Marturisesc sincer, cu placere chiar, îl invidiez pe Gogu Buzdugan. Şi nu atat pentru bicepşii lui de beton (şi la nevoie de cauciuc), cat pentru caracterul sau cutezator şi generos, şi mai ales, da, mai ales pentru cavalerismul sau. „Onoarea mai presus de orice” pare sa fie deviza sa care, nescrisa pe vreo eşarfa, scapara cu prisosinţa în ochii lui înflacaraţi. Nimic nu scapa acestor ochi. Nici cea mai milimetrica-dar ce zic eu?-microscopica abatere de la legile onoarei. Pesimiştii n-au decat sa deplanga agonia cavalerismului. Bocetul lor ma lasa rece. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan! Ei nu l-au vazut repezindu-şi scrutator privirea şi, la nevoie, pumnii, întru apararea nobilului ideal: onoarea!!
Iata-l! Freamata. De undeva de la etaj se aude un bazait întretaiat ca harşaitul unui ac de patefon pe o placa crapata. Cavalerul cunoaşte acest zgomot: un plans de fata, cu sughiţuri! O victima? Din doua salturi a şi ajuns la etaj. Ghemuita, cu nasul în poala, plange o fetiţa. Şi aşa, boţita, plansa şi despletita, pare mai degraba o salcie plangatoare, rasarita dintr-unul din ghivecele de lut.
– De ce plangi? o întreba cu voce tunatoare cavalerul.
– M-a ba-tut un ba-iat! raspunde fetiţa, sughiţand ca pentru a desparţi cuvintele în
silabe.
– Cine? Care a îndraznit?
În ochii cavalerului, sub sprancenele încruntate, s-a facut întuneric. Un întuneric zamislitor de fulgere.
– Uite, ala! arata fata un baiat cu tricou marinaresc.
– Hai cu mine!
O ia de mana, şi aşa, întunecat, razbunator, ravaşit de indignare, se îndreapta catre agresor.
-Asculta ma, huliganule, de ce ai lovit aceasta biata fetiţa? Netrebnicule, nu vezi ce slaba e?
– Eu? Am lovit-o eu? se dezvinovaţeşte pierdut matelotul. Am îmbrancit-o aşa … în gluma. De fapt nici n-am atins-o… şi pe urma, se smiorcaie huliganul cu ochii ţinta la bicepşii cavalerului, şi ea mi-a zis „obraznic”!
Fata sughiţe, împletindu-şi codiţele. Explica:
– El mi-a pus piedica şi m-a tras de coade, şi eu i-am zis atunci obraznic, şi el a început sa ma-nghionteasca.
Cavalerul ramane cateva clipe pe ganduri, cumpanind în tacere. Apoi izbucneşte deodata catre fata:
– Care va sa zica l-ai facut obraznic? Cum îţi permiţi tu, o musculiţa, sa insulţi un baiat? Bine ţi-a facut! Şterge-o, ca-ţi dau un branci de nu te vezi!
Petrece din ochi, tremurand de furie reţinuta, pe „musculiţa” ce a luat-o la fuga pe scari şi, întorcandu-se spre marinar, îl bate pe umar, cavalereşte:
– Uite ce e, amice. Te rog sa ma ierţi. Ştii, eu credeam ca ai batut-o fara nici un motiv. Dar daca te-a jignit, sunt de acord. Asta e o chestie de onoare!
De aceea ziceam la început: pesimiştii n-au dreptate. Cavalerismul n-a pierit. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan!
