A fost odata un împarat care avea o fata neînchipuit de frumoasa: ochii ei albaştri erau ca azurul cerului, iar pletele ei dalbe straluceau ca razele soarelui.
Fiind singura la parinţi, fusese crescuta cu mare grija şi paza. Aşa de mult se temea tatal sa nu i se întample ceva, sa nu i-o fure careva, încat îşi zavorase copila într-o cetate care se afla pe o insula în mijlocul marii. De jur împrejurul apelor strajuia oaste, ca sa nu se poata apropia nimeni de fiica împaratului. Numai o şerba îi ducea zilnic hrana pe o luntre legata cu franghii şi, în afara de oamenii casei, nimeni nu avea voie s-o vada macar la faţa.
Cand ajunse la varsta casatoriei, împaratul dete sfoara în ţara ca-şi va marita fata cu cel care se va învrednici sa ajunga în acea insula; bizuindu-se pe oastea puternica, era încredinţat ca nimeni nu va pune piciorul acolo. Celor ce voiau sa se încumete la aşa isprava, le da ragaz de nouazeci şi noua de zile spre a-i aduce semnul cerut, ca dovada ca au putut patrunde pana la ea, altminteri unde le stau picioarele le va sta şi capul.
Multa vreme nu îndraznise nimeni a-şi primejdui zilele, dar în cele din urma s-a ivit un viteaz fara pereche, care sa vina sa-i ceara mana domniţei. Acesta se tot chitise cum sa-şi ajunga ţinta. El avea un prieten mare carturar, caruia i se încrezu şi-i ceru sfatul.
-Asta e mare greutate, îi raspunse înţeleptul. Fa-mi rost de zece ocale de aur şi am sa închipui un berbec în care sa încapa un om şi sa mai aiba loc şi de merinde de cateva zile, iar la ochi sa aiba doua deschizaturi prin care cel ascuns sa poata vedea în afara, fara sa fie bagat în seama.
Zis şi facut. Carturarul se duse la un meşter aurar, iar acesta fauri berbecul aşa cum i se ceruse. Apoi îl aduse acasa , oploşi pe tanar înauntru, îl înzestra cu merinde pentru mai multe zile şi-l scoase la piaţa, prefacandu-seca vrea sa-l neguţeze. Se îngramadi lumea sa-l vada, dar nimeni nu fu în stare sa-l cumpere, ca omul cerea pe el trei mii de galbeni şi cine ar fi putut sa dea atata banet?
Merse buhul despre berbec pana la urechea împaratului şi acesta trimise dupa el, sa vada ce fel de marfa este? Cum îl zari, îl îndragi, fiindca era de mare maistru maiestrit. Numaidecat îl iscodi la preţ. Omul îi spuse ca nu e de vanzare, dar daca îi place îl poate opri vremelnic la curte, sa-l priveasca pana se va satura.
Asta mulţumi pe împarat şi-i zise:
-Lasa-l aici, ca la mine oricand îl vei gasi, nu se pierde.
A doua zi, fata care ducea hrana la domniţa o înştiinţa de tot ce auzise vorbindu-se despre berbecul de aur.
-Pare ca e un berbec viu! adaose ea.
Domniţa starui din rasputeri pe langa tatal ei sa-i trimita frumoasa jucarie, ca sa-i mai treaca de urat. Şi el îi împlini voia.
Fata, care toata ziua şedea singura şi nu mai putea de pustietate, se bucura cum îl vazu şi-şi petrecea tot timpul jucandu-se cu el. Nu mai voia cu nici un chip sa se desparta de el.
Dar tanarul adapostit în berbec ispravise merindele şi sta cu sufletul stramtorat, pana îi veni în minte un gand de mantuire. Îndata ce adormi domniţa, trase capacul şi pe furiş se hrani din bucatele ei de pe masa, apoi se adaposti iaraşi în berbec şi închise la loc capacul. Tot aşa se îndestula zi de zi, de ramanea fata flamanda. Atunci, socotind ca şi berbecul se hraneşte din mancarea ei, ceru sa i se aduca un adaos de mancare.
Dar dupa o bucata de vreme, cum domniţa se zbenguia în joc cu berbecul, hoţul ascuns îşi pierdu rabdarea, trase capacul şi sari afara. Ea se sperie grozav la început, dar el, şiretul, o lua aşa de frumos şi dragastos şi cu glasul mieros:
-Domniţa dragalaşa, minunaţie vie, nu fi suparata pe mine, iarta-mi cutezarea ce am avut sa vin la tine; numai dragostea şi mila m-au silit sa fac ce nimeni n-a facut, ca sa te scap din temniţa în care ai încaput. Tatal tau nu vrea nimanui sa te dea, de aceea el te ţine închisa aşa. Şi de la orice peţitor cere lucrul cel mai greu de înfaptuit: sa razbata în cetate, sa-i duca un semn ca a ajuns la tine. Iar daca nu-l poate aduce, peste viaţa îi pune cruce. Tot astfel s-a învoit el şi cu mine. Mi-a sorocit nouazeci şi noua de zile, ca sa-i dau dovada asta, şi de nu i-o voi aduce, va cadea şi pe capul meu napasta!
-Cum se poate? Vai de mine, îţi dau semne cate vrei, raspunse fata.
Şi deodata, ca o vrabie de sprintena, zbura prin casa, cotrobai prin lazi şi scoase un inel, un ceasornic de aur şi o şuviţa aurie legata cu panglica de matase alba şi-i facu o scrisoare cu juramant de iubire pentru el.
Ei petreceau împreuna ca fratele cu sora, erau fericiţi şi uitasera de toata lumea, cand veni omul împaratului cu rugamintea sa înapoieze berbecul stapanului sau. Cat de mult starui împaratul sa i-l mai lase, acesta nu vru în ruptul capului.
Odata ajuns acasa, carturarul întreba pe prieten:
-Ai facut vreo isprava? Ori s-au dus banii pleava în vant?
-N-am dat greş pana acum. Vom vedea mai departe.
Au trecut nouazeci şi noua de zile ca nouazeci şi noua de ceasuri şi tanarul fu chemat la împaraţie sa dea raspunsul. El asigura pe împarat ca are semne din cetate şi scoase mai întai inelul.împaratul lua inelul în mana, îl cerceta pe amandoua feţele, pricepu ca e al fetei, dar cu toate astea nu-l primi:
-Inelul, zise el, nu e singura chezaşie. Argintarii de azi te fac şi pe tine aidoma, nu numai un inel. îl vei fi cumparat de la vreun giuvaergiu. Mai ai şi alta dovada?
Peţitorul scoase din buzunar ceasornicul cu pecetea fiicei. Împaratul îl cauta cu de-amanuntul, vazu ca e ceasul fetei, dar se împotrivi:
-Nici asta nu-i temeinica marturie. Sunt multe ceasornice asemanatoare în lumea asta. Alta mai ai?
Tanarul scoase atunci la iveala şuviţa de par.
-Nici asta nu e un lucru pe care sa ma bizui eu, deşi la culoare şi stralucire seamana cu pletele fiicei mele.
La urma scoase ravaşul şi împaratul nu mai dezise dovada scrisa de mana ei. De data asta, neavand încotro, el fu silit sa se ţie de cuvant şi astfel pregati o nunta împarateasca cum nu se mai vazuse pana atunci.
