E calatoare! A ieşit din muşuroi furnica, şi-a pornit, cum face în fiecare dimineaţa, a pornit sa vada lumea… Ea ştia ca ochii duc şi mintea întoarce; ca vazand multe, ştii destule, şi ai de unde da şi la alţii. Şi ce fericire sa calatoreşti, dimineaţa, în revarsatul zorilor, cand iarba e proaspata subt roua, aerul jilav de racoare, şi cand, pe cer, se prelinge lumina ca o unda de aur. Ş-apoi dimineaţa priveşti altfel lumea, altfel o judeci; gandurile nu-ţi sunt spulberate, ci se limpezesc, ticnite, din prisos. De aceea furnica se scoala cu noaptea în cap şi porneşte la drum.
In dimineaţa aceasta, a luat-o spre rasarit. încantata de frumuseţea soarelui, care se prevestea prin manunchiurile lui de raze, totuşi avu puterea sa se gandeasca, drumeaţa, ca privind şi minunandu-se numai, nu caştiga nimic. De aceea, îndata ce dadu, prin mirişte, de cizma unui vanator, îşi şi puse în gand sa cerceteze, sa cunoasca mai bine faptura omeneasca, în apucaturile ei. îndrazneaţa şi destoinica, se ridica pe calcaiul pe care cateva fire de nisip se prinsesera, apoi cu iscusinţa, o lua încet, pe cusatura carambului, în sus. Calatoarea îşi dete toata silinţa sa se urce mai repede pe cizma, caci vederea ei îi amintea, cu groaza, priveliştea pe care cizma unui alt vanator i-o daduse într-o zi: trei tovaraşe din furnicar strivite, dintr-o data, subt talpa grea a omului. „Ciudat- gandi furnica în sine s-ar zice ca numai pentru ca sa faca rau îşi învelesc oamenii picioarele în pielea groasa a îhcalţamintelor.” Şi tot gandind astfel, furnica ajunse la panza îmbacsita de praf a pantalonilor vanatorului. Ii sui şi pe aceştia, în zigzag, şi cand dadu de cel dintai buzunar al surtucului, se opri. Sa se scoboare, sa nu se scoboare-n el? Din cele ce învaţase dintr-atatea calatorii, şi de la alţii, ştia ca pe oameni, mai ales, cu greu îi poţi cunoaşte pe dinafara. Iar în buzunarul unui om, îi povestise o bunica a ei, ca picase o data peste un pumn de oua furate dintr-un furnicar; bunica daduse de veste numaidecat, întreg neamul furnicesc venise, şi, în vreme ce drumeţul dormea în iarba, cat ai clipi, carabanira toate ouale, ca pe-o prada de razboi. Aşa furnica îşi lua inima în dinţi şi, uşoara, se scoborî în buzunar. Scotoci încolo şi-ncoace; într-un colţ dadu peste caţiva bani de arama. Ii pipai, îi mirosi – întrebuinţare nu le putu gasi! „Ce-o fi facand oamenii cu lucruri care, dupa cat se vede, nu le aduc nici un folos?” judeca ea. Porni mai departe. Mai în sus, alt buzunar. Hai şi-acolo! De-abia se scoborî însa, şi, repede, cauta sa fuga înapoi. Buzunarul, îmbacsit cu foi de tutun, o ameţise. „Iata ce fel de buruieni ştiu culege oamenii!” îşi zise, dezgustata, furnica. N-avea noroc! O lua mai sus; se urca pana dupa gatul vanatorului. Acesta ridica tocmai atunci mana. Ispititoare, veni, sprintena, pe maneca, pana langa pumnul încleştat pe gatul unei puşti. Şi cum cata ce anume vrea sa faca omul cu lucrul cela ce-l ţinea în maini, cat ai clipi prinse drept înainte zborul unei prepeliţe. In vremea aceasta o bubuitura groaznica rasuna, şi-un nor de fum învalui furnica în ceaţa, în mirosul lui piparat şi acru. Vanatorul alerga, şi mai din colo, ridica prepeliţa moarta şi-o puse în tolba. Furnica, îngrozita, o lua la fuga pe maneca în sus, apoi de cealalta parte pe care se urcase, se scoborî pe haina. Ca sa ajunga jos trebuia sa treaca peste tolba. Paşi iute peste geanta de la şoldul vanatorului, şi, la marginea ei, îi mai veni sufletul la loc. Tocmai atunci ochii furnicii zarira o bucaţica de paine ce ramasese prinsa în reţea. Oricat era de grabita, lucrul gasit ştia ca nu se lasa-n drum; mai ales merindele: „Bine ca m-am ales macar cu ceva”, îşi spuse în gand, şi se grabi sa culeaga faramitura. Dar cum o apuca îndata o şi lasa la loc: faramitura era uda de sangele pasarii. „Brrr! Va sa zica asta e omul!” gandi furnica; şi repede-repede-repede o lua pe cizma în jos. Se scoborî pe-un fir de iarba şi îşi scalda cu mulţumire trupul, într-o picatura de roua.
Calatoare
