A fost odata un batran împovarat de ani. Și de batran ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slabise și-i tremurau genunchii la orice mișcare. Cand ședea la masa sa manance, abia mai putea sa țina lingura în mana: varsa ciorba pe masa, iar uneori îi scapau chiar bucaturile din gura.
Și vazand pana unde ajunsese batranul cu nevolnicia, fiul și nora-sa se umplura de scarba. Nu-i mai așezara sa manance cu ei la masa, ci-l pusera într-un colț, langa vatra.
Și din ziua aceea îi dadeau mancarea într-o strachina de lut, și nici macar atat cat sa se sature. Batranul cata cu jind la masa încarcata cu bucate, și ochii lui lacrimau de amaraciune.
Într-o zi, strachina de lut îi scapa din mainile cuprinse de tremur; cazu pe jos și se facu cioburi. Cand vazu asta, nora apuca sa-l certe de zor, dar batranul se închisese în amaraciunea lui și nu scotea o vorba. Din cand în cand, numai, scapa cate-un oftat adanc.
„Asta e prea de tot!” își spusera în sinea lor barbatul și nevasta. Și-i cumparara din targ o strachina de lemn, pe cateva paraluțe. Bietul batran trebui sa manance de aici înainte doar din strachina de lemn.
Și iata ca odata, înspre seara, cum ședeau cu toții în odaie, nepoțelul, sa tot fi avut gagalicea de copil vreo patru anișori, începu a-și face de joaca cu niște scandurele.
– Ce faci tu acolo? îl întreba taica-sau.
– Fac și eu o covațica, îi raspunse copilașul, din care sa manance tata și mama, cand n-or mai fi în putere, ca bunicul!
Amandoi catara mult timp unul la altul și de amar și de rusine îi podidi plansul. Îl poftira de îndata pe batran sa se așeze la masa lor și, din ziua aceea, mancara iarași cu toții împreuna. Și din cand în cand se mai întampla ca batranul sa verse din mancare, acum însa nu-l mai lua nimeni la rost…
