Nu trebuie sa fii cat un munte de mare ca sa poţi judeca. Ci de-ai fi cat o neghina, ori cat un fir de colb, daca ai în capuşorul tau scanteia dumnezeiasca ce cuprinde lumea, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie sa te îndrepţi. Gandirea aceasta i-o spuse ganganiei o furnica. Şi spusa muncitoarei îi intrase atunci pe o ureche şi-i ieşise pe alta. De-abia vazuse de cateva zile lumina soarelui, pamantul, florile! In iarba i-au parut toate un rai; dar cand a întins aripioarele şi-a zburat, mirandu-se ca poate sa strabata aerul, cand apoi a cazut, istovita de oboseala, pe-o frunza, atunci întaiaşi data a cunoscut greul. Şi spusele furnicii i-au venit în minte… Ce era? O ganganie mica, fara stralucire, rotunda, ca o samanţa. De unde venea? Din iarba; ţinea minte ca se trezise subt rochiţa randunicii. Dar încotro avea sa se îndrepte? Ei, asta era greul!
S-a scoborat de pe frunza, şi-a purces sa caute din nou furnica. A umblat încoace, încolo – furnica nicairi. Altele a întalnit – dar grabite. Furnicile nu prea stau de vorba. Amers mult şi bine; alta gandire n-a mai auzit. „înţelepciunea e rara” se gandea biata ganganie. Şi acesta a fost al doilea necaz al ei. E greu începutul! într-o zi o prinse ploaia: din nebagare de seama cazu într-un şuvoi. De-abia scapa, pe-un pai. Iar alta data – ce spaima, Doamne! statu o clipa, fara suflare, subt talpa cizmei gradinarului. Avusese noroc de-o pietricica ce lasase langa dansa un gol. De ce-ţi atarna viaţa în ziua de azi! Dar trebuia sa se pazeasca cu tot dinadinsul. Trai e acela cand eşti nevoit sa-l cumpaneşti în fiecare clipa? Umbla numai pe dibuitele: cercetand, ocolind, ispitind. Colo e apa, dincolo oameni, mai la o parte un carucior cu copii. „La ce m-a lasat Dumnezeu daca n-am particica mea de pamant, se întreba gangania? Unde sa ma aşez ca sa raman liniştita?” Atunci în faţa i se ridica deodata casa, locuinţa stapanului gradinii. „Sus, acolo, trebuie sa fie bine… dar e prea înalt. Sa se ridice cu cumpatare”. întai zbura pe varful unei gherghine; de-acolo pe-un copacel, pe-un calin; pe urma pe iedera dimprejurul balconului. In sfarşit, iat-o; a ajuns. S-a aşezat pe marginea streşinei. Uf! cum arde tabla. Soarele o dogoreşte-un chin. Va sa zica şi aici – iad. Şi gandul o munci iar: „Ce rost avea pe lume?…” Toate celelalte vietaţi pareau ca au o chemare. Şi fiuturul? Cum de nu. Dar fluturul e încantarea ochilor, e floare zburatoare, e o picurare vie din curcubeu. Furnica îşi face casa, agoniseşte – traiesc mii la un loc; furnica daca ar fi de o suta de ori mai mare i-ar fi destula mintea pe care o are acum, în vreme ce atatea dobitoace, mari cat munţii, daca ar fi de o suta de ori mai mici, nu le-ar ajunge mintea pe care o au cum sunt. Albina… Toate, toate. Şi ea? Seama ei pe lume?…
In clipa aceea gaza prinse cu ochişorii o semene a ei zburand pe sus, cautand poate un loc de scapare ca şi dansa. Dar nici n-apuca bine sa se uite la ea, cand, ca o sageata, o randunica se repezi din cuibul de subt streaşina şi prinse din zbor tovaraşa de suferinţa. Peste o clipa se auzi ţipetele de bucurie ale puişorilor carora randunica le aducea hrana. Şi gangania, biata, îşi dete seama: „Vezi, asta e soarta noastra: sa hranim paserile care au ce cauta pe lume!”…
… Gaza întinse aripioarele, se lasa în gol, pluti puţin; apoi sageata strabatu din nou aerul. Se auzi o palpaire de aripi. Şi, îndata, puişorii primeau, galagioşi, pe mama buna ce le aducea iar hrana.
Cat un fir de neghina
