Noua ceasuri şi noua minute… Peste şase minute pleaca trenul. Un minut înca şi se-nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon… Trec de colo pana colo prin coridor, sa vaz în care compartiment aş gasi un loc mai comod… Aci. O dama singura, şi-fumeaza, atat mai bine! Intru şi salut, cand auz o maraitura şi vaz aparand dintr-un paneraş de langa cocoana capul unui caţel laţos, plin de funde de panglici roşii şi albastre, care-ncepe sa ma latre ca pe un facator de rele intrat noaptea în iatacul stapanii-si.
– Bubico! zice cocoana… şezi mumos, mama!
„Norocul meu, gandesc eu, sa traiesc bine!… Lua-te-ar dracul de javra!”
Bubico se linişteşte puţin; nu mai latra; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar cocoana cu un tartanaş de lana roşie; dar tot maraie înfundat… Eu, foarte plictisit, ma lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit… Prin coridor umbla pasajeri şi vorbesc. Bubico maraie arţagos.
– Biletele, domnilor! zice conductorul, intrand cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrand sa sara afara de la locul lui, începe sa latre şi mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l perforeaza. Conductorul face un pas catre cocoana, care-şi cauta biletul ei în saculeţul de mana, pe cand Bubico latra şi chelalaie desperat, smucindu-se sa iasa din paner.
– Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mamiţo!
Şi-ntinde biletul. Cand mana conductorului s-a atins de mana cocoanei, Bubico parc-a-nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul mangaindu-l „mumos”; eu ma lungesc la loc închizand ochii, pe cand Bubico maraie înfundat ca tunetul care se tot departeaza dupa trecerea unei grozave furtuni. Acum nu se mai aude de loc. Dar auz harşaitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigareta… Înca nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degraba sa nu pierz trenul, am uitat sa-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic… S-o rog pe mamiţa lui Bubico… Scot o ţigareta, ma ridic şi dau sa m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc sa fac bine o mişcare, şi Bubico scoate capul latrandu-ma mai furios decat pe conductor; latra şi chelalaie şi tuşeşte şi…
– Bubico – zice cocoana – şezi mumos, mamiţico!
„Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!” zic în gandul meu. N-am vazut de cand sunt o javra mai antipatica şi mai scarboasa… Daca aş putea, i-aş rupe gatul.
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi da s-aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez în locul cel mai departat din compartiment, de teama ca n-am sa mai pot rezista pornirii şi am sa-i trag la cap cand şi l-o mai scoate din paner.
– Frumuşel caţel aveţi, zic eu cocoanii, dupa cateva momente de tacere; da rau!
– Aş! nu e rau, zice cocoana; pana se-nvaţa cu omul; dar nu ştiţi ce cuminte şi fidel este, şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbeşte…
Apoi catre paner, cu multa dragoste:
– Unde-i Bubico?… Nu e Bubico!…
Din paner se aude un miorlait sentimental.
– Sa-i dea mama baieţelului zaharel?… Bubico! Bubi!!
Baieţelul scoate capul cu panglicuţe… Mamiţa-l degajeaza din ţoalele în cari dospeşte-nfaşurat şi-l scoate afara. Bubico se uita la mine şi maraie-n surdina. Eu, apucat de groaza la ideea ca nenorocitul ar încerca sa ma provoace, zic cocoanei:
– Madam! pentru Dumnezeu, ţineţi-l sa nu se dea la mine! eu sunt nevricos, şi nu ştiu ce-aş fi în stare… de frica…
Dar cocoana, luand în braţe pe favorit şi mangaindu-l cu toata duioşia:
– Vai de mine! cum crezi d-ta?… Noi suntem baieţi cuminţi şi binecrescuţi… Noi nu suntem mojici ca Bismarck…
– Ha? zic eu.
– Bismarck al ofiţerului Papadopolinii.
Dandu-mi aceasta explicaţie, cocoana scoate din saculeţul de mana o bucaţica de zahar:
– Cui îi place zaharelul?…
Bubico (facand pe banca sluj frumos, cu toata cletinatura vagonului): Ham!
– Sa-i dea mamiţica baiatului zaharel?
Bubico: Ham! Ham!
Şi apuca bucaţica de zahar şi-ncepe s-o ronţaie… Cocoana scoate din alt saculeţ o sticla cu lapte, din care toarna într-un pahar; apoi:
– Cui îi place laptic?
Bubico (lingandu-se pe bot): Ham!
– Sa-i dea mamiţica laptic baiatului?
Bubico (impacient): Ham! Ham!
„Ah! suspin eu în adanc; lua-te-ar hengherul, Bubico!”
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe sa lapaie, şi lapaie, şi lapaie, pana cand un pasajer se arata la uşa compartimentului nostru uitandu-se-nauntru. Bubico se opreşte din lapait şi se porneşte sa latre ca o fiara, cu ochii holbaţi şi muşcand în sec şi clanţanind din dinţi, şi tuşind şi…
„Vedea-te-aş la Babeş, jigaraie îndracita!” gandesc eu, şi prin mintea mea începe sa treaca fel de fel de idei, care de care mai cruda şi mai infama.
Pasagerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarna iar lapte-n pahar şi bea şi dumneei. Eu simt cum ma navalesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
– A propos – zic eu – madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck… al…
– Al ofiţerului Papadopolinii…
– Ei! Ce e Bismarck?
– Un dulau de curte… Era sa mi-l omoare pe Bubico… Papadopolina are o caţeluşa, Zambilica, foarte frumuşica! şade alaturi de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arata pe Bubico), curte teribila! (Catre Bubico:) Craiule!… (Catre mine:) Mizerabila de servitoare, o dobitoaca! i-am spus, cand l-a dus afara de dimineaţa – ca nu ştii ce curat e! – zic: „Baga de seama sa nu scape, sa se duca iar la Papadopolina, ca-l rupe Bismarck…” dulaul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu ştiu ce faceam pan casa, cand auz afara chelalaituri şi ţipete… Strig: „Bubico! Bubico! unde e baiatul?!” Alerg… Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scosesera ea şi Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulaului. Ce sa-l vezi?… tavalit, leşinat şi moale ca o carpa. Zic: „Vai de mine! moare baiatul!” Stropeşte-l cu apa! da-i cu odicolon la nas!… Ce-am patimit, numai eu ştiu… Doua saptamani a zacut… Am adus şi doftor. Da-n sfarşit, slava Domnului! a scapat… (Catra Bubico:) Mai merge la Zambilica baiatul?
Bubico: Ham!
– Sa te manance Bismarck… craiule!
– Ham! ham!
Şi sare de pe banca jos în vagon şi apuca spre mine.
– Cocoana! strig eu, ridicandu-mi picioarele; eu sunt nevricos, sa nu se dea la mine, ca…
– Nu, frate! zice cocoana, nu vezi ca vrea sa se-mprietineasca? Aşa e el: numaidecat simte pe cine-l iubeşte…
– A! zic eu, avand o inspiraţie infernala; a! simte pe cine-l iubeşte… vrea sa ne-mprietenim!… Bravo!
Şi pe cand caţelul se apropie sa ma miroasa, iau un pacheţel de bonboane, pe cari le duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bonbon şi, întinzandu-l în jos, cu multa blandeţe:
– Cuţu, cuţu! Bubico baiatul! Bubi!
Bubico, dand din coada, se apropie mai întai cu oarecare sfiala şi îndoinţa, apoi, încurajat de blandeţea mea, apuca frumos bombonul şi-ncepe sa-l clefaie.
– Vezi ca v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multa satisfacţie de aceasta apropiere.
Apoi îmi spune genealogia favoritului… Bubico este copilul lui Garson şi al Gigichii, care era sora cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va sa zica, însemneaza ca Zambilica este matuşa lui Bubico dupa mama… În timp ce cocoana-mi povesteşte, eu, înfranandu-mi aversiunea şi dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele graţii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevar, Bubico se tot apropie de mine, pana se lasa sa-l iau în braţe. Simt ca mi se bate inima de teama ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, sa tradez un plan mare ce l-am croit în adancul conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arata Bubico, pe cand eu cultiv cu staruinţa aceasta prietenie atat de scumpa mie, prin mangaieri şi bonboane.
– Ei vezi! cum v-aţi împrietenit… Ce e, Bubico? ce e, mama? iubeşti pe domnul? da?
Şi Bubico raspunde, gudurandu-se-n braţele mele:
– Ham!
– Aşa? ai tradat-o care va sa zica pe mamiţica?… craiule!
Bubico: Ham! ham!
– Trebuie sa fii om bun! Nu trage el la fitecine…
– Fireşte, coconiţa; simte canele; are instinct.
Cand zic acestea, iata ca trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud latraturi şi cearta de cani. Bubico da sa se smuceasca din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe sa latre îndarjit catra fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi Bubico, întorcand capul catre partea de unde s-aude departandu-se cearta semenilor lui, latra mereu; eu îl mangai, sa-l potolesc; el, cand nu se mai aude nimic, ridica botul spre tavan şi începe, în braţele mele, sa urle… în braţele mele!
„Ah! Bubico – zic eu în sine-mi, mangaindu-l frumos – de capu-ţi!… vedea-te-aş manuşi!”
Dar Bubico urla mereu.
– Doamna – zic eu – rau faceţi ca-l ţineţi aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în caldura, poate sa turbeze… Chiar aşa, aici e prea cald.
Şi zicand acestea, ma scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra vagonului. Pun pe Bubico binişor jos langa mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecandu-ma sa respir. Afara, noapte neagra ca şi ideile mele.
– Bine faci! sa mai iasa fumul de ţigara, zice cocoana.
Intram pe podul Prahovii… Ma-ntorc, iau o bonboana, i-o arat lui Bubico, care s-apropie de mine baţaind frumuşel din coada.
„Pe memoria lui Plutone şi a fidelului sau Cerber! zic eu în gand ; jur ca au minţit acei cari au cantat instinctul canilor! E o minciuna! Nu exista!”
Bubico îmi ia bonboana; îl iau în braţe şi ma dau langa fereastra, ridicandu-l în dreptul deschizaturii. Aerul racoros, trecandu-i pe la bot, face mare placere lui Bubico. Scoate limba şi respira din adanc.
– Sa nu-l scapi pe fereastra!… pentru Dumn…
Dar n-apuca mamiţica sa rosteasca-ntreg sfantul nume al creatorului, şi Bubico dispare ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucureşti, zburand – la Zambilica, probabil. Ma-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentandu-i manile goale, strig exasperat:
– Doamna!
Un racnet!… A-nnebunit cocoana!
– Repede, doamna, semnalul de alarma!
O duc la semnal şi o-nvaţ cum sa-l traga. Pierduta de durere, executa mişcarea cu o suprema energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinatura colosala. Emoţie generala-ntre pasajeri.
– Cine? cine a dat alarma?
– Dumneaei, zic eu catre personalul trenului, aratand pe cocoana leşinata.
Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin; zdrobita de nenorocire, trebuie sa raspunza la procesul-verbal ce i se dreseaza pentru întrebuinţarea semnalului. Pe cand, în mijlocul pasajerilor gramadiţi, cocoana se jeleşte, eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un ranjet diabolic, îi şoptesc raspicat:
– Cocoana! eu l-am aruncat, manca-i-ai coada!
Ea leşina iar… Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagra…
