Budulea Taichii

I

-De-mi parea bine?
-Dar se-nțelege ca-mi parea bine!
-Cand mi-l aduc aminte pe dansul, mi se desfașoara înaintea ochilor întreaga lume a tinereților, cu toate farmecele ei, acuma pierdute pentru totdeauna; și nici unul dintre noi toți, care împreuna am trecut prin acea lume, nu poate sa se gandeasca la tinerețile sale fara ca sa-i treaca, așezat, retras și întotdeauna înțelept, Budulea Taichii pe dinaintea ochilor, pentru ca Budulea nu era numai al Taichii, ci și al nostru al tuturora.
Mie, îndeosebi, mi se cuvenea oarecare întaietate la împarțeala parerilor de bine, pentru ca eu îl știam înca din copilarie și eram prieten chiar și cu Budulea cel batran.
Nea Budulea, înainte de toate, avea un picior mai scurt decat celalalt și era un om scurt, gros, rotund la fața și zambea mereu cand vorbeai cu el. Fara de dansul nu se putea nici un fel de veselie în sat la noi, fiindca el canta mai bine decat toți și din vioara, și din cimpoi, și din fluier, iara pe Huțu îl ducea întotdeauna cu sine, deoarece Buduleasa fugise cu un scriitor al satului, și nu putea sa-l lase pe copil singur acasa. Cand Budulea canta din vioara, Huțu ținea cimpoile, iara cand oamenii se saturau de vioara, Budulea schimba cu feciorul sau. Fluierul îl purta Budulea totdeauna în șerpar; altfel nu l-am vazut de cand îl țin minte și nici nu-mi pot închipui un Budulea far de fluier în șerpar.
La praznic și la ziua numelui știam de mai nainte ca are sa ne vie Budulea cu mulți ani, cu spor în casa și cu belșug la masa: așa m-am trezit eu; ce va fi fost mai nainte, nu știu.
Îmi aduc numai aminte ca eram copil mic și ca priveam cand la piciorul cel scurt al lui Budulea, cand la Huțu, care ședea cu cimpoile într-un colț al casei. Mai țin apoi minte ca i-am dat o bucata de placinta, ca l-am batut, fiindca nu voia sa-mi lase cimpoile, și ca era baiat bun, caci nu s-a suparat, deși era mai mare decat mine.
În urma, la școala din sat, ma batea cateodata el pe mine, dar nici atunci nu era suparat, deși totdeauna eu ma legam de el.
Caci dascalul nostru era un om neobosit, și fiindca Budulea peste saptamana mergea la lucru, el zicea mereu: „Mai Buduleo, nu mai purta și copilul cu tine; pune-i o bucata de paine în traista și trimite-l la școala, ca sa-mi bat și eu capul cu dansul”. Iara Budulea era om cuminte și înțelegea ca dascalul nu are alta treaba decat sa-și bata capul cu copiii oamenilor. Un singur lucru îl mai punea pe ganduri: parca tot nu-i venea sa creada ca și Huțu are sa învețe carte.
Cand eu începusem a umbla la școala, Huțu era printre baieții de care îmi era frica.
Îl vad parca și acum umbland cu o vergea în mana pe dinaintea bancii și privind de la înalțimea diregatoriei sale de „cenzor” cu o strașnica neîndurare asupra noastra, care nu strabatuseram înca în adancimile tainicului „Buki-az-ba” și nu știam ca „mizlete-ije-ludi-iar” va sa zica „mila”.
Povațuit de mana lui am trecut aceste adancimi pe nesimțite. Întorcandu-ma acasa dupa cele dintai ceasuri petrecute la școala, sufletul îmi era plin de minunațiile ce vazusem. Închipuirea mea de copil era prea slaba spre a putea aduna atata sumedenie de copii la un loc, și toți acești copii, pe care îi vazusem acum în aievea, ședeau tacuți, nemișcați și cu ochii țintiți la învațator: îmi era ca și cand m-aș fi întors din alta lume, și cand maica ma întreba ce-am vazut la școala, în uimirea mea nu știam sa-i spun altceva decat c-am vazut pe Huțu lui Budulea plimbandu-se cu bațul în mana și ca acum nu-l mai cheama Huțu, ci Mihail Budulea, ca pe taica-sau cel cu cimpoile.
Și fiindca eram nerabdator și doream sa vad iar pe Huțu cu bațul, m-am dus și dupa pranz la școala. Simt și acum adanca dezamagire ce ma cuprinsese cand vazui pe un alt baiat cu vergeaua, caci în zadar, atat de strașnic ca el nu mai era nici unul.
Dar peste puțin iar a venit Huțu, ne-a luat pe noi, care eram mai mici, și ne-a scos afara, iara dupa ce ne-a scos afara ne-a pus în randuri și ne-a întrebat daca știm sa stam într-un picior. Eu am stat mai bine și mai mult decat toți ceilalți baieți; pentru aceea eram foarte fericit și, întorcandu-ma acasa, i-am aratat mamei cum zice Huțu ca sa stai într-un picior și i-am spus ca Huțu e cel mai mare în școala și ca a vorbit cu mine și c-a zis ca eu stau mai bine decat toți ceilalți într-un picior.
Dupa aceea m-am dus iar la școala. Mama-mi daduse doua pere, una pentru mine, alta pentru Huțu. Eu le-am pastrat pe amandoua pentru dansul; dar am plecat plangand de la școala și plangand am ajuns acasa, fiindca el nu le ceruse de la mine, iara eu nu îndrazneam sa i le dau.
Și fiindca prea eram nenorocit, mama a trimis pe Barbura sa aduca pe Huțu, pentru ca sa-i dau cele doua pere: iara de aci înainte, mergand la școala, el trecea totdeauna și ma lua și pe mine.
Pus fiind astfel sub ocrotirea celui mai strașnic dintre „cenzorii” din școala, nu ma mai temeam de nimeni și de nimic.
Știam, afara de aceasta, ca și eu trebuie sa ma fac odata ca Huțu, și pentru aceea îi prindeam apucaturile și, înainte de toate, din copil neastamparat ce eram, ma facui un baiat așezat și înțelept ca dansul. Nu-i vorba, el era tot mai așezat și mai înțelept decat mine; dar cand îl vedeam pe el zicand Tatal nostru, citind irmosul ori cantand Apostolul în biserica, inima îmi batea mai tare, caci un glas tainic îmi șoptea: „Și tu vei fi odata ca dansul”. Mergeam dar totdeauna cu el, de el ascultam totdeauna și la dansul cautam scapare cand eram napastuit.
Caci Huțu era puternic, pentru ca dascalul nu ținea la nimeni mai mult ca la dansul.
Iara dascalul avea cinci copii, care toți cinci erau fete. Neli era cea mai mare și avea obiceiul sa sara peste banci. Livia era cat mine și vorbea totdeauna pana ce dascalul n-o punea în genunchi; Veturia ședea între baieți și se cotea cu ei, iara Mili abia știa sa umble și nimeni n-avea voie s-o poarte în brațe afara de Huțu, pe care dascalul îl însarcinase cu purtarea de grija pentru dansa. Pentru aceea nici Mili nu voia s-o poarte altul de mana ori s-o ție în brațe și plangea cand el se departa de dansa; cateodata numai, cand Huțu voia sa se joace de-a mingea cu ceilalți baieți, mi-o lasa mie, iara eu vorbeam cu ea, o purtam de mana, o țineam în brațe și eram foarte fericit.
Eu m-am dus apoi la școlile cele mari din oraș, iara cand m-am întors, peste un an, acasa, Huțu era tot mare, dar îmi parea mai puțin strașnic. Nu-i vorba, și acum zicea Tatal nostru, canta chiar în strana și citea Apostolul în biserica, și acum purta pe Mili, ba chiar și pe Linica cea mica în brațe; el cu toate acestea îmi parea cam prost, ba cateodata chiar grozav de prost. Dar tot țineam la el, fiindca era baiat domol și intra totdeauna în voile mele.
Daca însa acum Huțu îmi parea mie grozav de prost, eu îi paream lui grozav de înțelept.
Într-o zi el însuși mi-a marturisit-o aceasta, deși numai așa — cam pe departe.
Eram în padure; adunaseram alune și el mi le spargea, luand din cand în cand cate una și pentru sine.
— Uite, îmi zise el nedumerit, taica zice ca dascalul zice sa ma duc și eu la școala la oraș ca sa ma fac dascal: ce crezi tu, aș putea sa învaț acolo cu voi?
— Pentru ce nu?
— Vezi ca nu știu ungurește, raspunse el, privind deznadajduit la mine.
— Ai sa înveți.
— Dar cum sa învaț, cand dascalul vorbește numai ungurește și eu nu înțeleg nimica din cele ce zice?
— Așa-i! raspunsei, înțelegand acuma și eu ca în adevar Huțu e cu mult mai prost decat ca sa poata înțelege pe dascalul cel unguresc, care nici nu e dascal, ci profesor.
Altfel, eu știam de mult ca e vorba ca Huțu sa mearga la școala. Caci dascalul nostru era un om neobosit, iara Budulea ținea foarte mult la el.
Înca de demult nea Budulea era nedumerit. Îl vedea pe Huțu citind din carte ori scriind fel de fel de lucruri pe hartie și nu-i prea venea sa creada ca toate sunt așa cum i se par lui. Tot mai înțelegea ca omul sa scrie și ca sa știe ce a scris el însuși, fiindca aceasta nu era decat un fel de raboj. Cand vedea însa pe Huțu citind din cartea ceea ce au scris alții, îl cuprindeau îndoielile și-i zicea de obicei: „Ba sa ma ierți; asta o știu pe de rost”. Huțu își dadea silința sa-l lamureasca și sa-i arate și lui cum se citește; însa cand Budulea se uita la slovele încurcate, îl cuprindea un fel de amețeala, fiindca era peste putința ca cineva sa le descurce. Într-o duminica Budulea i-a zis lui Huțu: „Ia scrie numele meu pe hartie”. Huțu a a scris cu slove mari: Lapadat Budulea, locuitor din Cocoraști.
— Și acum, daca cineva se uita aici, știe el ca e numele meu?
— Da, taica.
— Cum așa?
— Apoi vezi: vede ca e ludi și iar și zice La-pocoi și iar și zice pa, adica Lapa, dobro-az-tferi și zice dat, ceea ce face Lapadat.
Budulea asculta cu mare bagare de seama, deși nu înțelegea nimic. Dar, dupa ce s-a vazut singur, el a luat plumbul și a început sa învețe a-și scrie numele. L-a scris o data, l-a scris de doua, de zece, cu atat mai bine înțelegea ca se poate sa înțeleaga și altul ceea ce scrie, pentru ca de cate ori suna într-un fel, el scria aceeași slova. El a luat apoi caietul lui Huțu și cu mare parere de bine a vazut ca slovele pe care le-a scris sunt în caiet. Acu parca înțelegea ca este cu putința ca unul sa citeasca ceea ce au scris alții, fiindca toți carturarii scriu într-un fel. Dar tocmai pentru aceea iar îl cuprinse amețeala. Aceasta înțelegere între un numar nesfarșit de oameni îi parea un lucru mai presus de închipuirea omeneasca. Era dar cu putința ca ceea ce a scris unul acum o suta de ani alții sa citeasca astazi? La asta nu s-a gandit niciodata. Era cu putința ca doi oameni care nu se pot înțelege prin grai viu sa se înțeleaga în scris, și daca ungurul ori neamțul nu știe romanește, el nu are decat sa scrie, pentru ca sa-l înțelegi ce vrea sa zica.
El însa nu înțelegea cum e aceasta cu putința.
— Mai Huțule! ia scrie-mi tu mie pe hartie: cimpoi, vioara și fluier. Dupa ce Huțu scrise cuvintele, Budulea privi lung la ele, lung și nedumerit, pentru ca cimpoile nu semanau deloc a cimpoi și vioara îi parea tocmai ca fluierul.
— De unde sa știu eu ca aici sta cimpoi și vioara? întreba el.
— Pentru ca e „cert-ije-mislete-pocoi-on-ije”.
— Nu înțeleg. Știu ca la rabuj tragi o crestatura, și asta vrea sa zica o zi de lucru ori o oaie, tragi o cruce, și asta vrea sa zica un car de pietriș ori un berbec. De unde știi tu ca tocmai așa se scrie cimpoile?
— Așa suna slova.
— Cum suna?
— Fiindca e cimpoi, scriu cerf și ije și mislete, ca sa fie „cim”, iara dupa aceea pocoi, on, ije ca sa fie „poi”.
Budulea parca iar înțelegea. Dar lucrul îi parea grozav de greu, caci daca toata slova avea un sunet, atunci, fiind grozav de multe sunete, trebuiau sa fie și grozav de multe slove.
— Și tu înțelegi orice carte?
— Înțeleg, taica.
— Și daca un om foarte cuminte ar fi scris ceva, tu poți citi?
— Pot, taica.
— Dar atunci tu ești tot atat de cuminte ca el.
— Adica nu, taica.
— Ce știi tu! raspunse Budulea. Ești înca prost și copil, dar tot atat de cuminte ca el.
Și fiindca Huțu era acum atat de cuminte, el nici nu mai avea pentru ce sa umble la școala, ci trebuia sa mearga la lucru, caci popa n-avea sa iasa din el; destul ca știe sa scrie, sa faca socoteala pe hartie, sa citeasca în toate carțile, ba chiar și sa cante în strana. Pe el nu mai putea sa-l înșele nimeni, ba putea sa ajunga chiar și prețitor la casa satului și sa adune birul de pe la oameni.
Mai ales de cand avea copil la școala, Budulea mergea totdeauna la biserica, și chiar dac-ar fi fost singur la biserica, el avea locul lui, tocmai în fund, langa muieri, iara cand Huțu canta sau citea Apostolul, Budulea își încopcia mainile pe piept, privea o data la dascal și ramanea cu capul plecat.
Dara cu dascalul n-ar fi îndraznit niciodata sa prinda vorba, fiindca se simțea prea jos spre a cuteza sa supere pe un om atat de învațat cum era jupanul învațator Pantelemon Claița, un om scurticel, iute la vorba, cu mustața groasa și cu sprancenele dese. Nici nu se cuvenea sa-l supere, fiindca dascalul Claița era om neobosit, avea totdeauna de lucru și nu putea sa-și piarda vremea cu orișicine.
Însa în cele din urma tot trebuia sa mearga la el, ca sa-i mulțumeasca pentru învațatura lui Huțu și sa-i spuna ca, iaca, Huțu a crescut mare, știe mai mult decat toți baieții din sat și trebuie sa mearga la lucru.
Îi era greu sa se hotarasca, și au trecut mai multe duminici pana ce a putut sa prinda destula inima, mai ales ca nu putea sa mearga cu mana goala și trebuia sa aștepte pana ce vin strugurii pargavi, cea mai potrivita cinste pentru un dascal ca Claița.
— Așa-i, zise dascalul, e baiat foarte înțelept și trebuie sa mearga la lucru. Pentru ca sa vezi d-ta: omul trebuie sa învețe a munci ca sa poata trai. Nu e școala cum ar trebui sa fie, caci atunci ar învața toți copiii la școala și n-ar trebui sa-și mai piarda vremea pe la țarina. Dar ce sa-i faci? Am gradinița ce mi-a lasat-o satul și i-am învațat sa puna samanța, sa faca altoi, sa poarte grija de stupi, sa puna cartofi, fasole, morcovi și patrunjel, sa sadeasca varza și tutun, sa poarte grija de vița, ba la anul am sa-i pun chiar la prașila, pentru ca înca de mici sa știe cum se caștiga painea de toate zilele. Daca satul mi-ar da o bucata de țarina, i-aș învața și celelalte lucruri. Pentru ca sa vezi d-ta: dascalul trebuie sa știe tot și, daca nu știe, trebuie sa învețe, fiindca sunt carți în care stau toate aceste, și eu aș învața copiii așa cum sta în carți, adica mai bine de cum se obișnuiește la prostimea noastra de astazi. Afara de aceste am casa grea, cinci fete, care cresc în fiecare zi, și nici un baiat, și satul ar trebui sa se gandeasca și la mine. Ba acum se gandesc sa mai faca și o a doua școala în sat, fiindca ar fi prea mulți copii la mine. Dar cine a adunat copiii la școala? Eu. Adicatelea, în loc sa ma plateasca mai bine, fiindca dau învațatura la mai mulți copii, se pun sa ia copiii adunați de mine și sa-i dea la altul. Pentru ca sa vezi d-ta: dascalul e cel mai mare lucru în sat, cel mai mare lucru în țara, pentru ca el învața pe copii cum sa vorbeasca, cum sa se poarte, cum sa înțeleaga lucrurile și cum sa lucreze ca sa-și caștige painea cea de toate zilele, și daca dascalul e prost și nu-i învața bine, toate merg rau în țara. Înțelegi ca tot omul ar voi sa fie dascal și ca eu nu ma plang; însa, îți spun eu d-tale, nu este cu putința sa fie doi dascali în sat, pentru ca n-au din ce sa traiasca amandoi și pentru ca închipuiește-ți d-ta ce încurcatura se face în sat cand unul învața pe copii într-un fel, iar cellalt într-alt fel.
Budulea asculta tot timpul cu încordata luare-aminte; daca s-ar fi aprins casa în capul lui, el n-ar fi îndraznit sa se miște ori sa graiasca cea mai scurta vorba macar: Așa este!
— Un lucru ar fi mai cu putința, urma dascalul mulțumit. Ca sa fie un dascal mare și unul mic, adica unul întai, altul al doilea, care nu învața decat ceea ce-i spune celalalt.
Budulea se simțea foarte înțelept, fiindca era în stare sa înțeleaga ceea ce zice Claița; el îndrazni dar sa adauge:
— Unul platit mai bine, iara altul mai slab.
— Da! Unul platit mai bine. Astazi nu e oare tot cam așa? Pentru ca sa vezi d-ta: copiii din școala sunt desparțiți în mai multe caprarii, cum am zice, și eu nu le dau învațatura decat celor mai grei la minte; ceilalți învața de la baieții mai mari, cum e Huțu. Și înțelegi d-ta ca satul ar face mai bine dac-ar lasa lucrurile așa cum sunt și ar pune în loc de al doilea dascal pe Huțu, fiindca n-ar trebui sa-i plateasca mult.
Budulea ramase încremenit. Huțu dascal? Nu știa daca viseaza ori Claița vorbește într-aiurea.
— Nu se poate, zise el. Huțu e prost; îl știu eu: e copilul meu.
— D-ta nu înțelegi, urma iar dascalul. E bun Huțu. Pentru ca sa vezi d-ta: spre a putea sa fii dascal, se cer trei lucruri: întai o carte de botez, a doua un atestat ca ești absolut preparandist, a treia ca cunoști cele opt glasuri și podobiile, a patra sa știi tipicul; toate celelalte le înveți din carte. Lui Huțu nu-i lipsește decat atestatul; le are toate celelalte. Ar trebui sa mearga la oraș, sa stea doi ani, cum am stat și eu, și sa-și ia atestatul.
Budulea se ridica în picioare. Începea sa înțeleaga ca învațatura prea multa cam smintește capul omului și parca-i era frica sa mai stea cu dascalul.
— Eu, urma dascalul, sunt feciorul paracliserului din Vaideni. M-am trezit tragand clopotele, aprinzand și stingand lumanarile în biserica și purtand cadelnița dupa popa. Am învațat apoi sa cant în strana și sa citesc și, cand eram de douazeci și unu de ani, m-am dus sa fac preparandia. Huțu știe mai mult decat știam eu atunci, fiindca le-a învațat toate de la mine. Apoi nu e decat de 15 ani și trebuie sa mearga sa-și ia atestatul, pentru ca, îți spun eu: nu primesc alt dascal în sat decat pe unul care a învațat la mine.
Budulea nu mai avea timp de pierdut. Dascalul Claița zicea ca trebuie, și așa nu mai încapea nici o vorba. Gata dar de a lua pe Huțu sa-l duca numaidecat la oraș, el pleca spre casa.
Însa pe drum începu iar a se nedumeri. Tot îi parea peste putința ca feciorul lui sa umble la școlile cele mari și sa se faca chiar dascal: fara îndoiala, Claița era smintit de învațatura cea multa, pentru ca Huțu era prost și nici n-avea din ce sa traiasca la oraș. Cuprins de aceste nedumeriri, Budulea își schimba drumul. Mai era un om înțelept în sat; voia sa vada ce zice acela. El veni dar la mine și-mi spuse cum s-au petrecut lucrurile, cum a învațat sa-și scrie numele, cum s-a încredințat ca Huțu în adevar știe sa citeasca în toate carțile, cum s-a dus la dascalul și apoi îmi înșira îndeamanunțit cuvintele pe care i le graise Claița.
— Așa este, jupanul învațator are dreptate, îi raspunsei acum și, ca sa-l încredințez, îi aratai atestatul meu și-l citii, în ungurește, cum era scris.
— Nu se poate citi asta în romanește? ma întreba el dupa ce privi îndelung la tiparitura.
— Fara îndoiala, zisei, și începui a traduce testimoniul.
— Nu zic eu? striga el cuprins de o bucurie pe care atunci nu puteam înca s-o înțeleg. E ca rabușul: n-ai decat sa faci crestatura, pentru ca tot omul sa știe ca nu e berbec, ci oaie. Dascalul are dreptate: trebuie sa mergem la școala!
În zadar îi spunea Huțu ca el nu poate sa învețe la școala pentru ca nu știe ungurește; Budulea raspundea:
— Tu ești prost; nu știi înca ce știi și ce nu știi; vei vedea tu cand vei fi acolo; n-ai decat sa te uiți în carte ca sa știi tot, afara de cele opt glasuri, de tipic și podobii; toate celelalte se învața din carte: ai sa mergi la școala la care umbla și el, pentru ca acolo se da tistat într-un an, apoi te întorci acasa și ești dascal.
Știa tot satul ca Huțu are sa mearga la școala în care învaț eu și ca are sa se întoarca dascal, deși eu voiam sa ma fac popa.
Ne-am dus apoi la oraș, adica nu ne-am dus, fiindca eu plecasem cateva zile mai-nainte, iara dascalul Claița venise cu Budulea și cu Huțu în urma, dar ne-am întalnit în oraș.
Dascalul era foarte necajit. Lumea se stricase cu desavarșire și directorul de la preparandie nu voia sa-l primeasca pe Huțu fiindca era o lege noua, ca sa nu primeasca decat pe aceia care au facut patru clase primare.
Budulea era, dimpotriva, așezat și vesel. Îi parea bine ca nu l-a primit pe Huțu la preparandie: voia sa-l dea la școala unde eram și eu.
Huțu, în sfarșit, era nenorocit. Dascalul îi daduse niște pantaloni roși, un surtuc peticit și o palarie purtata, pentru ca acum nu mai putea sa umble în strai țaranesc. Nu i se potriveau deloc hainele; el însuși nu se simțea bine în ele; îi era rușine parca de lume și pașea lat și ținandu-și mainile departate de trup, pentru ca nu cumva, umbland, sa-și roada manecile și pantalonii. Erau hainele în care umblase odata dascalul; și-l treceau fiorii cand se gandea ca acum el însuși le poarta și le strica. Apoi atat îl purtasera pe la Ana și pe la Caiafa, încat se zapacise, bietul, cu desavarșire.
Eu eram fericit. Acum atarnau toate de mine, fiindca eu cunoșteam pe profesorul de a treia clasa primara și puteam sa-i duc la dansul, și sa-i recomand, și sa-i spun ca Huțu e din sat de la noi, și ca e un baiat prea cumsecade.
— Ia sa ne mai gandim nițel, grai dascalul Claița muncit de gandurile grele. Nu se poate ca Huțu sa umble la școala ungureasca. Învața ungurește, și un dascal nu trebuie sa știe ungurește.
— Un dascal trebuie sa știe tot, raspunse Budulea.
— Tot, afara de ungurește. Asta-i limba calvineasca și papistașeasca, și îndata ce-o înveți, te zapacește. Îți spun eu: am vazut pe alții. Pentru ca sa vezi d-ta: noi, romanii, trebuie sa știm romanește, și daca învațam ungurește, ne facem unguri și nu mai suntem romani cumsecade. Asta sta chiar în gazete. Și pentru aceea, daca dascalul știe ungurește, îi învața și pe copii și le strica mințile.
— Eu cred, raspunse Budulea, scoțandu-și nerabdator fluierul din șerpar, ca învațatura e limba, și cu cat mai multe limbi știe omul, cu atat mai învațat este. Uite, la fluierul meu sunt șase borte, și cant mai bine pe el decat pe unul care nu ar avea decat o singura borta; așa e și omul: cate limbi știe, de atatea ori e om.
Și Huțu voia sa umble la aceeași școala cu mine fiindca se gandea sa șada langa mine și sa ma întrebe totdeauna cand nu înțelege ceva. Dar el odata cu capul n-ar fi îndraznit sa graiasca.
— Așa-i, zise dascalul, mangaindu-se cu speranța ca într-un an Huțu tot n-are sa învețe ungurește, ba ca are sa uite în urma și ceea ce va fi învațat.
Cand era sa intram la dnul profesor, deteram de o noua greutate. Huțu nu voia deloc sa intre. În zadar îi spuneam ca trebuie sa fie și el, ba mai ales el, de fața, zicea sa intram noi și sa vorbim cu profesorul, ca el merge apoi la școala. Dar, la urma urmelor, Huțu era baiat înțelept: el își calca pe inima și intra cu noi.
Profesorul Wondracek era un om vesel și, cand intraram, se vedea ca-i pare bine, fiindca radea din toata inima. Dascalul Claița și Huțu ramasera langa ușa, iar eu înaintai cu Budulea și-i spusei dlui Wondracek ca, iaca, asta e Budulea, cimpoieșul de la noi, care are un baiat, pe Huțu cel de langa ușa, care pan-acum a umblat la școala la dascalul Claița și acum voiește sa fie primit.
— Da, dnule, raspunse d-l Claița, facand un pas înainte. La noi a mers și s-a purtat bine.
— Și știe tot, adauga Budulea. Ma rog, jupane învațator, sa spui ce știe Huțu, Mihail Budulea îl cheama, fiindca mi-e copil, iara mie îmi zice Lapadat; îi sunt tata. Spune, te rog, ca sa știe și domnul ce-a învațat Huțu.
Dascalul Claița era foarte învațat, dar nu era deprins a vorbi cu dascalii papistașești și nici nu-i placea sa stea fața cu ei. Îi venea deci cam greu sa se talmaceasca cu dnul Wondracek, un om care nici nu știa romanește, ci vorbea de-ți venea sa fugi mancand pamant. Acum era însa vorba de învațatura ce-i daduse lui Huțu; el facu dar un al doilea pas înainte și grai așezat:
— Eu cred ca dnul profesor îl va întreba la examen. Pentru ca sa-l vedeți d-voastre: eu nu știu ce se cere la școala de ici, și dnul profesor, care știe, nu are decat sa-l întrebe pe el, ca sa vada daca știe destul, prea mult ori prea puțin.
El sari speriat la o parte. Numai acum bagase de seama ca sta pe covorul ce era întins pe jos. Dar dascalul Claița, intrand odata în foc,nu-și pierdea lesne sarita.
— Pentru ca sa vedeți d-voastra, urma el, la noi se învața tot ceea ce trebuie sa știe un om ca sa poata trai cum se traiește la sat: aici se cere altceva. Fara îndoiala, mai puțin, dar altceva, ce poate ca noi nu știm, fiindca nu avem nevoie sa știm și nu este bine ca omul sa învețe lucruri ce nu sunt de nici un folos, deoarece pierde vremea în care trebuie sa învețe lucruri folositoare. Așa se obișnuiește la noi, la romanii ortodocși, fiindca eu sunt ortodox și baiatul de asemenea.
Dnul Wondracek privea în tot timpul cand la unul, cand la altul dintre noi și parea foarte vesel, deoarece își stapanea rasul.
De cand auzise cuvantul examen, Huțu uitase și surtuc și pantaloni și statea încordat la locul sau, iara acum înainta cu pași hotarați și bagand bine de seama ca nu cumva sa o pața ca dascalul Claița, apoi se opri tocmai la marginea covorului, stand drept ca un par înaintea dlui Wondracek și ațintindu-și ochii la buzele lui.
Dl Wondracek privi catva timp la el și parca era suparat, fiindca nu-i mai venea sa rada.
— Știi ungurește?
— Nu știu.
— Știe, domnule! zise Budulea nerabdator. În zadar spunea dascalul Claița ca n-a învațat decat a citi; în zadar spuneam chiar eu ca nu înțelege nimic, caci Budulea îl ruga pe dnul Wondracek sa-i dea o carte ungureasca și va vedea ce știe.
— Nu știe sa vorbeasca, dle, dar înțelege din carte. Profesorul Wondracek iar se facu vesel, îi dete lui Huțu o carte ungureasca, pentru ca sa vada cum citește și cum rostește vorbele.
Huțu începu sa citeasca cu glas tare, raspicat și aratand deslușit fiecare coma, fiecare punct.
Îl vad parca și acuma pe Budulea. El stete nițel încremenit, apoi se apropie încet de dnul Wondracek, îl atinse de maneca și-i șopti uimit:
— Știe, dnule, chiar sa vorbeasca. Acum dnul Wondracek nu-și mai stapani rasul. Dar tot în zadar își dete și el silința sa-l faca pe Budulea sa înțeleaga ca Huțu nu știe decat sa citeasca ungurește, caci în loc de a-l lamuri, îl facea din ce în ce mai încurcat. Și se vede ca dlui Wondracek îi placea încurcatura lui, fiindca nu-l mai slabea. Mai puse cateva întrebari lui Huțu, ca sa vada ce știe din celelalte, apoi iar se lega de Budulea cel batran, care-i placea mult, deoarece era scurt, gros, șchiop de piciorul stang, rotund la fața și zambea cand vorbeai cu el.
— Baiatul nu știe mult, zise el în sfarșit, dar îl primesc, fiindca e feciorul d-tale, și daca va fi silitor, are sa treaca examenul. E destul de mare, adauga el așezat, pentru ca sa înțeleaga ca-i șade rau între copii daca nu învața bine, pentru ca atunci e ca magarul între oi.
Atat îmi trebuia și mie. Întrebați daca-mi parea bine? Dar se înțelege ca-mi parea bine: nici nu mai mergeam, zburam spre casa, pentru ca Huțu trebuia sa locuiasca cu mine; el era și trebuia sa ramana sub scutul și povațuirea mea. Și cum mergeam, eu mergeam iute, fiindca eram fericit, dascalul Claița grabea, fiindca era om neobosit, Budulea cel batran șchiopata sprinten și pe marunțite cu noi, fiindca nu-și mai gasea rostul și ar fi voit sa afle vreun om ca sa-i spuna cele petrecute, și numai Huțu venea așezat și cu pași masurați în urma noastra, ca și cand nici n-ar ști de ce e vorba.
— Vino, mai, mai iute, îi zisei eu nerabdator.
— Lasa ca va ajung eu, raspunse el zambind.

II

Eram cinci inși la precupeața Lenca Liuchici și aveam doua paturi și o masa, iara Huțu se culca pe jos, fiindca taica-sau îi adusese o saltea cu paie, doua perini, o velința, trei randuri de albituri, doua paini mari, un saculeț de fasole, altul cu faina și mamaliga și o bucata de slanina, ca sa-i fie pe doua saptamani. Seca Lenca avea doua fete și un copil, era sarboaica și vindea pește la piața; ea se certa totdeauna pe sarbește cand era acasa, și pe romanește în piața, dar altminteri era femeie buna și ținea la noi, fiindca eu și Ioța îi plateam și cu mancarea, iara ceilalți doi, care erau preparanzi, și Huțu îi plateau pentru pat și pentru locul saltelei, mai avand ca sa le fiarba, din al lor, și de mancare, cand aveau cate ceva. Huțu nu platea decat pe jumatate, adica șaizeci de creițari pe luna, fiindca îi aducea în toate diminețile coșurile cu pește verde și pe cel cu pește uscat, facea foc, matura în casa, spala vasele, cara apa și aducea iar coșurile acasa, cand se însera, și atunci ma duceam și eu sa-i ajut, pentru ca îmi placea sa port coșul cu pește, și peștele mirosea frumos.
Așa se petreceau lucrurile pe vremea aceea, și vremile erau atunci minunate.
Budulea cel cu fluierul în șerpar venea în toate vinerile și ne aducea cate ceva de acasa. El pleca de joi și venea încet, dar totdeauna cu traista plina. Iara cand întalnea vreun drumeț, prindea vorba cu el și, daca drumețul nu-l întreba, el îi spunea fara sa fie întrebat: „Ma duc și eu la oraș, fiindca am un fecior la școlile cele mari. Are sa iasa dascal. Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocoraști.” Iara seca Lenca se bucura totdeauna cand joi de cu seara ne pomeneam cu el, pentru ca Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodata nu venea cu mana goala. Vineri dupa-amiazi Budulea iar se întorcea acasa și le spunea drumeților c-a fost la oraș, fiindca are un fecior la școlile cele mari.
Dar dupa ce se întorcea acasa, Budulea se facea trist. De cand avea și el un fecior la școlile cele mari, se gandea mereu ca, oare ce poate sa se fi ales de Safta; nu se putea el bucura așa singur, cand și ea trebuia sa se bucure cu el dimpreuna. Și cand se gandea cum s-ar bucura Safta dac-ar afla ca feciorul ei are sa fie dascal, ochii i se umpleau de lacrimi și credea ca, moarta sa fie, ar scoate-o din pamant.
Și pentru aceea Budulea nu-și mai gasea tigna de mai nainte și era mereu dus în drumuri.
Apoi a venit peste cateva saptamani dascalul Claița și cu Budulea și cu nevasta lui Budulea, care era mama lui Huțu, și parea acum mai batrana decat Budulea.
Dascalul era foarte așezat, ca și cand ar fi stat înaintea episcopului. Budulea radea în el, ca omul care a facut o pozna din cele mai bune, iara Buduleasa era nerabdatoare, ca și cand ar fi stat pe spini și jaratic.
Dar ziua aceea nu era vineri, și noi eram la școala. Budulea s-a gandit dar sa vie ca sa-l ieie pe Huțu și sa-l duca acasa, dar sa nu-i spuie nimic, pentru ca sa vada ce zice.
Fiind însa ca noi eram în clasa și profesorul ne vorbea tocmai despre cele patru parți cardinale ale universului, Budulea a deschis ușa, a bagat capul prin deschizatura și-a strigat tare:
— Mai Budulea taichii! De-atunci a ramas Huțu „Budulea Taichii”. Dnul profesor Wondracek a sarit manios, fiindca Huțu s-a ridicat și-a zis: „Noi suntem, domnule profesor!” iara baieții au început sa rada.
Dar cand Budulea a intrat, a zis: „Vreau sa-l duc acasa, ca sa vada pe maica-sa”, domnul Wondracek nu mai era manios și mi-a dat și mie voie sa plec, fiindca și eu voiam sa vad pe mama lui Huțu.
Huțu însa nici acum nu mergea iute. El era baiet de cinci ani cand plecase maica-sa; o ținea bine minte și, precum a așteptat zece ani ca sa o vada, mai putea aștepta înca cinci minute.
Cand am ajuns apoi acasa, la seca Lenca, dascalul era mișcat, Budulea iarași radea în el, seca Lenca statea cu fetele ei privind ca la o minune; iara eu nu cunoșteam pe mama lui Huțu, fiindca n-o vazusem niciodata.
Huțu o cunoștea și s-a dus sa-i sarute mana, dar ea n-a primit, ci i-a zis ca s-a facut mare și s-a uitat la el. Și el s-a uitat la ea și i-a zis ca a îmbatranit. Apoi n-au mai zis nimic, ci au stat fața în fața și s-au uitat amandoi așa în vant.
— Nu-ți pare bine ca vezi pe maica-ta? a grait atunci Budulea apropiindu-se.
— Îmi pare bine, taica, a raspuns Huțu, și și-a bagat mana în buzunarul pantalonilor.
Dupa aceea Huțu a ieșit afara și a început sa planga, iara maica-sa a ieșit dupa el, ca sa planga și ea; am început sa plang și eu, fiindca nu mai vazusem pe Huțu niciodata plangand. Dar Budulea radea acum și se uita la noi; pentru aceea am ieșit și eu afara și, cand am vazut ca Huțu plange, iar muma-sa îl ține în brațe și-l saruta, m-am oprit cuprins de fiori înaintea lor.
Întrebați daca-mi parea bine? Îmi venea parca sa țip de bucurie, dar am plecat, ca sa nu-i supar.
De-aici înainte Budulea venea cu nevasta la oraș și le zicea drumeților: „Mergem la oraș fiindca avem un fecior la școala cea mare. Are sa iasa dascal.” Iara cand venea singur, el le zicea: „Mergem, cand eu, cand nevasta-mea, la oraș fiindca avem un fecior la școlile cele mari. Învațatura cere multa cheltuiala și nu putem sa ne pierdem ziua amandoi, adica atat eu, cat și nevasta mea. Eu sunt Budulea, cimpoieșul de la Cocoraști.”

III

Iara noi umblam la școala, Budulea Taichii și eu, amandoi din Cocoraști, amandoi în gazda la seca Lenca.
În ziua întai Budulea voia cu orice preț sa ramaie stand langa ușa, și numai dupa multa staruința se hotarî sa se așeze pe cea din urma banca. Îi parea ca toata lumea îl știe, îl cunoaște și se întreaba cum adica sa fie el îmbracat în hainele dascalului Claița și sa umble la școala tot cu domnișori. Încetul cu încetul, însa, el s-a deprins, și în cele din urma a ajuns ca nici unul dintre baieți nu putea sa-l scoata din ale lui. Un obicei a pastrat cu toate aceste: îndata ce sosea acasa, el se dezbraca, își curața hainele, le împaturea cu multa bagare de seama și le punea în lada, apoi lua cartea și învața lecția.
Seca Lenca nu ne dadea lumanare, ci trebuia sa ne cumparam noi din banii noștri. Pentru ca sa nu fie nici o suparare, avea fiecare lumanarea sa și, daca astazi învațam la lumanarea mea, maine luam pe a ta, și așa mai departe. Budulea n-avea niciodata lumanare, și așa el se silea sa învețe ziua, dar cand eu îl chemam la lumanarea mea, el zicea ca nu poate sa învețe cu ceilalți, fiindca-l supara.
Iara cand n-avea nici unul lumanare, ne culcam, noi în paturi și Budulea pe salteaua cu paie, apoi spuneam povești. Fiind însa ca adeseori se întampla ca unul spunea povestea și ceilalți adormeau, s-a hotarat ca atunci cand povestitorul zice „ciolan”, toți ceilalți sa zica „ciorba”, pentru ca astfel sa se dea pe fața cel ce adoarme înainte de vreme și sa-și afle cuvenita rasplata în ghionturi numarate.
S-a întamplat dar ca domnul profesor Wondracek ne vorbea despre cele cinci rase ale neamului omenesc și, trecand la indieni, a zis ca sunt niște oameni foarte groși la ciolan.
Atunci Budulea Taichii a strigat tare: „ciorba!”, iar profesorul Wondracek a sarit manios, fiindca baieții au început sa rada în hohote.
— Ce a fost asta? întreba el aprins. Eu ma temeam ca acum Budulea Taichii are sa fie pedepsit; am grabit dar sa raspund eu pentru el, fiindca știam ungurește.
Și atunci a ras domnul profesor Wondracek și l-a întrebat pe Budulea dac-a înțeles, iar Budulea a raspuns ca da.
— Atunci sa-mi spui, grai profesorul cu îndoiala. Budulea își netezi parul pe frunte, își potrivi hainele pe trup, ieși din banca și înainta cu pași hotarați la locul unde stateau baieții cand își spuneau lecția, apoi se opri și aștepta sa fie întrebat.
Fiindca Budulea era cel mai mare în școala și fiindca cu toate astea el era Budulea Taichii, baieții radeau totdeauna cand îl vedeau și radeau mai ales acum, pentru ca Budulea vorbea foarte scalciat ungurește. Dar el vorbea și știa ce vrea sa zica și parca-i parea bine ca baieții rad. Pentru aceea baieții radeau din ce în ce mai puțin, și mai ales dupa ce profesorul i-a spus sa zica lecția de ieri, ei nu mai radeau deloc, iara mie îmi parea bine, fiindca Huțu știa lecția și o spunea frumos.
— Bine! zise domnul profesor Wondracek. Vezi io scri la tine „kitünö, eminens!” . Iara de aici înainte domnul profesor Wondracek ținea la Budulea, și de cate ori vreunul dintre baieți nu știa lecția, îl chema pe Budulea, ca sa i-o spuna el.
Cand a venit apoi examenul cel mic, Budulea Taichii a fost clasificat la locul al cincilea, și noua, baieților, ne parea bine, fiindca Budulea era în clasa noastra, iara celelalte clase n-aveau nici un fel de Budule.
În urma, domnul profesor Wondracek l-a întrebat pe Budulea din ce traiește. El a raspuns ca are din ce trai, fiindca platește șaizeci de creițari pe luna la seca Lenca, poarta coșul cu pește, matura casa, face foc și cara apa. Cu toate acestea, profesorul Wondracek l-a luat la el, și de aici înainte Budulea nu mai platea șaizeci de creițari și nu mai purta coșul cu pește, ci curațea ghetele și hainele domnului profesor, matura școala și umplea pipele domnului Wondracek și, afara de aceste, aducea doi baieți din clasa întai la școala și îi ducea iar acasa.
Noua, celor de la seca Lenca, ne parea rau, fiindca acum nu mai era cine sa ne spuna ce zice seca Lenca cand se cearta pe sarbește cu fetele ei, caci numai Huțu învațase sarbește; dar mie îndeosebi tot îmi parea bine, pentru ca Huțu era din sat de la noi și ținea la mine, iara cei doi baieți îl apucau unul de-o mana, cellalt de alta și îi ziceau: „Budulya bacsi”.
Budulea cel batran venea acum tot a doua saptamana la oraș și le spunea drumeților ca are un fecior care e dascal pe doi copii de domn și e mana dreapta a dascalului de la școlile cele mari. Deoarece însa Huțu locuia acum la școala și nu mai avea ce sa-i aduca, batranul venea cu cate o traista de cireșe, de pere primarii, de mere vargate ori cu cate un coș de capșune, pe care le împarțea între noi. Pentru aceea, cand îl vedeam, strigam cu toții: „Iaca taica!”, și ne adunam împrejurul lui.
El zambea și-l întreba pe fiecare de nume, iar mie îmi parea bine, fiindca Budulea era cimpoieșul de la noi și ținea și el la mine.
La capatul anului lucrurile s-au schimbat. Eu am plecat acasa, iar Budulea Taichii a ramas la domnul profesor Wondracek.
Dascalul Claița era nenorocit, fiindca auzise ca domnul Wondracek voiește sa treaca pe Huțu la școlile latinești. Era o curata hoție sa ia baiatul pe care l-a crescut el în școala lui și sa-l nenoroceasca, departandu-l de la dascalie, pentru ca sa-l scoata, te pomenești ce, popa, ba poate chiar avocat.
— E rau, foarte rau, zicea el. Pentru ca sa vezi d-ta: e adevarat ca trebuie sa fie și popi și alt neam de oameni, dar cel mai mare lucru e dascalul, și așa oamenii cei mai aleși trebuie sa fie dascali.
Însa Budulea nu voia sa înțeleaga nenorocirea ce i se pregatea lui Huțu. El știa un lucru: ca fluierul lui are șase borte, și cand auzea ca Huțu are sa învețe latinește, grecește, ba chiar și nemțește, îi venea sa sara cuc de bucurie și, mergand la oraș, le zicea drumeților: „Am un fecior la învațatura. Are sa iasa dascal mare. Vorbește sarbește și ungurește, iar acum învața latinește, grecește și nemțește: nu-i mai lipsește nici o limba pentru ca sa fie cele șase depline.”
Caci, dupa cum știa Budulea, nu erau atunci pe lume decat șase limbi, fiindca franțuzeasca era un fel de nemțeasca, ruseasa un fel de sarbeasca, iar turceasca un fel de limba paganeasca, pe care puteai s-o înțelegi în latinește, caci, dupa cum spune dascalul Claița, și latineasca era o limba paganeasca. Huțu putea dar sa se înțeleaga cu toata lumea.
Drumeții dadeau din cap și, întorcandu-se acasa, spuneau ca este la Cocoraști un cimpoieș care are un fecior foarte învațat, ce știe toate limbile, și ca l-au vazut chiar ei pe acel cimpoieș, care e un om scurt, gros, șchiop de piciorul stang, rotund la fața și zambește totdeauna cand vorbești cu el.

IV

Eu am trecut în clasa a patra, iara Budulea Taichii s-a facut student, și iar îmi parea strașnic, ca și pe timpul cand eram la dascalul Claița, încat parca nu mai îndrazneam sa vorbesc cu el și ma simțeam mangaiat cand el vorbea cu mine. Cand avea timp, el venea la noi, ma întreba ce fac și-mi spunea ce mai face el. Apoi, cand se ducea la plimbare cu cei doi copii, venea iar pe la mine și mergeam împreuna. Fiindca era toamna, frunzele cazusera și noi cautam castane salbatice printre frunze ca sa vedem care știe sa arunce mai departe, ceea ce copiilor le facea multa placere.
Dupa aceea a venit Craciunul, și Budulea Taichii a capatat voie sa se duca pe opt zile acasa. Era zapada, și el se gati sa plece pe jos, cu Ioța Vatriceanu, cu Petru Popescu și cu Nica Daraila, feciorul preotului din Fundureni. Cand am auzit ca ei pleaca, am zis ca ma duc și eu cu danșii, iar Huțu, vazand ca voiesc sa merg, m-a luat și pe mine, și eram foarte vesel, caci Nica era baiat de tot hazul, știa sa faca o mulțime de pozne și ne așteptam sa întalnim pe drum sania noastra, care sa ne duca pana la Cocoraști. Eu eram fericit, caci acum mergeam și eu pe jos acasa, iara Budulea Taichii mergea mai încet decat de obicei, fiindca ducea și o legatura, în care-și stransese un calendar pentru dascalul Claița, o funda facuta din panglica albastra pentru Neli și cinci iconițe pentru celelalte fete ale dascalului, și tot în acea legaturica mai avea și palaria cea noua, ce-și cumparase pentru Craciun, și, afara de aceste, învaluit bine într-o hartie groasa, niște pește uscat, fiindca atat lui Budulea, cat și Budulesei le placea peștele sarat. El ținea dar legaturica departe de trup și o purta cu bagare de seama, penru ca nu cumva deosebitele lucruri dintr-însa sa se strice unul pe altul.
Eu nu duceam nimic, dar zgribuleam de frig și-mi era rușine sa le-o spun, deci aș fi dorit sa întalnim cat mai curand sania.
Cand am sosit, amorțit de frig, la Cocoraști, îmi era frica sa ma duc acasa; pentru aceea Huțu a venit cu mine, ca sa spuna ca el e de vina ca m-a luat și pe mine, și toate au fost bine, fiindca mama se bucura ca n-am degerat pe drum, iara tata zicea ca așa trebuie, ca voinicii se umble pe ger și frig.
De la noi Huțu se duse acasa. Budulea și Buduleasa nu știau ce sa-i faca, unde sa-l puna și cum sa-și arate parerea de bine, caci acum întaia oara își aveau feciorul acasa la danșii. De mult se vorbisera ca de Craciun sa mearga împreuna la biserica, fiindca Safta nu-l auzise înca pe Huțu cantand în strana, și Budulea îi zisese de multe ori: „Sa-l auzi și vei vedea ca nici chiar dascalul nu canta mai bine!”
Dar cand erau sa plece, Buduleasa, muma lui Huțu, s-a oprit în pragul ușii, zicand ca ea nu poate sa mearga cu Huțu la biserica, pentru ca tot satul s-ar uita la el, iar de la el la dansa. Huțu n-a raspuns nimic, ci s-a întors în casa, iara Budulea a grait: „Așa-i! pentru ce sa mergem noi la biserica daca putem sa ramanem toți trei acasa!”, și Budulea se bucura acum ca nu s-a dus la biserica, ci au ramas toți trei, el și nevasta lui și copilul lor, împreuna, ca sa vorbeasca, sa fie veseli și ca Huțu sa le mai spuie despre cele ce se petrec la școala și la oraș. Numai Safta era trista și zicea mereu ca-i pare rau, ca, pentru dansa, ei n-au putut merge la biserica, dar ea cu toate acestea, în fundul inimii, era fericita și, cand a mai ieșit ca sa caute de masa, parca-i venea sa planga.
Fiind dar ca Huțu nu s-a dus la biserica, dascalul Claița era foarte nenorocit.
În tot timpul sfintei liturghii el statea ca pe jaratic și privea mereu la ușile bisericii, ca doara va vedea pe Huțu intrand, iar cand vedea ca nu vine și nu vine, i se urca sangele în cap, fiindca-i era rușine de satul adunat în biserica și de oamenii care-și ziceau: „Iaca, se vede ce om a facut dascalul nostru din Huțu lui Budulea!”
Așteptase de mult ca Huțu sa vie de Craciun acasa, pentru ca sa-l ia la rafuiala pentru purtarile lui nemaipomenite și sa-i arate cum nu trebuia sa mearga, dupa vorbele dascalului papistașesc, la școlile latinești: acum Huțu venise, era în sat și nu voia sa știe de nimic. Cand ieși dar din biserica, dascalul Claița o lua drept spre partea satului în care locuia Budulea, caci nu se mai putea stapani.
— Adica te-ai facut pagan? striga el înca din tinda. Te-ai lepadat de mine, te-ai lepadat de sfanta biserica în care ai crescut, în care te-am crescut eu, ca sa fac om din tine! Pentru ca sa vezi tu: daca n-aș fi fost eu, ca sa-ți dau cele mai dintru început și mai de capetenie și mai folositoare învațaturi, ai fi ramas tot atat de prost ca ceilalți oameni, care nu știu nimic, fiindca n-a fost cine sa-i învețe: și fiindca eu îți voiam binele, ca sa te scot cu vremea dascal, nu mai voiești sa știi de mine, nu mai voiești sa umbli la biserica, te crezi cine știe ce. Dar ce vrei sa te faci acum? calvin? papistaș? popa? notaraș? Spune-mi, ce?
Huțu ramase ca trasnit din senin înaintea lui.
— Dascal mare, jupane învațator, raspunse Budulea, apropiindu-se cu sfiala, dascal întai, care știe toate limbile și spune celuilalt dascal ce trebuie sa învețe pe copiii oamenilor. Alt lucru nu se poate. Dar fiindca n-a venit decat ieri acasa și fiindca maica-sa, nevasta-mea, nu voia sa mearga la biserica, a ramas și el acasa cu noi, cu parinții lui, cu mine, care îi sunt tata, și cu maica-sa, nevasta-mea, fiindca ni-e copil și ține la noi ca la parinții lui.
— Prea bine, prea bine! grai dascalul mai domol. Nu știam. Copiii trebuie sa țina la parinții lor și la dascalul lor, fiindca el este parinte sufletesc: acesta e cel dintai lucru pe care trebuie sa-l învețe copiii la școala. E foarte frumos ca Huțu ține la parinții lui, și-mi pare bine: dar atunci pentru ce s-a dus fara voia mea la școlile latinești? Știi tu, ma, urma el cu asprime, ca eu aveam de gand sa te scot dascal în sat și sa-ți dau pe fata mea, Cornelia, de nevasta?
— Una ca asta nu se poate! striga Budulea scos cu desavarșire din sarita lui.
— Știu, raspunse Huțu rece ca la examen, precum mi-ați spus-o de mai multe ori, și i-am adus o funda de panglica albastra pentru Craciun.
— Atunci pentru ce te-ai dus la școlile latinești? întreba dascalul cu totul domol.
Aceasta era întrebarea la care se aștepta Huțu și la care de mult își pregatise raspunsul; el facu dar un pas înainte, își potrivi hainele pe trup, rasufla o data din greu, apoi grai raspicat și deslușit:
— Jupane învațator! Profesorul, domnul Wondracek, a zis ca ma da la gimnaziu și i-am spus ca nu se poate, fiindca d-ta ai zis ca trebuie sa ma duc la preparandie, ca sa ma fac învațator. El a raspuns ca tocmai spre a ma face învațator trebuie sa învaț mai nainte latinește. Eu atunci i-am spus ca nu se poate, fiindca d-ta ai zis ca limba latineasca e o limba paganeasca. El atunci a ras și a zis ca eu sunt prost, deoarece chiar limba romaneasca e și ea un fel de limba latineasca, și ca nu pot sa fiu profesor daca nu știu latinește.
— Vezi, grai dascalul pus pe ganduri, despre aceasta am citit și prin gazete. Pentru ca sa vezi și tu: eu am vreo noua foi de gazete, pe care le țin, fiindca e în ele pe ici, pe colo cate ceva frumos și folositor și e bine ca omul sa stranga asemenea gazete. În carțile noastre romanești, cum le avem în biserica, nu sta nimic despre aceasta, dar în gazetele ieste mai noi se zice ca latinii erau pagani, cum sunt bunaoara turcii, și aveau un împarat Lațium, care vorbea romanește, și de-acolo ne numim noi romani. Așa ceva… nu țin bine minte. Tu știi acum latinește: sa fie oare ca romanește?
— Tocmai pe tocmai! raspunse Huțu. Latinește se zice: Hic gallus cantans, in arbore sedens, pira poma comedens, chichirichi dicens!
— Auzi vorba! striga Budulea încantat. Curat latinește le spune!
— Dar nu prea seamana a romanește, adause dascalul.
— Cum nu?! zise Huțu. Gallus e cocoș, cantare e cantare, arbore e arbure, pira e para, poma e poama, sedere e ședere, dicere e zicere.
— Da, cam aduce, cam aduce… zise dascalul pus pe ganduri. Nu-i vorba, e mai bine sa știe omul și latinește. Se vede ca e romaneasca stricata, bunaoara cum vorbesc ungurii. Multe mai scornesc oamenii. Și cum ziceai ca suna cocoș?
— Gallus.
— Nu aduce cu romanește, dar suna frumos. Gallus, parca vezi cocoșul.
— Frumoasa vorba! adause Budulea. Și cum zice om?
— Homo.
— Auzi vorba. Seamana. Dar muiere?
— Mulier.
— Curat romanește!
— Dar aceea ce e, cand popa papistașesc zice: Dominus vobiscum?
— Domnul cu voi.
— Auzi! frumos o scoate! grai acum dascalul cu totul îmblanzit. E bine sa știe un dascal și latinește. Pentru ca sa vezi tu: se pot gasi și în latinește carți scrise despre lucruri folositoare și le poți citi. Dar omul trebuie sa fie înainte de toate creștin și sa țina la limba lui, pentru ca nu e nici o limba mai frumoasa la sunet și mai deslușita la înțeles decat cea romaneasca. Sa vii la mine, sa-ți arat gazetele mele și sa-mi mai spui despre cele latinești.
Seara jucam cu toții carțile, pe nuci, la dascalul Claița, care statea la o parte, între gazetele lui, și cerea mereu cuvinte latinești de la Huțu. El avea cinci numere din Gazeta Transilvaniei și patru din Foaie pentru minte, inima și literatura și acum cauta mereu locul unde se vorbea despre Lațium.
— E, în sfarșit, bine sa le știi și aceste, zicea el din cand în cand, fiindca se vorbește cateodata despre ele, și e frumos sa știi care din neamul nostru au fost împarați și sa arați, negru pe alb, ca nici noi nu suntem un neam prost.
Dar Huțu nu prea baga de seama la aceste, caci el era cel mai nenorocit om de pe fața pamantului.
Înainte de toate se simțea ca într-o lume cu desavarșire straina. Chiar și casa dascalului parea alta decat aceea de care-și aducea aminte: ușile și ferestrele îi pareau grozav de mici și tavanul foarte jos, apoi toate, chiar și îmbracamintea fetelor, erau saracacioase. Dupa aceea, fusese primit cu prea multa raceala. Afara de Livia care grabise vesela la dansul, toate celelalte fete, dimpreuna cu dascalița, vorbeau cu el ca și cu un strain. Linica parca se temea de el. Mili, care crescuse acum mare, fiindca trecuse șase ani, statea sfiita la o parte și-l privea cu ochi mari; Veturia nici nu voia sa știe de dansul, iar la Cornelia nu îndraznea el sa priveasca. Cornelia îi daduse mana; atat ținea minte. Apoi mai ținea minte ca ea a zis ca e paguba de banii pe care i-a dat pentru funda cea de panglica albastra, fiindca asemenea funde nu sunt decat pentru domnișoare, dar îi mulțumește pentru ea și o va pastra ca un semn de aducere-aminte. Livia, dimpotriva, era mahnita ca i-a adus numai o iconița, ca la copii, iar Linica își rupsese peste puțin iconița în doua. Mili tacea cu iconița în mana: într-un tarziu, ea o privi cu sfiala, apoi iarași o stranse și urma a se uita cu ochi mari la Huțu.
Dupa toate acestea, Huțu mai juca și carți. Cand caștiga, mainile îi tremurau fiindca se știa în caștig, iar cand pierdea, ele îi tremurau fiindca pierdea: ar fi voit ca tot alții sa piarda ori sa caștige, pentru ca el sa se poata mereu bucura de hazul lucrului. El se juca însa mai ales cu Cornelia; de mine, de Livia și de Veturia nici nu ținea seama, iar noi trei ne țineam stranși și așa îi bateam mereu. În cele din urma, Huțu pierdea întruna. Mili se apropiase încetul cu încetul de el, se pusese pe scaun langa dansul și nu-i dadea pace. Ce-i drept, ea nu-i vorbea nimic, chiar nici nu se mișca, dar statea alipita de dansul, și asta îl zapacea. Dupa aceea Livia se apropiase de cealalta parte și-i șoptise la ureche, destul de tare ca sa auzim cu toții:
— Așa-i ca daca mai vii o data îmi aduci și mie o funda, dar sa fie roșie!
Cornelia s-a uitat atunci la ea și a zis:
— Nu ți-e rușine? Iar Huțu s-a roșit pana la urechi și nu mai știa sa deie carțile. Iara mie îmi parea bine, fiindca mi se umplea caciula de nuci și puteam sa-i fac mereu parte și Veturiei, care ședea în genunchi pe scaun și se supara cand pierdea, mai ales daca se nimerea ca Livia sa caștige, și Livia caștiga mai des decat toți.
Cand ne-am dus apoi acasa, eram somnoros și nu țin minte decat atat ca, dupa ce am ieșit, dascalița a strigat în urma noastra:
— Huțule! spune maica-ti ca, mergand la biserica, sa treaca pe la mine, ca sa mergem împreuna.
Iar Cornelia ne-a zis înca o data „noapte buna”, și Mili a întrebat pe Cornelia daca vine Huțu și maine.

V

A doua zi de Craciun oamenii știau sa spuna ca dascalul Claița a scos o învațatura noua despre împaratul din care se trage neamul romanesc și ca Huțu are sa aduca învațatura aceasta în sat; iar cand Huțu a venit de Paști acasa, ei îl întrebau cum sta cu Ler-împarat, din care se trag romanii; fiindca el zicea ca despre aceasta n-a învațat înca, tot satul știa ca are sa mai steie mult la școli.
Dascalul Claița zicea acum ca are sa steie înca doi ani, deoarece mai sunt și alte lucruri pe care trebuie sa le învețe.
Huțu era dar fericit, caci acum nici dascalul Claița nu mai era suparat.
Însa, oricat de bun baiat ar fi fost, avea și el pacatele lui. Pe cand umblase la școlala din sat, avusese dorința de a se face dascal ca Claița; în urma, dupa ce s-a dus la oraș, dorința lui era sa se faca profesor ca domnul Wondracek; acum, în sfarșit, umbland la școli latinești, voia sa se faca profesor de gimnaziu și își întiparise atat de viu acest gand, încat se facuse chiar mai așezat de cum fusese, îi placea sa explice toate lucrurile și luase întru toate apucaturile profesorului sau. Fiind însa ca acest profesor era calugar, ca toți profesorii noștri, Budulea Taichii mai avea și dorința tainica de a se face calugar și, cand eram singuri, îmi spunea mereu ca are sa ceara voie de la Claița spre a se putea calugari.
Iara eu îl vedeam, în gandul meu, pe Budulea Taichii calugar, ca profesorii noștri de gimnaziu.
A venit apoi toamna. Am plecat singur acasa, caci Huțu trebuia sa ramana cu cei doi baieți.
Cornelia era acum cu totul mare și se plimba cu dascalul din Strantea, care venea în toate duminicile, dupa-amiazazi, la Cocoraști, în vreme ce Livia ma întreba mereu cand vine Huțu, iara Veturia și Mili, cea mai neastamparata dintre toate, se jucau de-a „tai malai” cu mine și cu ceilalți.
De culesul viilor a venit și Huțu pe doua saptamani acasa. Se juca și el cu noi, era sprinten și vesel, și parca nu-i ședea bine. Stateam doi cate doi, ținandu-ne de mana. Cand el se punea înaintea noastra și zicea „tai malai în doua și ne da și noua”, noi trebuia sa fugim unii la dreapta și alții la stanga, iar el trebuia sa prinda pe una dintre fete și atunci se ținea de mana cu dansa, pentru ca sa-i ia locul cel ce ramanea singur.
Cand zicea „tai malai”, el privea totdeauna la Livia, și mai ales pe ea voia sa o prinda, caci acum se juca și ea cu noi, iar noi radeam, fiindca nu putea sa o prinda decat foarte tarziu, cand, obosita de fuga, ea se lasa moarta în brațele lui. Atunci obrajii lui se roșeau și noi radeam cu atat mai vartos. Pe Veturia nu putea s-o prinda niciodata, iar pe Mili o prindea pe loc, fiindca ea nu putea sa fuga de el, ci se oprea speriata înaintea lui, știind ca el are sa o sarute.
Dascalul Claița zicea ca Huțu are sa stea patru ani la școala, și era foarte vesel ca poate sa mai stea de vorba cu dascalul din Strantea, care, deși om tanar, știa foarte multa carte și spunea ca Cornelia e muma celor trei Grachi, iar Veturia muma lui Coriolan, ceea ce-i placea lui Claița, deoarece amandoua erau fetele lui și nu știuse pan-atunci pentru ce le-a dat aceste nume.
Așa au trecut apoi vacanțele și cateva saptamani în urma eram iar la școala.
Huțu parca nu mai era întru toate precum fusese mai nainte; se facuse tacut și vorbea mai rar cu mine, ba adeseori parca era suparat daca prindeam vorba cu el.
Într-o zi ne pomeniram cu dascalul Claița, care venise la oraș cu dascalul din Strantea, cu muma acestuia, care era vaduva, cu Livia și cu Cornelia.
Budulea cel batran, care venise și el ca sa-și vada feciorul, ma întreba daca Huțu e amarat. Am raspuns ca nu, caci Huțu iar se facuse foarte vesel dupa ce vazuse pe Claița cu Cornelia și cu Livia. Atunci se facu și Budulea foarte vesel, deoarece Cornelia era logodita cu dascalul din Strantea și curand avea sa se faca nunta.
— Am zis ca nu se poate, îmi grai el nedumerit. Dar steie chiar zece ani la școala, el trebuie sa iasa tocmai ca dascalul din Strantea, și atunci are sa ia pe a doua fata a dascalului. Așa trebuie sa fie.
Și zicandu-le aceste, Budulea radea ca omul gata de a face o pozna din cele mai minunate.
Eu eram uimit. Înțelegeam acum pentru ce Huțu se facuse atat de tacut. El era adica în dragoste cu Livia și avea sa se însoare cu ea. Ma uitam la amandoi și mi se pareau atat de nu știu cum, încat ma temeam sa privesc lung la danșii. Mai ales Huțu îmi era mai strașnic decat totdeauna. Numai acum bagai de seama ca începe sa-i creasca mustața și ca barbia îi era acoperita cu par moale, ca și cand ar fi brumata.
Iara ea, Livia, era neastamparata, în vreme ce el privea mereu în ochii ei.
Dupa ce Claița s-a întors iar cu fetele și cu Budulea cel batran la Cocoraști, eu ma gandeam mereu la Huțu și la Livia, îi vedeam ținandu-se neîncetat de mana, cum îi vazusem în mai multe randuri, și-mi închipuiam cat de grozav trebuie sa fie cand cineva e în dragoste cu cineva.
Ma cuprinsese un simțamant dureros, o tainica amaraciune de care nu ma mai puteam feri, fiindca înțelegeam ca Huțu nu mai poate sa ție la mine, ca toata dragostea lui se revarsa asupra Liviei. El venea tot mai rar pe la mine, și în cele din urma nu ne mai vedeam, decat din cand în cand.
Primavara, cand da mugurul, noi, baieții, ieșeam la morminte, ca sa ne învațam lecția la aer curat, plimbandu-ne printre vișinii înfloriți, ori stand culcați pe iarba frageda și presarata pe ici, pe colo cu flori de primavara.
Venea cateodata și el. Îl vedeam plimbandu-se de-a lungul șanțului cu cartea în mana, dar deodata se întindea pe iarba, își punea cartea la o parte și ramanea timp îndelungat privind la cerul albastru ori la norii ce se perindau pe deasupra lui.
Eram foarte nenorocit fiindca vedeam ca-l muncește ceva și mie nu vrea sa-mi spuna nimic, ca sta bucuros cu gandurile lui.
— Huțule, i-am zis într-o zi, cand ma aflam la dansul, așa-i ca tu ai sa te însori cu Livia?
El tresari ca și cand ar fi fost prins asupra unei fapte rele, a privit lung la mine, apoi s-a ridicat, s-a oprit înaintea mea și a grait așezat:
— Tu nu înțelegi lucrul asta… Da, am sa iau de nevasta pe Livia. Am sa fiu barbatul ei. Dar tu nu știi ce va sa zica aceasta. Vezi, urma el peste puțin, mai cu inima, îți vine un fel de amețeala, lumea întreaga parca ți se scalda în valuri de aur și atunci nu zici nimic, ci gandești numai: am sa o iau de nevasta, iara daca nu s-ar putea, nu știu ce are sa fie.
Vorbele îi ieșeau foarte în sila și eu vedeam din fața și ochii lui, vedeam din felul cum mi le spunea ca-i pare rau ca le-a zis; doream dar sa nu le fi auzit.
— Tu înțelegi, urma el nedumerit. Am sa fac la toamna examenul, apoi trec la preparandie, daca nu ma vor primi la teologie. Fac examenul pentru doua clase deodata, ca sa fiu cu atat mai degraba gata, apoi o iau pe Livia și ma fac dascal, daca nu ma primesc în teologie.
— Te primesc, fara îndoiala, strigai eu cuprins de bucurie, fiindca nu e cu putința sa nu te primeasca.
Bogoslovii erau toți oameni mari, cu barba și cu mustați… Unii fusesera dascali și acum venisera cu nevestele și cu copiii lor la teologie, ca sa se pregateasca pentru preoție; alții terminasera patru ori mai multe clase gimnaziale, și iar alții fusesera chiar juriști și acum se întorsesera cu gandul de a se face protopopi. Episcopul trebuia dar sa-l primeasca numaidecat pe Huțu, fiindca și el avea barba și mustața.
Eram deci iar fericiți, caci acum iar ne întalneam adeseori cu Huțu; ne întalneam, însa parca era între noi o înțelegere tainica sa nu mai vorbim nici despre Livia, nici despre bogoslovie, nici despre alte lucruri care nu-l priveau decat pe dansul.
Cand m-am întors de vacanțe la Cocoraști, aș fi voit sa strig tare, ca toata lumea sa ma auda: „Huțu a facut toate examenele”. Însa nu puteam. Aș fi voit sa-i șoptesc Liviei, cu totul încet și în taina, o vorba, dar nu aveam destula inima, și așa ziceam mereu: „Lasa ca o sa-i spuna el.”
— Prea bine! prea bine! zise dascalul Claița, cand afla despre hotararea lui Huțu. Foarte frumos! Omul trebuie sa adune învațatura cata vreme e tanar, caci mai tarziu, cand are nevasta și copii, ar mai voi sa învețe, dar nu are timp și nu are tihna. Trebuie sa munceasca, pentru ca sa-i poata hrani. Cand nu are nevasta și copii, poate sa faca ce vrea. Pentru ca sa vezi tu: e multa învațatura în lume și e frumos daca poți sa ți-o caștigi toata.
Dupa aceea dascalul Claița a început sa se plimbe prin casa și s-a plimbat, și s-a plimbat pana ce s-a oprit iar înaintea lui Huțu și a zis tare:
— Foarte frumos! Așa este! E mai bine popa decat dascal. Pentru ca sa vezi tu! nu e lucru mai placut și mai frumos decat sa vezi cum din copilul prost se face încetul cu încetul un baiat deștept, apoi un om cuminte cu purtari bune. Eu vad la noi în sat: îi cunoști de departe pe cei ce-au umblat la școala și-ți rade inima, spun eu, îți rade inima. Și trebuie sa fie, fiindca sunt mulți dascali. Apoi vezi tu: și popa e un fel de dascal; și el poate sa faca mult bine daca vrea. N-ai nevioe sa fii tocmai dascal pentru ca sa faci trebile unui dascal, însa daca vei fi popa, ești mai bine platit și ai mai multa vreme.
Și s-a plimbat dascalul Claița, și s-a plimbat, și tot s-a plimbat, fiindca-i parea bine și nu știa ce sa mai zica.
În sfarșit, el s-a oprit, dar n-a zis nimic, ci a stat și a privit lung la Huțu, și numai dupa ce a privit l-a întrebat:
— Cați ani mai trebuie sa stai tu pe la școli, pentru ca sa înveți tot ce se poate învața?
— Mult, a raspuns Huțu, opt, zece ani întregi.
— E mult, Huțule! a zis atunci dascalul Claița, și a ramas cuprins de ganduri grele, caci el ținea la Huțu și Livia îi era fata.
Seara a ieșit din casa cu lumanarea aprinsa, a pus lumanarea pe masa cea mare din școala și a urmat a se plimba pana ce a ars toata lumanarea, apoi s-a întors iar în casa în care-i dormeau nevasta și cele cinci fete, a stat, a privit împrejurul sau și se vede ca-i era greu, fiindca și-a ridicat amandoua mainile spre cer și a zis:
— Doamne! tu ești bun și nu ma plang, dar daca mi-ai fi dat un singur baiat, ți-ar fi parut și ție bine, vazand ce om aș fi scos din el.
Dupa aceea dascalul Claița s-a culcat și a dormit bine, fiindca era obosit de plimbarea cea multa.
Ziua urmatoare, cand a vazut pe Huțu, el l-a apucat de mana, l-a privit lung în fața și a grait:
— Huțule, nu se poate! pentru ca sa vezi tu: nu e cu putința! Ai înțeles? Dac-ai fi copilul meu, aș zice: omul care a apucat odata o cale buna trebuie s-o urmeze pana ce nu ajunge la capat. Așa te gandește, ca sa o duci pana la capat și ca odata cocorașteanul sa zica: „Mihai Budulea? Îl știu de mic; din satul nostru a ieșit.” Ai înțeles? Tu nu ești pentru popie. E puțina învațatura la noi și legea noastra nu poata sa ramaie de rușine. Îți spun eu: nu se poate! Așa te gandește, ca daca vezi un ungur, sa treci peste el, daca vezi un neamț, sa treci peste el, daca vezi un sarb, care e tot de legea noastra, sa treci și peste el, fiindca e limba straina și neam strain și viața straina.
— Da! jupane învațator, a raspuns Huțu, și n-a mai zis nimic, deoarece acum știa ce are sa faca.
Iar dascalul Claița a rasuflat din greu, ca omul care s-a descarcat de o sarcina grea.
Budulea cel batran a venit însa la mine și era trist și nu zambea cand vorbeam cu el.
Voiam sa știu ce-l pune așa pe ganduri și l-am întrebat. El a raspuns ca, iaca, nimic, numai fiindca Huțu învața franțuzește și nu-i vine deloc la socoteala, deoarece mai ales maica-sa e cam pusa pe ganduri vazandu-l ca sta mereu pe carte și vorbește singur, încat nimeni nu înțelege ce zice, dar mai ales se teme ca nu cumva învațatura cea multa sa-i fie de oarecare greutate la minte, caci nu mai voiește sa știe de parinții lui, ci sta mereu singur, iara cand îl întrebi ceva, se uita uimit la tine și nu știe ce sa raspunda, ba nici noaptea nu are tihna, ci bolborosește prin somn, ceea ce nu seamana deloc a bine.
Pe cand mi le spunea aceste, Budulea era foarte trist. El suspina dar și urma înca și mai trist:
— Noi avem șase capre și un țap. Ieri seara, Huțu umbla pe dinaintea casei și privea la stele. Maica-sa, fiind pusa pe ganduri, l-a întrebat ce cauta. El a raspuns ca cornul de capra. Atunci ea a venit speriata la mine și mi-a spus ca Huțu cauta cornul de capra prin vazduh. I-am zis sa nu se sperie, fiindca este un fel de stea care se cheama corn de capra și pe aceea o cauta Huțu.
Știam însa ca nu prea e bine cand omul cauta, ca șolomonarii, stelele pe cer; am ieșit și am zis: „Huțule, dragul taichii! ce cauți tu? caprele sunt legate de gard”. Le legasem ca sa nu faca paguba prin gradina, caci, fara doar și poate, capra e chipul diavolului. Huțu a tresarit, apoi a ras și a zis ca e pe cer un corn de capra, prin care trece pamantul, și ar voi sa-l afle în care parte a cerului sta. Adicatelea, precum vezi, vorbea într-aiurea, deși-ți parea om în toata firea. Am zis dar: „Huțule, dragul taichii, ce vorbești? nu vezi tu ca lumea e mare și ca pamantul sta locului!” El a venit apoi ș-a început sa ne spuna ca pamantul se învarte ca prasnelul și da mereu ocoale împrejurul soarelui, ca soarele e mai mare decat luna, ca luna e mai mica decat stelele: noi le lasam toate pe voia lui, fiindca vedeam ca n-avem ce sa-i facem. Ne spunea ca toate aceste sunt prin carți; noi ziceam ca-l credem, deși știam ca una ca asta nu se poate; dar ți-e mila cand îl vezi pe om la nevoie.
L-am lasat pe Budulea cel batran sa vorbeasca, deoarece era cu totul trist și nu ma înduram sa-l supar; în urma i-am spus apoi ca așa este cum zice Huțu, așa sta în carți, afara de cornul de capra, despre care nu știam nimic.
Budulea s-a uitat atunci lung la mine, și se vede ca nu știa: sa ma creada ori sa rada de mine?
— Dar atunci, zise el, cum vine ca Huțu strange toate pietrele pe care le gasește pe drum și aduna toate buruienile și le pune în carte și zice ca e așa și așa și mai departe?
— Așa sta în carte, ca pietrele și buruienile au și ele firea lor și numele lor, pe care le învațam ca sa le știm.
Budulea s-a uitat iar lung la mine, apoi a început sa rada și a grait:
— Înțeleg acum! Al dracului neamțul! Înțeleg! Baieți nevinovați. Nu face nimic: e bine și așa. Încetul cu încetul se învața omul cu pacaliturile, și dupa ce-ți vin anii, știi ce ai sa crezi și ce sa nu crezi. E bine și așa! O fi vreo carte ca Isopia, în care se zice ca dobitoacele vorbesc, povești adica și pilde, cum am zice.
De aici înainte Budulea cel batran iar radea cand vorbeai cu el. Însa Buduleasa tot mai era pe ganduri. Se uita la fața lui Huțu și vedea bine ca e ceva ce-l muncește. Budulea radea, zicand ca, de! se mai gandește cum trece pamantul prin cornul de capra, dar ea se supara de asemenea glume pocite și amarul îi era cu atat mai mare.
Și, în adevar, ea avea toata dreptatea, fiindca Huțu se facuse ca un sihastru. Nu-l mai vedeai între oameni, ba chiar nici la dascalul nu mai mergea singur, ci totdeauna, cand voia sa mearga, venea pe la mine, ca sa mergem împreuna, fiindca îi venea greu sa mearga el singur.
Cand eram apoi la dascalul, el nu vorbea nimic și zambea mereu și se uita la noi, la mine, la Livia și la ceilalți, iara cand nu mai avea încotro, apuca de maini pe Mili, se uita în ochii ei și-o întreba: „Ce mai faci, Mili?” Mili raspundea ca nimic, și Huțu iar tacea. Și fiindca tacea Huțu, tacea și Livia, taceam și eu, iar Veturia se ducea pe ici încolo. Atunci ramaneam noi singuri și ne uitam unii la alții și taceam.
Dar odata, cand am plecat, Livia i-a întins mana lui Huțu și l-a întrebat cand mai vine, iar el a ținut mana ei, i-a privit drept în ochi și a grait cu totul așezat:
— Nu știu. Știu numai ca am sa vin odata și sa raman aici. Ea atunci s-a roșit la obraji, fiindca îi era greu de mine, dar tot nu i-a lasat mana, ci a grait dusa pe ganduri și cam cu jumatate de gura:
— Numai daca n-ar fi prea mult pana atunci… Huțu n-a zis da și n-a zis ba, ci a plecat, și fiindca el îmi parea foarte fericit, eram și eu vesel.
Pentru aceea m-am speriat cand, peste cateva luni, am aflat ca Livia se marita dupa Indrea lui Buduc. Îl știam bine pe acest Indrea. Umblase cu noi la școala, iar taica-sau era directorul școlii și cel mai bogat om din sat: erau în stare sa faca un asemenea lucru. Am grabit dar la Huțu și, cum mergeam, eram atat de amețit, încat îmi parea ca merg și casele cu mine, de nu mai pot ajunge niciodata pana la el.
Totuși, cand am sosit la ușa lui, m-am oprit și parca-mi venea sa zic: „Lasa ca-i va spune ea”.
Huțu ședea la masa cu o carte înaintea sa și cu un plumb în gura. Se vede ca învața ceva pe de rost, fiindca, tocmai cand ma hotarai sa intru, el zicea cu glas tare: „Aurea prima sata est aetas, quae vindice nullo” .
El se opri și ramase privind uimit la mine. Venisem cu gandul sa-l iau cam de departe; de aceea nu-i spusei nimic, ci zisei:
— Am venit sa-ți spun ca una dintre fetele lui Claița se marita dupa Indrea lui Buduc.
— Cine ți-a spus? întreba el așezat.
— Maica. El privi lung la mine, apoi lua o bucata de hartie, facu pe ea un triunghi, scrise la cele trei unghiuri literele A, B și C, mai scrise dedesubt ABȘACȘBC, privi iar la mine, își puse cu litere mari semnatura
— Mihai Budulea — și, dupa toate aceste, grai cu glas înecat:
— Cand?
— Peste doua saptamani. Poimaine vin sa cumpere. El apuca hartia, o rupse încet în doua, apoi în patru, cocoloși cele patru bucați în palma, le baga în buzunar, apoi se ridica și stete nedumerit înaintea mea.
— Tu știi ca eu am iubit pe Livia, zise el într-un tarziu.
— Am vazut.
— N-ai vazut nimic. Dar sa nu crezi ca-mi pare rau.
— Mama zice ca ea nu voiește.
— Știu. Dar trebuie, fiindca nimeni nu știe mai bine decat Claița ce se poate și ce nu se poate. Așa trebuiau sa vina lucrurile, și tu ai sa vezi, peste un an, ca nu-i nimic, ca n-a fost nimic, ca e mai bine așa.
Îmi parea bine ca lui Huțu nu-i pare rau, deși eram oarecum dezamagit, caci ma așteptasem la mai mult, și fiindca vedeam în fața lui un fel de tulburare, care ma facea sa cred ca maine ori poimaine Huțu va vorbi cu totul altfel.
Dar zilele treceau, și el ramanea mereu așezat, retras și înțelept, cum fusese mai nainte.
O singura schimbare se petrecuse cu dansul. El, care umbla totdeauna curat ca scos din cutie, acum venea cateodata cu ghetele nevacsuite, nepieptanat la școala.
Apoi nu mai statea de vorba cu noi, ci umbla mereu cu cei de varsta lui, iar cand Budulea venea la oraș, îl cauta toata ziua, și adeseori tot nu-l putea gasi, deoarece nu mai statea cu cei doi baieți, și nici la școala nu mai venea în toate zilele.
Apoi se facuse cam îndarjit Huțu. Odata, cand Budulea cel batran i s-a plans ca de catava vreme nu-l mai poate gasi, el a raspuns:
— Nici nu știu ce-ți mai pierzi vremea venind sa ma cauți; parc-aș fi copil, ca sa porți mereu grija de mine…
Auzindu-le aceste, Budulea se întrista foarte și, întorcandu-se la Cocoraști, nu mai prindea vorba cu nici un drumeț, ci mergea drept înainte, tacut, singur cu gandurile lui și întrebandu-se mereu: „Ce-o fi avand oare feciorul meu de s-a facut așa de darz?”
„Sunt pacatele mele, care au cazut pe capul lui”, zicea Buduleasa; dar atuncea Budulea se mania și zicea ca nu-i adevarat, pentru ca orice om cuminte poate sa vada ca dintr-un cimpoieș nu iese deodata om cu carte și ca el înca dintru început simțea ca lucrul n-are sa iasa bine, dar dascalul Claița l-a scos din minte.
Iar dascalul Claița se plimba singur prin școala și iar se oprea, și iar se plimba și nu mai știa ce sa faca.

VI

Trecusera ani la mijloc, și toți știam ca Huțu are sa se faca calugar. Înca la începutul vacanțelor el plecase cu o familie din țara, careia îi fusese recomandat din partea episcopului. Boierul, care avea doi copii, voia sa treaca pe la baile din Germania, prin Svițera, pe la Paris și apoi sa se întoarca la Viena, ca sa-și lase copiii într-un institut. Atat știam noi, cei ramași în urma, dar și atat era destul pentru ca sa ne simțim cu toții maguliți.
Cu deosebire, dascalul Claița era mereu dus și, oricand îi venea cate-o scrisoare de la Huțu, o citea mai nainte fiecarui satean în parte, apoi venea cu ea la oraș, unde știa ca sunt mulți de aceia care sunt gata de a se bucura de dansul. Și cand statea, și cand vorbea, și cand umbla pe ulița, el se uita mereu la dreapta și la stanga și napoi, ca sa vada daca nu se mai ivește cineva, care sa-l întrebe despre Huțu, ba-i parea ca toata lumea îl arata cu degetul zicand: „Iata, asta e dascalul Claița din Cocoraști!”
Mai mica, dar tot destul de mare, era bucuria noastra, a celor ce crescuseram împreuna cu dansul.
Huțu plecase la Universitate cu un mic stipendiu, la care episcopul mai adaugase dintr-al sau un mic ajutor, pentru ca, terminand cursul de filozofie, sa se întoarca la teologie și sa intre în randul calugarilor. Toate aceste ne maguleau pe noi, cei ce ne pregateam pentru preoție, caci Budulea Taichii și pe viitor avea sa fie unul dintr-ai noștri, și unul cu care chiar de pe acum ne faleam.
Cu toate aceste, Buduleștii erau triști și ganditori. Spunea Budulea ca are un fecior care a plecat cu un boier din țara, spunea ca i s-au dat bani de la împarație, ba chiar și de la Vladica, fiindca așa om cu carte nu se mai gasește, dar nu le spunea decat așa, cam cu jumatate de gura. Caci el, înainte de toate, parca nu mai credea ca Huțu se mai întoarce, dupa ce s-a dus atat de departe. Apoi parca nici nu mai era feciorul lui: îi venea greu sa-i zica: „Huțule, dragul taichii!”, îi venea greu sa stea înaintea lui; nu mai știa sa vorbeasca cu el, ba cand se gandea ca s-ar mai întoarce odata la casa lui, îl cuprindea îngrijorarea, fiindca nu știa unde l-ar putea pune, și simțea ca i-ar fi rușine de casa parinților sai și de parinții sai. Pentru ca Huțu nu mai cerea nimic de la el, și el cu nevasta lui parca nici nu mai aveau pentru ce sa traiasca, și poate ca era bine ca ei sa moara, ca sa nu-i mai fie cu prostia lor de greutate.
La multa bucurie se așteptase Budulea, și acum ar fi dorit ca sa se fi așteptat la mai puțina.
El nu mai canta nici din vioara, nici din cimpoi, nici din fluierul din șerpar, nu mai mergea la lucru, ci statea ziua întreaga pe prispa casei și privea din cand în cand la Safta, care ședea torcand la cellalt capat.
Erau duși amandoi într-o lume frumoasa, dar pierduta pentru danșii. Și cand îi era foarte greu, Budulea se uita lung la Safta, apoi graia:
— Sa nu graiesc în ceas rau, dara Dumnezeu sa-i faca dascalului parte din partea ce el ne-a facut noua.
Caci Budulea era amarat și trebuia sa se rasufle și el cateodata. Dupa aceea, Budulea a venit la mine și m-a rugat sa-i scriu o scrisoare lui Huțu, pentru ca sa vie acasa.
M-am uitat la el și am luat pana și hartie ca sa scriu.
— Uite, îmi zise el atunci, sa-i scrii așa: „Huțule, dragul taichii, și Huțule, dragul maichii, — tocmai așa sa-i scrii. Eu, taica-tau, și eu, maica-ta, îți scriem sa vii acasa, fiindca n-avem alt copil și suntem oameni batrani și proști și vrem sa te vedem, și-ți ada carți cu tine, ca sa-nveți mai departe, ca sa vedem și noi cum înveți, și Dumnezeu sa te poarte în caile tale.” Și sa scrii apoi dedesubt: „Eu, Lapadat Budulea, taica-tau, și eu, Safta, maica-ta, care-ți ducem dorul”.
Dupa aceea Budulea a ras și a zis ca-i bine, iara eu am pus scrisoarea la poșta și am trimis-o lui Huțu, care-mi fusese prieten în copilarie și la care țineam și acum, fiindca era feciorul lui Budulea cel cu fluierul în șerpar.
Iara Huțu a primit scrisoarea, a citit-o și s-a întors, apoi s-a dus sa sarute mana episcopului, a venit sa stranga mana mea și a mers încet acasa la parinții lui.
De aici înainte Budulea nu mai ședea pe prispa și nu mai era ganditor, ci venea iar la oraș și le spunea drumeților ca are un fecior care a fost la școlile împaratești, și acum e scriitor la episcopie, caci Huțu urma cu noi la cursul clerical și era în același timp arhivar consistorial. Dascalul Claița nu era prea mulțumit de aceasta prefacere a lucrurilor, dar Huțu îi adusese din Viena un glob pentru școala, o harta a Europei și un exemplar din Istoria lui Petru Maior; mai adusese și pentru cele trei fete înca nemaritate cate ceva, îi aratase, în sfarșit, ca oriunde omul poate sa învețe, daca voiește, și ca viața din orașele mari e prea plina de încercari și nu e pentru un om hotarat a-și petrece viața în cuvioasa retragere. Claița se plimba dar și zicea ca e mare cinste pentru Cocoraști ca tocmai unul din sat ar fi umblat prin țari straine, sa fi stat la Viena și sa fie la episcopie.
Eu, în sfarșit, eram iar prietenul și fratele mai mic al lui Huțu. Caci, deși intrand cu șase clase în teologie, eram un an înaintea lui, simțeam totdeauna întaietatea pe care i-o dadea varsta, darurile firești și cunoștințele întinse ce-și caștigase printr-o munca serioasa și necurmata. Pentru noi toți el era un fel de izvor de lamurire și de sfaturi bune, pentru toți un prieten bland și îndatoritor.
Chiar cand radeam de dansul, caci avea unele apucaturi de care trebuia sa razi, nimeni nu radea mai din toata inima decat dansul.
Mai presus de toate era stangacia lui, cand se vedea fața cu femeile. Patruns de un respect nemarginit pentru sexul frumos, cum zicea el, statea totdeauna drept, zambea cu multa bunavoința și era cel mai nenorocit om daca, vorbind, se întampla sa nu fie mulțumit cu construcția frazei ori cu accentuarea cuvintelor. Îndeobște vorbea rar și raspicat, dar cand erau femei de fața, se vedea ca alege și cumpanește fiecare vorba. Și tot atat de masurate îi erau mișcarile. Îi trecea o roșața vie cand se vedea apropiat de o femeie ori cand vreuna ar fi scapat ceva din maini și altul s-ar fi aratat mai sprinten decat dansul.
Pe langa toate aceste mai era și dedat calugariei din creștet pana în calcai, ceea ce-l facea cu atat mai — nu știu cum sa zic — pentru femei: le placea sa-l necajeasca și rar se-ntampla ca domnul Mihai Budulea sa nu șada cu totul aproape între doua preotese, fie chiar mai batranioare, caci el se pricepea la gluma, și așa toți și toate împrejurul lui se adunau, afara de doua: Livia, de care el ramanea mereu departe, și Mili, copila cu genele dese, care ramanea totdeauna departe de dansul.

VII

Cand eu ma hirotoniseam, Budulea canta Vrednic este în rand cu ceilalți clerici. Peste cateva luni termina și el cursul și se gandea ca, dupa ce va fi stat vreo luna, doua într-o manastire, sa se faca diacon și sa-și ieie parinții la sine în oraș.
— Da, mergem și noi, zicea Budulea cel batran, ca sa fim împreuna.
Dar el tot nu era cu desavarșire vesel. Nu se mai îndoia ca Huțu al lui are sa ajunga cu vremea vladica; însa ce folos, cand vladica nu avea nici nevasta, nici copii, ba chiar nici o casa a lui, ci locuia „la curte”.
Deocamdata, însa, Huțu nu era decat scriitor la consistoriu, ticluia circulari, aduna date și facea expuneri tabelare despre nașteri și încetari din viața, despre cununii, despre copiii de școala și despre sufletele din deosebitele parohii. Și îi era mare bucuria cand putea sa le faca parinților veniți la consistoriu împartașire despre cele ce-a aflat.
Unul dintre puținii care voiau sa li se faca mereu asemenea împartașiri era preacucernicia-sa parintele Avesalon Toda, om luminat și îmbracat în reverenda de matase, captușita cu roșu. Cand parintele Toda venea la ședințe, Budulea nu scapa de el, ci trebuia sa fie la masa împreuna, ca sa vorbeasca mai despre una, mai despre alta, în vreme ce parintele Toda asculta, lasand mai ales pe Budulea sa vorbeasca.
Și fiindca era toamna și strugurii se copsesera și timpul era frumos, parintele Toda a grait zambind:
— Trebuie sa vii pe cateva zile la mine. Dar baga de seama, caci am doua fete mari, care sunt foarte șirete.
Budulea a zambit și a zis ca nu poate, fiindca și fiindca, dar în cele din urma tot n-avu ce face, și s-a hotarat sa plece.
Parintele Toda avea o trasura cu patru cai foarte frumoși; drumul era bun și calatoria foarte placuta. Acasa, parintele Toda avea o casa mare, o curte larga și plina jur împrejur de grajduri, șoproane și hambare. Mai avea prin curte vaci cu lapte, viței, porci grași și pasari o mulțime. În casa, în sfarșit, parintele Toda avea o biblioteca maricica, scaunele și canapelele captușite aici cu matase, colo cu catifea, covoare pe jos și multe alte scumpeturi. El avea însa mai ales o protopopeasa, un fecior ca de douazeci de ani, altul ca de zece și doua fete mari.
Budulea era cam amețit și-și zicea în taina: „Parintele Toda trebuie sa fie un om foarte fericit”.
Simțind dar ca se afla într-un cuib de fericire, el era stramtorat, umbla pe varful degetelor, facea mereu greșeli în construcția frazelor și era foarte nenorocit. Mai ales la masa atat era de zapacit, încat nici nu știa în care mana sa ție cuțitul și în care furculița, și aceasta mai ales fiindca ședea între protopopeasa și Elena, fata mai mare a protopopului, care și ea parea cam zapacita, caci nu vorbea nimic și se uita din cand în cand serioasa la el.
Dupa masa el mai începu sa rasufle. Fetele se pusera la clavir, și Malci, cea mai tanara, care numai acum cateva luni se întorsese de la calugarițe, începu sa cante mai întai o arie nemțeasca, apoi una romaneasca, sosita de curand de la București.
Budulea Taichii era încantat, caci n-auzise clavir de cand fusese cu cei doi copii de boier, și acum parca i se împrospatasera acele timpuri. În urma canta dar și el Sub aceasta neagra stanca, apoi Adio la Moldova, Sus la munte ninge, ploua, apoi un cantec pe care-l știa de la Cocoraști, iar fetele și protopopeasa îl rugau mereu sa cante.
— Trebuie sa știți, zise el, ca taica-meu e cimpoieș.
— Și afara de aceasta e un om minunat, adause parintele Toda mișcat. De cate ori îl vad, îmi aduc aminte pe fie iertat taica-meu, care și el era scurt, gros, rotund la fața și zambea totdeauna ca batranul dumitale.
Huțu era foarte fericit cand auzea ca taica-sau samana cu taica protopopului, și fiindca era fericit, era vesel peste obiceiul sau și nu se mai simțea stramtorat, ba dupa ce a ieșit prin gradina, el însuși a cerut brațul Elenei și a ras din toata inima cand Elena, mai nainte de a-i da brațul, i-a zis: „Se cuvine oare unui cuvios parinte sa ceara brațul unei femei nemaritate?”
A ras atunci și parintele Toda, iar protopopeasa a grait: „Nu-l lasam sa se faca calugar. Țineți-va de el, fetelor: trebuie sa-l însuram!”
Și fetele se țineau de el, și el era vesel, și roșea, și se simțea bine. Cand a plecat apoi, protopopeasa l-a întrebat cand mai vine și nu i-a dat drumul pana ce n-a fagaduit ca vine pe ziua de Sfanta Maria, cand era numele ei; fetele au zis ca se duc ele sa-l ia și sa-l aduca pe sus, ca pe un fugar, iara parintele Toda s-a sarutat cu el, apoi l-a petrecut pana la trasura, i-a strans mana și iar l-a îmbrațișat.
Întorcandu-se dar spre oraș, Budulea Taichii era foarte ganditor și, sosind la consistoriu și facand expunerile tabelare, el era mereu ganditor, încat oricine putea sa vada ca dnul Mihai Budulea, arhivarul consistorial, e un om pus pe ganduri.
Fiind însa ca omul care se gandește mult scapa și cate o vorba, și fiindca Huțu ținea la parintele Toda, el vorbea despre dansul, și îl lauda, și spunea ca și protopopeasa e o doamna prea cumsecade. Pentru aceea îl necajeau cu fetele protopopului, și el nu se supara, caci nu știa sa se supere, dar se tulbura, și atunci îl necajeau cu atat mai vartos. Iar cand preasfinția-sa parintele episcop auzea ca-l necajesc pe Budulea, zambea și el.
Într-o zi, ieșind în gradina, preasfinția-sa s-a oprit privind la Huțu, iar cand Huțu s-a dus sa-i sarute mana, l-a tras nițel de mana, ca și cand ar voi sa-l duca cu sine.
Huțu a plecat dar în urma lui. În gradina, preasfinția-sa s-a așezat pe o laița, apoi a început sa-l ia pe Huțu pe departe, sa-l întrebe despre parohiile vacante, sa-i ceara parerea despre propunerile ce ar fi sa se faca viitorului sinod, iar în vremea aceasta îl scruta mereu cu privirea.
— Cand mergi la manastire? întreba el în cele din urma.
— Cand veți porunci preasfinția-voastra.
— Prea bine, fiule! raspunse episcopul, apoi ramase catva timp pe ganduri. E frumoasa hotararea ce ai luat, dar te gandește ca, dupa sfintele noastre așezaminte, timpul ce vei petrece la manastire îți este dat spre a te chibzui și spre a-ți da seama daca nu mai e nici o dorința lumeasca în inima ta și daca poți sa te dai cu întregul tau suflet vieții cuvioase. Dumnezeu nu voiește jertfa de sila și manastirea e locaș de scapare pentru cei ce nu mai au ce sa caute în viața. Daca voiești dar sa aduci viața ta jertfa întru folosul bisericii lui Hristos, te gandește ca jertfa trebuie sa-ți fie curata, pentru ca ea sa poata fi bine primita de catre cel ce strabate și cele mai ascunse taine ale inimii omenești.
Dupa aceste el se ridica, întinse mana spre sarutare și-i saruta fruntea, graind mișcat:
— Cugetul curat e podoaba creștinului, fiul meu!

VIII

Budulea Taichii se afla în mare stramtorare. Pe cand umblase la școala din sat, știa lamurit c-ar dori sa ajunga și el odata dascal, ca Claița. În urma, cand statea la domnul Wondracek, voia cu totul hotarat sa se faca profesor, ca Wondracek. Mai în urma, cand umbla la gimnaziu, nici nu se mai îndoia ca se va face profesor de gimnaziu, ca toți profesorii sai. Acum, în sfarșit, cand era arhivar consistorial, statea zapacit, caci nu știa: sa se faca episcop ori protopop, ca preacucernicia-sa parintele Avesalon Toda, care avea reverenda de matase, protopopeasa și doua fete mari, dintre care una pentru care orice episcop îl putea pizmui?
Budulea Taichii își închipuia ca e protopop, ca are copii și nevasta, ca Budulea cel batran le face copiilor cate un fluieraș și ca maica-sa, Buduleasa… Nu!… el nu-și putea pierde timpul cu asemenea închipuiri, caci era arhivar consistorial și trebuia sa lucreze.
Opt zile înainte de Sfanta Marie, Budulea Taichii, dus pe ganduri precum era, a rupt în patru o jumatate de coala de hartie, apoi a cocoloșit cele patru bucați în palma și, ridicandu-se de la masa, le-a bagat în buzunar.
Nu era nici o paguba, deoarece el, mai nainte de a fi rupt hartia s-a uitat bine la ea, daca e în adevar maculatura scrisa pe amandoua parțile și daca n-a mai ramas pe o parte ori pe alta vrun mic locșor ce-ar mai putea sa fie întrebuințat la calcule de ocazie; vorba e, însa, ca aceasta rupere și cocoloșire a bucaților de hartie era un semn rau și ca în ziua urmatoare el a rupt în patru o jumatate de coala, care nu era scrisa decat pe o parte, și cocoloșind cele patru bucați nu le-a bagat în buzunar, ci le-a aruncat una cate una afara pe fereastra deschisa, ceea ce era un semn și mai rau.
A treia zi, în sfarșit, el a rupt în patru o bucata de hartie cu desavarșire alba și n-a cocoloșit decat pe una din cele patru bucați, lasand pe celelalte trei pe masa consistoriala, și plecand acasa cu gandul de a scrie preacucerniciei-sale parintelui protopresbiter Avesalon Toda o scrisoare, în care îi dorește preastimabilei doamne toate fericirile și o roaga de iertare ca nu poate veni deoarece înalt preasfințiasa parintele episcop a binevoit a-l însarcina sa mearga la Cocoraști ca sa staruiasca pentru înființarea unei a doua școli, planuite foarte demult, și a crezut ca trebuie sa aleaga sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului pentru aceasta, fiindca satul e adunat și așa mai departe.
Iara dupa ce a dat scrisoarea la poșta, el s-a întors ca sa bage în buzunar bucata cocoloșita și sa stranga pe celelalte trei în saltarul mesei, a luat binecuvantarea arhiereasca și a plecat la Cocoraști ca sa staruiasca în sensul scrisorii ce o trimisese preacucerniciei-sale parintelui protopresbiter Avesalon Toda.
Acasa toți erau bine. Ca cel mai întai, dascalul Claița, norocitul parinte a trei fete maritate, ședea mereu în jețul ce-i daruise de ziua lui ginere-sau, popa din Cladeni. De cațiva ani stupii ieșisera de minune, pomii dadusera rod bun și dascalul Claița era jur împrejur vestit pentru mierea și pentru soiurile lui de poame, iar dascalul Claița își scotea vestea buna în bani gata. El își cumparase o vie, și acum se gandea sa-și mai zideasca și o casa, pentru ca la vreme de batranețe sa se poata retrage în colibioara lui, cum avea el obiceiul de a-și numi viitoarea casa.
Cat pentru cele trei fete înca nemaritate, el își avea planul gata. Pe Mili ar vroi sa o marite dupa vreun plugar, fiindca Livia îl încredințase ca nu e lucru mai frumos decat a fi plugarița; copila era însa prea gingașa, prea se ținea, și așa trebuia sa o marite dupa un popa, ba înca se poate chiar dupa vrun notar, caci era facuta sa fie doamna. Pentru aceea el îi facuse și zestre, și acum zambea așa în el cand se gandea ca numai el singur știe despre aceasta. Linica trebuia sa se marite dupa un dascal, pentru ca sa aiba ginere pe care sa-l lase la locul sau la școala din Cocoraști. Cea mai mica, în sfarșit, trebuia sa se marite dupa un plugar, pe care sa-l ia ginere în casa.
Și fiindca toate aceste erau bine și statornic puse la cale, dascalul Claița ședea în jeț, zicea ca e bine ca omul sa aiba copii, și nu-și mai batea capul decat cu copiii oamenilor din sat, ceea ce era și meseria lui de învațator. Caci acești copii știau acum mai mult decat știuse odinioara dascalul și, pentru ca sa știe, el trebuia sa-i învețe. Trecuse vremea slovelor, pe care acum le numeau potcoave. Apoi, afara de Biblie, școlarii mai învațau și istorie, iara globul de pe masa, harțile și tabelele zoologice de pe perete erau tot atatea dovezi ca și dascalul Claița învațase mult de o bucata de vreme. Cateodata îi trecea așa prin minte gandul ca mai sunt o mulțime de lucruri pe care ar putea sa le învețe; dar el se plimba nițel, se încredința pe sine însuși ca, la urma urmelor, un dascal nu trebuie sa învețe decat ceea ce sta în circularele consistoriale, și iar se punea în jeț, fiindca îi placea prea mult sa șada în jeț.
Budulea cel batran n-avea jeț, dar el ședea pe prispa casei, și ședea tot așa de bine ca și dascalul în jeț. Ce-i drept, el nu mai zambea cand vorbeai cu el, fiindca era om trecut cu anii și trebuia sa fie totdeauna așezat și cuviincios.
Trecand de-a lungul uliței, oamenii îi dadeau binețe; mergand la biserica, el nu mai statea la fund, ci dinainte, numaidecat langa strana din stanga. Apoi, cand mergea la oraș, toata lumea statea de vorba cu el, parintele arhidiacon și parintele protosincel îi strangeau mana. Parintele arhimandrit îl întreba ce mai face, ba odata chiar însuși episcopul s-a oprit în loc, a vorbit cu el și i-a dat binecuvantarea arhiereasca; un om dar caruia i se întampla toate aceste trebuia sa fie plin de buna-cuviința și sa nu rada mereu cand vorbește cu alții. Afara de aceasta, el avea un fecior care în curand trebuia sa ajunga arhidiacon, cu brau roșu și mai mare decat toți protopopii, fie barbile lor cat de lungi și oricat de albe. Era mulțumit Budulea cel batran și ședea tihnit pe prispa casei, așteptand ziua cand va fi sa plece cu nevasta-sa la oraș, pentru ca sa traiasca la batranețe sub același acoperamant cu fiul sau.
Buduleasa, în sfarșit, ședea și ea pe prispa și torcea: era însa cu toate aceste foarte batrana. Caci gandurile îl îmbatranesc pe om, și ea avusese multe ganduri în viața ei. Grele însa, cu totul grele nu-i erau gandurile decat acum, de cand Budulea se plangea ca feciorul sau nu vrea sa se însoare, iara pe ea a pus-o pacatul sa zica:
— Se vede ca bunul Dumnezeu așa vrea, ca el sa ispașeasca pacatele mele…
Budulea cel batran s-a maniat, s-a facut roșu ca racul și a zis ca minte, ca Dumnezeu n-are nici un amestec în trebile lui, a trantit ușa și a ieșit afara ca sa se puna pe prispa casei; de atunci însa el nu se mai plange de nimic.
De aceea Buduleasa șade la cellalt capat al prispei și, șezand, îi vine nu știu cum, parc-ar voi sa fie moarta de mult.
Cateodata, cand șade pe prispa, vine Mili a dascalului, ca sa vada ce mai face, și atunci vorbesc mai despre una, mai despre alta, și vorbesc și despre Huțu, fiindca Huțu e feciorul Budulesei, și Mili știe ca-i pare bine leichii Saftei cand cineva-i vorbește despre el și-i spune tot lucruri bune. Atunci Buduleasa se însenineaza, dar cand Mili pleaca, privește lung, foarte lung în urma ei, parca ar voi sa zica: „S-a dus”, apoi zice în gandul ei: „De ce n-a lasat Dumnezeu sa fie dascal?” Apoi intra în casa, se punea într-un ungher și începea sa planga așa singura și fara nici un cuvant.
Budulea cel batran, care ședea mai departe pe prispa, știa prea bine ca ea plange; om fara de inima ce era însa, nu se mișca din loc, ci statea așa; cel mult, pentru ca sa nu stea fara de nici o treaba, își scotea fluierul din șerpar, îl privea din toate parțile, apoi, la mare nevoie, îi mai numara și gaurile, și le numara mereu, pana ce Safta nu ieșea iar pe prispa.
Le parea dar bine tuturora ca Huțu a venit de Sfanta Marie acasa, ba dascalul Claița ar fi voit sa traga clopotele, pentru ca tot satul sa știe ca „dnul Budulea al nostru” a venit la Cocoraști.
Caci acum el nu voia sa-i mai zica „Huțule”, și cand Huțu îl ruga sa-i zica precum i-a zis totdeauna, el raspundea: „Fereasca Dumnezeu! Fiecarui om ceea ce i se cuvine. Pentru ca sa vezi d-ta: trebuie sa am și eu bucuriile mele, dnule Budulea.”
Huțu cu toate aceste se ținea de obiceiurile lui; îi zicea dascalului „jupane învațator”, ca totdeauna, saruta mana dascaliței, precum era deprins din copilarie, și le zicea fetelor „Linico” și „Mili draga”, ca mai nainte, ceea ce era bine, fiindca fetele nu se suparau și dascalului îi parea bine. Ca om care știa ce i se cuvine fiecaruia, dascalul Claița nu cerea decat ca fetele sa nu îndrazneasca a-i zice dlui Budulea „nene Huțule”, iara Mili și Linica, fiind niște fete binecrescute și ascultatoare, nu mai ziceau „nenea Huțu” decat atunci cand nu era de fața nici Huțu, nici dascalul, ceea ce nu era bine, deoarece Huțu se supara, caci era deprins ca fetele sa-i zica „nene Huțule”.
Mai era Huțu suparat și pentru ca Mili tacea mereu și se uita la el ca și cand ar fi suparata, ba, cand ședeau la masa, și el povestea despre zilele petrecute la casa preacucerniciei sale parintelui Avesalon Toda, ea s-a ridicat fara de nici un cuvant de la masa și nu s-a întors decat peste catva timp.
Fiind dar ca el ținea ca Mili sa nu fie suparata, dupa-amiazazi, cand au ieșit în gradina ca sa vada daca strugurii s-au copt, a cautat sa fie singur cu dansa și a întrebat-o pentru ce s-a suparat.
Ea a zambit și a zis ca nu e suparata. El însa vedea ca e suparata, și a apucat-o de maini, și s-a uitat lung și cu dragoste în ochii cei cu gene dese, și a zis:
— Ești suparata. Ea a tacut și nici n-a zis ca-i pare bine, nici n-a zis ca, da, e suparata, fiindca ar fi trebuit sa spuie pentru ce, și aceasta nu era cu putința.
— Mili draga, a zis iar Huțu, suparat acum și el, tu știi ca eu te iubesc pe tine. Pentru ce nu-mi spui dar ca sa știu, fiindca n-ai de ce sa te superi. Uite, daca ți-a spus cineva ceva, a grait un neadevar, dac-am zis chiar eu vro vorba care te-a suparat, nu m-ai înțeles bine. Uite, urma el iar, și atunci îi lua capul între amandoua mainile, ca sa o poata privi cu mai multa staruința, spune-mi, pentru ca tu știi ca te iubesc și mi-e greu cand te vad suparata.
— Zau ca nu sunt suparata! a grait acum Mili, și ea spunea adevarul, fiindca nu mai era suparata, și-i radeau pe sub genele dese amandoi ochii marunți.
Dnul arhivar consistorial Mihai Budulea ar fi voit s-o sarute, atat îi parea de bine cand o vedea razand astfel cu amandoi ochii, dar n-o sarutase de mult și-și pierduse deprinderea; el s-a mulțumit dar a-i strange obrajii cu caldura între palme și a plecat mai departe, caci acuma toate erau bune și bine puse la cale.
— Nene Huțule, a zis ea mai tarziu, cam cu jumatate de gura. E adevarat ca nu te mai faci calugar?
— Cine ți-a spus ca nu ma fac? întreba el speriat.
— Nimeni, dar zic eu așa!
— Nu, draga, nu-i adevarat, raspunse Huțu cu un fel de parere de rau.
Ea n-a mai zis apoi nimic; ar fi voit însa sa-l apuce de mana, ca sa i-o sarute, dar nu putea, fiindca el nu era înca calugar.
Acum era aproape de masa cea mare din gradina, la care ședeau dascalul cu dascalița și cu Linica. Huțu parc-ar fi voit sa se întoarca înapoi, ca sa întrebe pe Mili pentru ce l-a întrebat daca nu se mai face calugar, dar nu se putea, și așa s-a mulțumit a se întreba pe sine însuși: „Pentru ce oare m-a întrebat și pentru ce se bucura cand am raspuns ca nu?”
Au trecut apoi toamna și iarna, iara în primavara, la Duminica Tomei, s-a întrunit Sinodul. Parintele Mihai Budulea ne era referent școlar și ne bucuram cu toții cand el ne raporta despre starea învațamantului, aratand cați școlari, cați învațatori, cate școale, cum stau la noi și cum în alte țari și la alte popoare trebile, și ne bucuram mai ales cand el își facea în urma propunerile, vorbind așezat și înțelept ca totdeauna. Era de fața și dnul deputat sinodal, inspector școlar din cercul Cocoraștilor și învațator emeritat, Pantelemon Claița, și nemaiputandu-se stapani, el trase pe vecinul sau de maneca și-i grai încet:
— Îl cunoști, ma rog? A ieșit din școala de la mine. E feciorul lui Budulea, cimpoieșul de la noi. Mi-e ginere.
În urma ni l-au ales protopop, deși era om tanar.
— Ții minte, îi zisei în ziua alegerii, cand eram în padure și-mi spargeai alune?
— Dar tu, îmi raspunse el, ții minte cand îmi ajutai sa port coșul cu pește?
Iar dupa aceea ne-am îmbrațișat și eram fericiți ca în copilaria noastra.
Acum, în sfarșit, primesc o scrisoare: ma poftește la botez. Un nou Budulea, Budulea Bunicului! Și mai întrebați daca-mi pare bine? Ba nu-mi pare bine, dar îmi vine sa cred ca numai visez bucuria ce simt.
Îl vad înaintea mea pe Budulea cel batran zicand ca omul care a pus la cale o gluma buna.
În vad pe dascalul Claița stamparat și zicand: „Acest baiat, care s-a nascut acum, e nepotul meu. Pentru ca sa vedeți d-voastre: eu am avut șase fete, dintre care cea mai mare, pe care gandeam s-o marit dupa ginere-meu, dupa ce va fi ieșit dascal, s-a maritat dupa dascalul din Strantea, a doua s-a maritat dupa Mitrea lui Buduc, care acum e ctitor la biserica, pe a treia a luat-o ginere-meu, popa din Cladeni, cele doua mai mici iata-le aci, iar Mili s-a maritat dupa ginere-meu, protopopul, și a nascut pe acest copil, care acum e nepotul meu!”
O vad apoi pe maica protopopului stand într-un colț, cu ochii plini de lacrimi și zicand încet: „Tu, Doamne, m-ai pedepsit cu bunatațile tale și eu nu sunt vrednica de bucuriile ce mi-ai daruit!” .
Îl vad însa, înainte de toate, pe el, stand la patul ei și privind în tacuta uimire la mama și la copil.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu, Doamne, cu nemarginita înțelepciune ai întocmit lumea și frumoasa ne-ai lasat-o noua locaș de viețuire!