-ar fi fost mușcata de șarpe:
– Nu, nu se poate, înalțimea ta, ca e prea rufoasa! Nu se cuvine sa se arate în lume în halul în care e!
Dar tanarul crai ținu morțiș s-o vada și starui într-atat ca pana la urma trebuira s-o cheme vrand-nevrand. Vezi însa ca fata avusese grija sa se spele din vreme pe maini și pe obraz și cand se înfațișa feciorului de împarat se înclina înainte-i, iar el îi întinse pantoful de aur. Fata se așeza pe un scaunel, scoase din picior papucul de lemn ce tragea cateva ocale și încalța condurul care-i veni ca turnat. Și cand se ridica fata și tanarul crai îi privi chipul, o recunoscu pe data, ca doar ea era domnița cu care danțuise și care-l robise cu frumusețea-i fara pereche. Și nu-și putu stapani strigatul:
– Asta-i mireasa cea adevarata!
Maștera și cele doua fete ale ei încremenira de spaima auzindu-l ce zice și ciuda le învenina într-atat, ca se trasera la fața și se facura galbene ca șofranul. Dar feciorul de împarat nu le învrednici nici macar c-o cautatura și, luand-o pe Cenușareasa pe cal, langa sine, porni cu ea catre casa. În clipa cand trecura prin dreptul alunului, cele doua porumbițe albe ca neaua prinsera a ciripi, dand zvoana bucuroase:
Vezi, conduru-i tare mic,
Dar de strans, defel n-o strange,
Și-nauntru nu e sange,
Ca n-a curs macar un pic!
Ea-i mireasa-adevarata,
Mult dorita și visata!
Dupa ce strigara vorbele astea își luara amandoua zborul și, rotindu-se, se așezara ușurel pe umerii fetei, una la dreapta și alta la stanga. Și au ramas așa, pe umerii Cenușaresei, tot timpul cat s-a praznuit nunta împarateasca.
