Calul

S-a trezit în campiile întinse, acoperite de ierburile dese, culcate de vanturi, ale Ungariei. In mijlocul lor s-a ţinut catava vreme de mama lui, o iapa oarba ce sta razleţita de ceilalţi cai, dintre care cei mai frumoşi fusesera manjii ei. Apoi, cand a simţit fiorul salbatic ce i se revarsase în sange, în largul pustietaţilor acestea, a deprins cele dintai goane, ş-acolo şi-a ridicat capul, a largit narile şi, cutremurandu-şi coama încalcita de spini, raspunse la chemari necunoscute, trimiţand departarilor cel dintai nechezat puternic ce-i ieşise din piept.
Dar cand se învaţase cu viaţa asta sloboda, se pomeni o data prins din fuga, înfranat cu de-a sila de catre cineva care se arunca, dintr-o saritura, calare pe el. Atunci a înţeles ca ceva îl ameninţa, ca cineva vrea sa-i ţarmureasca libertatea, s-a strans ghem, apoi s-a destins repede şi a pornit ca o sageata. Manca pamant sub copitele lui, simţea ca i se aprinde ceva înauntru, ca ochii îi ard şi ca limba îi frige; trupul îi era numai o apa, gura numai o spuma de sange, iar în fuga nebuna, ierburile îl biciuiau şi i se încolaceau ca şerpii de picioare. De la o vreme se simţi sleit de puteri şi se opri. Un nechezat parca îl chema dincotrova; dar cand vazu ca duşmanul e tot pe spatele lui, ca-i smunceşte fraul tot aşa de crunt, puse capul în piept, şi învins, se întoarse încet purtandu-şi stapanul. Apoi pleca pe drumuri lungi prin locuri straine şi departate.
L-au necajit îndelung pana sa-l înveţe cu viaţa înfranata de zabala şi pinten. Cand s-a dezmeticit bine-bine, era de mult deprins cu şaua şi ştia chiar ceasul de dimineaţa la care pornea înspre camp ca sa-şi poarte calareţul, prin faţa regimentului, în vazul sutelor de cai ce stateau nemişcaţi, la strigatul goarnei, ca şi oamenii de pe ei. Şi nu mai putea de mulţumire cand, dupa alergarile prin vant şi ploaie, se întorcea în grajdul în care îl aştepta nutreţul.
Dupa caţiva ani porni la drum mai greu. Mergeau feriţi, ocolind mereu, oprindu-se la bubuitul tunului; stateau zile şi nopţi în ploaie şi glod, sub cerul încarcat de norii deşi, ce atarnau pana langa pamant. Intr-o zi, în capul calareţilor, cu sabiile scoase, se simţi manat la moarte într-un vartej înspaimantator. In faţa le rasari deodata un alt vartej şi se lovira într-un învalmaşag de glasuri, de vaiete, de împuşcaturi.
I se paru ca nu mai e scapare, se avanta, sari peste trupuri de oameni şi cai, şi în goana nebuna, îşi duse calareţul departe, desparţindu-l de ai lui. Un zid de sabii se înalţa deodata împrejurul lui şi-l opri. Atunci se ridica în doua picioare, se întoarse şi se arunca orbiş înapoi.
Simţea ca pe urmele lui veneau alţii, simţea zbuciumarile celui de pe el, dar nici unul nu-l ajunse.
Tarziu, cand se opri la un adapost, în crupa îl ardea o usturime grozava. O taietura de sabie îl crestase adanc. Mainile stapanului îi spalara rana uşor, o legara şi-l mangaiara îndelung pe coama.
Trecu şi razboiul. întors acasa îşi lua locul în grajd, mulţumit de liniştea dimprejurul lui, de lumina ce se revarsa pe ferestruia din faţa, de fanul mirositor ce-l smulgea de deasupra capului. Dimineaţa mergea la camp, ca de obicei; serile arareori. In grajd vara era racoare; iama cald. Şi vremea trecea…
Vremea trecea! Anii se scurgeau repede unul dupa altul. E-he! Cine ştie cand fusese razboiul! Dar odata cu anii s-a scurs şi puterea şi avantul lui. îmbatranise, picioarele îi tremurau dupa o cale mai lunga; gatul nu mai sta aşa de încordat, ochiul nu mai cata departe. O data se poticni şi se rostogoli jos cu calareţ cu tot. S-a ridicat repede, dar de atunci îl lua mai rar la camp, şi-l purta numai la pas. In urma nu-l mai lua deloc.
Venea dimineţile la el, îl mangaia, dandu-i fiori ce-i fugeau pe sub piele, apoi poruncea soldatului sa-l plimbe prin ograda. Parca nici lui nu-i mai venea sa iasa din grajd; îi placea sa manance încet, cu ochii închişi, peste care razele soarelui cadeau ca o ploaie calda din susul ferestruii înguste.
Intr-o zi uşa grajdului se deschise larg şi doi soldaţi adusera un cal tanar, înspumat. însuşi generalul arata unde sa-l puie la iesle: el, batranul, avea sa fie mutat mai încolo, în colţ, iar noul venit îi lua locul, în faţa ferestruii. Batranului parca îi veni din nou vlaga tinereţii, ridica în sus capul, se uita la stapanul lui, apoi ramase cu ochii pironiţi pe acela care-l înlocuia. Iar cand se dusera cu toţii, se închise uşa; şi cand venitul ridica botul şa smulga din braţul de fan, din care el mancase mai înainte, el se smuci, rupse fraul, şi repezindu-se catre celalalt, îl muşca de gat. îi desparţira repede, iar el lua, pentru întaia data, de la soldat doua lovituri de varga. A doua zi, dimineaţa tare, generalul veni, porunci sa se puie, în faţa lui, şaua pe calul celalalt, încaleca şi porni. Batranul întoarse capul şi-i urmari cu ochii pana departe.
In fiecare zi, cei doi cai se masurau cu privirea şi cateodata batranul, reînsufleţit, se smucea sa se arunce. în urma primea loviturile de vergi şi se punea sa mestece liniştit nutreţul, ca şi cum nu s-ar fi întamplat nimic.
Intr-o seara, dupa multa vreme, calul cel tanar întinse capul, cu ochi cercetatori catre batranul lui tovaraş. Acesta a stat o clipa, ca şi cand ar fi vrut sa se hotarasca, apoi, simţind ca niciodata mirosul acela de camp, care-i amintea de herghelia lui, de caii langa care nu fusese de atata vreme, întinse şi el gatul, şi boturile lor se atinsera. Au stat catva timp aşa, apoi batranul se încorda, rupse belciugul şi, ramanand slobod, veni încet, se alipi de celalalt şi începura sa manance liniştiţi, unul langa altul. Din seara aceea nu-l mai legara.
Se deprinsesera împreuna; aproape nu se mai puteau desparţi. Cand cel tanar ieşea înşeuat, batranul necheza înabuşit, nu-şi gasea astampar, şi pleca încet-încet prin ograda, dupa el, pana îl aduceau soldaţii în grajd. Acolo aştepta sa se întoarca tovaraşul ca sa manance. Iar serile, cand obosea sa mai mestece, îşi rezema botul de gatul celui tanar şi dormita.
Intr-o zi batranul nu mai putu sa se ţina în picioare. Ochii i se împainjenira deodata, genunchii îi tremurau şi buzele scapara jos mana de fan ce-o smulsese atuncea. Voi sa se rezeme de tovaraşul sau şi nu izbuti. Incet-încet, batranul simţi cum se întuneca ferestruia spre care cata, i se înmuie încheieturile şi trupul îi aluneca jos. întai se ţinu sprijinit în cele doua picioare de dinainte, apoi îl parasira şi acestea, se rostogoli pe-o parte, horeai de cateva ori şi ramase întins, zbatandu-se încet… Iar calul cel tanar îşi apropie botul de trupul aproape nemişcat, statu catava vreme cu ochii pironiţi, apoi tresari, întoarse capul spre uşa şi necheza prelung.