Cea din urma zi de carnaval

Astazi am fost de fața la o scena foarte trista, cand treceau maștile. Din fericire s-a sfarșit cu bine, caci putea sa se întample ceva îngrozitor.
În piața San Carlo, împodobita cu ghirlande roșii, albe, galbene și cu steaguri, se gramadise o lume nebuna. Prin gloata se plimbau maști de tot felul. Treceau care aurite, încoronate cu flori și steaguri care închipuiau: unul un pavi-lion, altul un teatru, barci, vapoare și toate acestea, înțesate cu actori, marinari, soldați, paiațe, pastorițe, bucatari și alții. Era o învalmașeala așa de mare, încat nu știai încotro sa te uiți mai întai. Un zgomot de trambițe, de cornuri de vana-toare, de tobe turcești, te asurzea. Maștile de prin care, beau și cantau vorbind cu trecatorii și cu cei ce priveau de pe la ferestre. Aceștia le raspundeau strigand cat puteau, azvarlindu-le portocale și dulciuri.
Pe deasupra trasurilor și a gloatei, pana unde puteai sa ajun-gi cu ochiul, se vedeau falfaind steaguri, stralucind caști, pana-șuri tremurand în vant, capete mari de carton mișcandu-se în-coace și încolo, arme caraghioase, tobe egiptene, caciulițe roșii, în sfarșit, s-ar fi zis ca navalise o ceata de nebuni.
Cand intra trasura noastra în piața, ne mergea înainte un car de toata frumusețea, împodobit cu ghirlande de tranda-firi artificiali, tras de patru cai acoperiți cu caltrapuri cusute cu fir. În el se aflau paisprezece, sau cincisprezece domni deghizați în costume de nobili, de la curtea Franței . Erau îmbracați numai cu matase, purtau peruci albe și țineau la subțioara palaria cu trei colțuri; sabia le atarna la o parte și pe piept le falfaia un jabou numai de panglici și dantele. Erau foarte frumos și foarte bine costumați. Cantau toți împreuna o canțoneta franceza și aruncau dulciuri poporului care batea din palme și-i aclama.
Deodata vazuram un om la stanga noastra ridicand în sus o copilița ca de cinci sau șase ani, care plangea grozav și da din maini și din picioare: parea apucata de spasme. Omul își deschise drum pana la carul acelor domni; unul din ei se pleca spre el, și omul îi zise:
— Fiți buni, va rog, și luați pe aceasta copila, care s-a rata-cit de mama sa; țineți-o în brațe, nu cred sa fie departe, sar-mana femeie, și ar vedea-o mai lesne ținuta în sus; nu știu sa fie un mijloc mai bun decat acesta!
Domnul lua copila în brațe; toți ceilalți încetara de a can-ta. Fetița țipa cat putea și se zvarcolea ca un șarpe. Domnul își scoase masca, ca sa nu o sperie și carul merse iarași încet înainte.
În același timp, dupa cum mi s-a spus, la capatul celalalt al pieței, o sarmana femeie, pe jumatate nebuna, împingand gloata cu coatele, striga:
— Marioaro! Marioaro! Mi-am pierdut copila! Mi-a furat-o cineva! Mi-a înabușit-o!
De un sfert de ceas, biata femeie dispera în chipul aces-ta, alergand cand în dreapta, cand în stanga, îmbulzita în mijlocul gloatei, care cu greu putea sa-i faca drum.
Domnul ținea mereu fetița In brațe strangand-o la piept. Micul cap al copilei se pierdea în panglicele și dantelele ja-boului. El se uita pretutindeni în jurul pieții cu nadejdea sa zareasca pe mama ei, și încerca totodata sa o linișteasca. Mi-titica, neputand sa înțeleaga unde se afla, își pusese mainile peste ochi și plangea de ți se rupea inima.
Domnul era mișcat adand. Ceilalți dadeau fetiței cofeturi și portocale, dar ea îi respingea și plangea și mai tare.
— Cautați pe mama copilei! striga domnul, catre popor. Cautați pe mama ei!
Toți începura sa se uite în dreapta și în stanga, dar mama nu se ivea nicaieri. În sfarșit, la o mica departare de strada Romei, o femeie se repezi spre car. Ah! N-am s-o uit niciodata! Nu mai parea o ființa omeneasca: parul îi cazuse pe spate, chipul îi era galben și hainele rupte. Vazandu-și fetița, ea scoase un țipat, care nu se putea înțelege daca era de bucurie, de spaima sau de manie; și voind sa-și apuce îndata copila, întinse niște maini care în nervozitatea lor pareau gheare. Carul se opri.
— Iat-o! îi zise domnul, întinzandu-i fetița, dupa ce o saruta.
Mama o stranse la piept cu o dragoste nespusa. Una din manuțele fetiței ramase cateva momente în mana domnului, care scoțandu-și din deget un inel de aur, cu un frumos și mare briliant, îl puse repede în degetul copilei și îi zise:
— Ține, fie acest inel, zestrea ta!
Mama ramase înmarmurita, dar mulțimea izbucni în aplauze. Domnul își puse masca pe ochi, tovarașii începura iarași sa cante și carul porni încetișor în mijlocul strigatelor! Bravo! Vivat! Traiasca generozitatea!